Cei care frecventați de mai multă vreme www.omiedesemne.ro o știți deja pe Alexandra Niculescu, așa că n-am să vă mai plictisesc cu obișnuitul preambul spunându-vă cât de mult îmi place proza ei și așa mai departe. Mă rezum doar să vă amintesc că în 2012 i-a apărut cartea de proză scurtă „Săptămȃna merelor coapte”, iar în 2014 Editura Herg Benet i-a publicat volumul „No, thank you”.

De data asta, Alexandra ne-a trimis un text mai consistent, despre care speră că este „poate ceva mai bunicel”. Vă las pe voi să-l citiți și să decideți ce și cum. Eu am făcut-o deja, dar veți spune că sunt subiectiv, așa că o să tac și o să (re)citesc peste umărul vostru.

Banca de onoare

     Abia la douăzeci de ani am putut s-o înţeleg pe Clara, mai bine zis să simt ce, poate, simţise ea. Prima dată când l-am văzut pe Louis m-am oprit din mers – el era pe partea cealaltă a gardului de leandri albi de pe faleză – şi m-am gândit: Ce serios arată. Ştiam cine e, era deja un fotograf cunoscut, mai ales aici, pe insulă, ştiam că fotografiase câteva actriţe şi modele celebre, deşi avea doar treizeci şi cinci de ani. Aşa că eram curioasă, cred că orice fată stă puţin să-şi imagineze cum  ar fi ea într-o fotografie făcută de cineva ca Louis. Şi eu făceam poze, dar nu portrete. Preferam întinderi nesfârşite de nisip sau de şosea sau de oraş sau chiar de case. Îmi plăcea depărtarea, panorama, perspectiva celui care cuprinde cât mai mult fără să dea importanţă detaliilor.

     Primul lucru pe care l-am gândit a fost: Ce serios arată. Al doilea a fost: N-are fund deloc. Două picioare lungi şi subţiri, cu păr blond sau decolorat de soare şi pe urmă spatele. Al treilea a fost: Are sandale, şi mie niciodată nu mi-au plăcut bărbaţii cu sandale. Am vrut să plec mai departe, dar am rămas să mă uit la el. Al patrulea lucru a fost: Bine că are cămaşă albă, ce e mai frumos decât o cămaşă albă? Aşa gândeam în zilele alea, când abia împlinisem douăzeci de ani şi credeam că pot înţelege orice. Al cincilea lucru a fost: Ce nas! L-am privit mult şi bine pentru că nu mai văzusem niciodată aşa un nas: era acvilin, strălucea şi părea că intră direct în gură, de mare şi coroiat ce era. Nu prea mă gândisem la nasul oamenilor până atunci, poate doar o dată: un băiat îmi ceruse să fim iubiţi şi n-am vrut. Nu i-am dat nicio explicaţie pentru că nici eu nu ştiam de ce nu vreau: era frumuşel, învăţa bine şi toate fetele îl plăceau. Abia acum, holbându-mă la nasul fotografului mi-am amintit că băiatul avea un nas foarte mic şi rotund.

     Al şaselea lucru au fost ochii, nu ştiu de ce am început de jos în sus, când întâlneşti un om, îi vezi întâi faţa, dar acum noi nu ne întâlniserăm, ci doar eu mă uitam la el. Ochii erau rotunzi-rotunzi, nu de culoarea mierii, nu verde mâlos, nu gri, nu căprui, deşi avea ceva din toate astea, dar erau mai mult ca umbra unui pin în piscină, când bate soarele pe el, la ora trei după-amiaza. Apoi am revenit la primul lucru şi am plecat.

   Nu ştiu dacă a fost vorba despre el sau doar despre mine şi despre faptul că nu mă îndrăgostisem de nimeni înainte. În aceeaşi zi, seara, am vorbit prima dată. Era sărbătoarea de San Juan şi toată lumea era pe plajă sau pe faleză, toţi se învârteau în stânga şi-n dreapta, vorbeau tare, cântau şi dansau. Singurul lucru care nu-mi plăcea erau pocnitorile, nu aveam ceva împotriva lor, dar chiar mă speriau, aşa că pândeam copiii din jur ca să ştiu când au de gând să arunce vreuna şi-mi  îndesam degetele în urechi. Sandalele îmi făcuseră deja răni la degetele mici şi nu puteam să dansez. Aş fi vrut să mă descalţ, dar fetele cu care venisem ţipau întruna: sunt cioburi pe jos, uite ce de sticle sparte.

