Narcis Amariei s-a născut pe 30.09.1970 în București. Este absolvent al Facultății de Limbi și Literaturi Străine – Universitatea București (secția spaniolă-engleză) și al Masteratului în American Studies – Universitatea București. Profesor, colaborator al unor centre private din România, Regatul Unit, Spania. Debut la Casa de Pariuri Literare în august 2021 cu volumul „Popicăria de Piatră”.
Absolvent al cursurilor de scriere creativă și al „Atelierului de croitorie”, organizate de Florin Iaru (2021, 2022).
A participat la Creative Writing Sundays, organizate de Revdepov în 2022, 2023.
A publicat proză scurtă în revistele online Literomania și O Mie de Semne, Fictiunea Optmotive. În prezent așteaptă răspuns de la o editură pentru un volum de proză.
AUGUSTE
„Dante nu este doar un vizionar și un scriitor; este și sculptor. Expresia sa este lapidară, în sensul bun al termenului. Când descrie un personaj, îl reprezintă solid prin gesturi și ipostaze. […] Am trăit un an întreg cu Dante, trăind din nimic în afară de el și cu el, desenând cele opt cercuri ale iadului … ” Le Matín – Auguste Rodin
Se așeză pe banca de lemn și lovi nervos cu piciorul în găleata cu ipsos. Aceasta se vărsă gâlgâind peste papucii de sub masă, încremenindu-i într-o formă bizară. Privi dezamăgit la noua versiune de tencuială, dezbrăcată de figurile inspirate din infernul dantesc. Așezase inițial Gânditorul deasupra celor două uși, ca pe un paznic al conștiinței, iar deasupra lui, chiar pe cantul ramei, Cele trei umbre priveau în jos spre cel ce intra. De-o parte și de alta a Gânditorului se înșirau: Lăcomia, Desfrâul, Ura, Răzbunarea, Mârșăvia și Moartea. Erau toate acolo și ceva, totuși, îl nemulțumea. Nu reușea să găsească combinația perfectă. Se ridică și își privi chipul în oglinda imensă, decorată pe margini cu zeci de întortocheri baroce, din holul hotelului Biron. Barba bogată, anarhică și boemă de altădată ajunsese acum o încâlcitură de fire sure. Doar ochii îi mai ardeau la fel ca în tinerețe, în rest, un om bătrân.
Se făceau treizeci și șapte de ani de când secretarul de stat pentru Arte Frumoase, Edmont Turquet, intrase în atelierul său gâfâind surescitat și îi spuse:
— Dragul meu Auguste, după cum știi, pe locul unde a fost Palais d’Orsay va fi construit Muzeul de Arte Decorative. Ne-am gândit că tu ai fi cel mai potrivit pentru a făuri o intrare pe măsura grandorii acestei clădiri.
Ridică papucii pietrificați și îi lovi ușor de marginea mesei. Construcția muzeului fusese, între timp, abandonată, dar el nu-și putuse abandona obsesia, simțea, cumva, că acea corvoadă nu se va termina niciodată, că poarta aceea nenorocită îl va mistui. Revenea de fiecare dată la ea, animat de o nouă perspectivă, apoi se apuca de altceva, abandonând-o și reluând-o iar și iar, într-un demers sisific.
Pe lângă această hantisă, Auguste se mai lupta cu o anume amintire obsedantă care cu trecerea anilor se tot estompase, devenind un fel de închipuire a minții sale ostenite. De multe ori se întreba dacă întâlnirea cu acel bărbat misterios chiar avusese loc sau era doar rodul nălucirilor din serile îmbibate în opiu și absint.
Stătea cu privirea căzută pe forma neregulată pe care ipsosul o dăduse acelor obiecte ordinare de încălțăminte, când, deodată, vălul de pe minte i se ridică și își aminti cu claritate tot ce se întâmplase în acea zi, în urmă cu mai bine de șaizeci de ani.
Se întorcea acasă dezamăgit de cel de-al treilea refuz primit din partea prestigioasei Școli de Arte Frumoase din Paris, când un bărbat elegant, în redingotă neagră, cu sprâncene dese și o voce groasă, se apropie de el și îi spuse:
— Bună ziua, Auguste! Pari foarte abătut. Și eu aș fi în locul tău. Ești un tânăr talentat, iar eu cred în steaua ta. Chiar cred. De aceea te voi ajuta. Voi fi primul tău cumpărător. Ascultă-mă, însă, acum cu atenție! Știu că toate aceste lucruri ți se vor părea ciudate, dar ai încredere! Mâine dimineață te vei duce în Marché aux Puces din Saint-Ouen și vei căuta un bărbat negru, pe nume Adham. El îți va vinde un trunchi de sicomor. Te vei tocmi pentru un preț de doi franci. Nici mai mult, nici mai puțin. Din acest lemn îmi vei sculpta o statuie. Te asigur că nu vei regreta. Dacă te învoiești, te voi căuta eu. Mă numesc Jean-Baptiste. Te las cu bine!
Cel care tocmai vorbise era un bărbat înalt și osos, cu pomeți proeminenți și o bărbie puternică. Avea o mustață răsucită și perciuni ce depășeau lobul urechilor. Pe cap purta un joben înalt, iar pe umeri îi flutura o pelerină ușoară. Auguste nici nu apucă să se dezmeticească, când neașteptata apariție dispăru după o colonadă. Căzu pe gânduri și încercă să recompună în minte toate acele lucruri pe care le auzise cu câteva clipe mai devreme.
— Un smintit, își zise și plecă amuzat spre casă.
Figura acelui om îi stăruia, însă, în minte. Vorbise frumos și îi spusese pe nume. Se gândi că ar putea fi chiar un profesor al Școlii și că, de ce nu, îl supusese la o probă.