    Nu s-a prezentat, poate pentru că presupunea că toată lumea îl cunoaşte sau pentru că aşa vorbesc oamenii seara, în apropierea mării, fără să-şi rostească numele. Mi-a zis doar: Vrei să joci în echipa mea?

  În general fug de jocurile în echipă, nu vreau să piardă echipa din cauza mea dacă nu joc bine şi invers: dacă joc bine, de ce să nu câştig eu pentru că ceilalţi o dau în bară? Am dat din cap că nu şi am zâmbit, dar m-a luat de mână şi aşa am pierdut împreună de trei ori.

    Îmi place când privesc grupuri de fete care cred că doar ele există şi că ce fac ele atunci, jocul lor, e ceva extraordinar. Când sunt doar două de obicei una conduce şi cealaltă vrea să fie condusă. Eu n-am fost niciodată dependentă de o prietenă, aşa, să simt că am nevoie de ea, să vreau să stau lipită de ea, să facem totul împreună, dar mi s-a întâmplat să fie câte una dependentă de mine, poate pentru că de mică eram înaltă şi îşi imaginau că le-aş putea apăra, sau pentru că nu eram foarte feminină, nici cochetă, dar nici băieţoasă.

În prima zi de şcoală o fată a venit direct la mine şi m-a rugat să stăm împreună în bancă. Am zis bine, pentru că oricum n-o cunoşteam nici pe ea, nici pe vreun alt copil din clasă, deşi toţi locuiam în acelaşi cartier, dar toţi ieşeam numai cu părinţii şi numai unde ne duceau ei. Pe fată o chema Clara, îşi purta bentiţa peste urechi şi asta nu prea îmi plăcea, dar avea unghiile tăiate frumos şi uniforma curată şi călcată, iar asta era bine. Ne-am împrietenit repede stând atâta timp împreună, dar credeam că şi ea e ca mine, că stăm împreună doar la şcoală, iar şcoala nu e cel mai important lucru pentru un copil, orice i s-ar spune.

    Pentru mine, de exemplu, era mult mai important să ajung acasă şi să mă joc cu păpuşile mele şi mai ales să-mi pun câte o bluză sau un pulover pe cap, ca să zic că am părul lung, să-mi îndes o pernă sub tricou, ca să zic şi eu că o să am un copil şi să-mi pun câte un dop de deodorant în fiecare şosetă ca să spun că am pantofi cu toc. Astea erau lucrurile importante pentru mine.

    Încercau şi alte fete să devină prietenele mele, nu ştiu de ce, nu ştiu ce le atrăgea, poate aşa erau ele, prietenoase. Odată, pe hol, în timp ce-mi aranjam pamponul din frunte şi zâmbeam reflexiei mele din geam, două fete, Mona şi Romina, se tot foiau pe lângă mine. Abia când m-am uitat spre ele şi-au făcut curaj şi Romina a spus prima: Vrei să fii prietena noastră cea mai bună?

M-am încruntat şi le-am privit: Mona mi se părea drăguţă, dar Romina avea tot timpul părul nepieptănat. Le-am privit uniforma şi le-am zis zâmbind: Nu pot, pentru că voi aveţi uniforme supraelastice. Nu le-am spus-o cu răutate, era chiar ce credeam: mie mama îmi cumpărase uniformă din bumbac şi înţelesesem că doar bumbacul e bun pentru uniformă. Reţinusem bine cum arată hainele din bumbac şi cum arată tot ce nu e bumbac, dar nu ştiu totuşi de ce am dedus că nu e bine să am de-a face cu oameni care n-au uniformă din bumbac, mi s-a părut pur şi simplu normal. Fetele nu s-au supărat şi au insistat: Aşa e, dar sunt frumoase şi astea, ce au?