În acele vremuri, Parisul era un oraș care te putea doborî în orice moment. Puteai fi păcălit, ademenit, înșelat și mințit în aceeași măsură de instituțiile serioase ale statului, cât și de simpli escroci. Auguste o învățase pe pielea lui. Era un tânăr ambițios care se zbătea între trăiri nedefinite. Uneori arăta hotărâre și perseverență, alteori se purta ca un copil naiv și romantic. Ca elev al Petite École era îndrăgostit de tot ce însemna artă și se visa în cele mai mari galerii ale lumii. Poate de aceea, întâlnirea stranie din acea dimineață îi trezi partea visătoare din el și îl făcu să accepte oferta neobișnuită. Voia să se convingă dacă acel om, Adham, exista cu adevărat. De aceea, a doua zi dis-de-dimineață o porni spre Saint-Ouen.
Piața de vechituri de la marginea Parisului fremăta de lume. Negustorii ambulanți, așa numiții crocheteurs, își strigau strident marfa derizorie: rufărie, țesături, ustensile casnice, lămpi de petrol, vase de tot felul recuperate din gunoaiele aruncate de cei mai avuți. Nu i-a fost greu să-l găsească pe cel indicat de Jean Baptiste. Era un bărbat foarte înalt, un adevărat David din abanos. Stătea sprijinit chiar în trunchiul de sicomor și aștepta privind în gol, absent la tot acel vacarm din jurul său. Auguste trase din drum căruțul cu care venise, se apropie de bărbat și îl întrebă:
— Adam?
— Dacă vreți, merge și Adam. Dar numele meu este Adham, rosti el cu o voce neașteptat de catifelată.
— Cât ceri pe trunchiul acela?
— Nu mai puțin de cinci franci, domnule. E lemn de sicomor, copacul sacru al lui Ngai, supremul nostru creator.
— Al vostru poate, pentru mine e doar o bucată de lemn. Iar cu frigul ăsta care vine, e tocmai bună de pus pe foc, încercă Auguste să mai scadă din preț. Nu pot plăti mai mult de doi franci. De te învoiești, bine, de nu, eu am plecat. Adham tresări pentru o clipă. Lăsă ochii în pământ și zise mai mult pentru sine:
— Poate totuși nu ar trebui să-l cumpărați, domnule. Un sicomor căzut aduce ghinion.
— Aha, deci mai e și blestemat pe deasupra, iar tu vrei să mă și jecmănești. Cine știe ce vrăji ai pus în el. Spune, vrei să mi-l dai pe doi franci sau îmi văd de drum?
— Vi-l dau. Dar… nu uitați făgăduiala făcută stăpânului meu, zise Adham cu subînțeles.
— Că bine zici, poftim, ia banii, și spune-mi, cum pot da de acest domn care m-a îndreptat spre tine? Aș vrea să-l mai întreb o dată, ce vrea să îi sculptez, n-am înțeles prea bine…
Auguste nu mai apucă să audă răspunsul, căci o trăsură trecu în mare viteză, împroșcându-l din cap până-n picioare cu noroi. Înjură și își șterse cu batista hainele cum putu mai bine. Când ridică privirea spre vânzătorul ambulant, acesta dispăruse. Înfășură trunchiul în niște cârpe, îl puse în căruț și porni îngândurat spre casă. Simți că tot ce gândise și făcuse până atunci, nu fusese decât un șir de încercări ratate. Întâlnirea stranie cu acel om ce își spunea Jean Baptiste era cu siguranță una providențială. Povestea îi plăcea. Doar că nu mai sculptase în lemn. Să facă o statuie era o provocare. Materialul era pretențios, se crăpa foarte ușor. Nimeni nu mai sculpta în lemn, în afară de banalele decorații la piesele de mobilă sau lucrări la amvoanele bisericești. Dacă nu va reuși? Trase aer în piept și începu să împingă cu însuflețire căruțul către casă. Când ajunse, legă bușteanul cu o frânghie solidă și îl sui în pod. Închise ușa și aprinse lampa. Se apropie de bucata de lemn și începu să o atingă ușor cu mâinile. Nu era la fel ca lutul sau ghipsul, unde simțea formele ce aveau să se nască sub degetele lui. Trebuia să o vadă cu ochii minții. Își alese o daltă și când dădu prima lovitură își nimeri un deget. Urlă și înjură de durere. Se enervă și într-un acces de furie începu să lovească bucata de lemn, până ce o făcu bucăți. Când se opri, își dădu seama de nenorocire, dar fu prea târziu. Mâinile îi tremurau și începu să plângă cu sughițuri. Se lăsă pe o parte și învins de oboseală adormi. A doua zi alergă într-un suflet în Marché aux Puces, dar nu-l găsi pe Adham. De acolo o luă spre École des Beaux-Arts, în speranța că îl va întâlni pe Jean Baptiste. Nimeni nu auzise de el.
Bătrânul Auguste privea absent la tencuiala porții neterminate, când, o voce parcă de nicăieri, îl trezi din gânduri.
— Dragă Auguste, ți-am spus că vei fi un sculptor remarcabil, că lumea te va adora, iar lucrările tale vor fi expuse în marile muzee ale lumii. Le-ai avut pe toate. Însă Poarta Infernului nu o vei termina niciodată. Te va consuma. Până la ultima suflare. Acesta este prețul sicomorului.
Privi în direcția din care se auzise glasul, dar nu văzu pe nimeni. În schimb, în atelier intră o femeie cu o tavă pe care erau așezate niște bucate și o sticlă de vin.
— Te rog să mănânci ceva, dragul meu, mă îngrijorezi. Cu cine vorbeai mai devreme?
— Cum? Cu nimeni, Rose, ți s-a părut. Iartă-mă, uite, ți-am stricat papucii…