Nu ştiam ce să răspund, aşa că am fugit în clasă. Clara era fericită de câte ori mă vedea, sărea şi mă pupa, făceam schimb de bomboane, de abţibilduri şi de surprize de la guma de mestecat, şi o dată ne-am întâlnit la coadă la portocale. Era ajunul Anului Nou şi toată lumea se bulucea în spatele blocului unde stăteam, mai ceva ca la un concert, pentru că descărcau portocalele, nu mai ajungeau cu ele în magazin, ci le vindeau acolo. Toţi alergau să-şi cheme şi alte rude pentru că se dădeau maxim trei kilograme de persoană şi nu ştiam când o să aducă portocale din nou.

   Într-o zi învăţătoarea ne-a lăsat să ne schimbăm locul în bănci pentru o oră. Oriunde şi cu oricine puteţi să staţi ora asta, a spus. M-am ridicat şi m-am îndreptat spre banca Antoniei, dar pe drum m-am gândit o clipă la Clara, dacă o să se supere sau nu. Mi-am zis că totuşi e doar o oră. Clara a rămas în bancă şi altcineva a venit lângă ea. M-am aşezat lângă Antonia, de care îmi plăcea pentru că ştia deja să citească foarte bine şi îmi citea orice, de câte ori îi ceream. Uniforma ei era tot din bumbac şi, chiar dacă era mereu necălcată, nu mă deranja. Toată ora, în timp ce învăţătoarea explica, Antonia ţinea o carte de poveşti pe genunchi şi îmi citea cu voce şoptită din ea.

   Când m-am întors la locul meu, Clara a început să plângă. Am crezut că s-a lovit cumva sau poate s-a înţepat cu vreo aşchie dintre cele care ieşeau din bănci. De ce-ai plecat? m-a întrebat. Să nu mai pleci, repeta şi îşi înghiţea lacrimile, mă îmbrăţişa şi nu se oprea din plâns. Nu mai plec, i-am spus şi încet-încet s-a liniştit. Trei ani am stat în aceeaşi bancă şi doar când lipsea ea puteam să stau cu altcineva, pentru că altfel începea să bâzâie imediat şi mă simţeam vinovată. În clasa a patra lucrurile s-au schimbat.

   Ştiam unde se duce Louis de fiecare dată, ştiam cu cine lucrează, ştiam că se întoarce, dar nu mă puteam abţine:  Dacă azi îşi dă seama că vrea altceva? Dacă azi vreuna dintre modelele alea îl îmbată şi cine ştie ce se întâmplă? De fapt aproape renunţase la portrete, fotografia mai mult interioare de clădiri, dar nici asta nu mă liniştea. Nu ne sunam decât de vreo trei ori pe zi şi de fiecare dată eram calmă şi întrebam ca în treacăt: Tot acolo eşti? Ah, bine, bine, şi n-a mai venit nimeni? Ah, bine, şi nu termini mai repede azi? Ah, bine, nu-i nimic, am multe de făcut oricum.

   Când ajungea acasă îmi povestea tot, şi uneori mă auzeam testându-l: De ce nu mai faci portrete? Nu ziceai că e mai dinamic, că e altă atmosferă? Dar el flutura o mână şi continua să spele vasele. Îl amuza să spele vasele, spăla şi fluiera, iar eu îl priveam, mă prefăceam că-mi beau sucul sau apa sau ceaiul sau mă mozoleam cu vreo prăjitură şi nu-mi luam ochii de pe el. În casă purta tot timpul nişte şlapi cu talpă înflorată, nu-şi punea niciodată şorţ şi de fiecare dată când termina de spălat avea cămaşa udă. Îmi arăta ce poze făcuse, stăteam pe canapea lipiţi unul de altul şi el îşi întorcea faţa spre mine: Asta cum ţi se pare? Îmi dădeam cu părerea, inventam greşeli de lumină şi de unghiuri şi de perspectivă şi el dădea din cap zâmbind: Ai dreptate, spunea mereu.

   Într-o seară mi-a dat telefon că întârzie. Mi-am dat seama după cele trei cuvinte rostite că n-are chef să vorbească, dar am insistat: De ce? Unde eşti? Câteva secunde n-a zis nimic şi mi l-am imaginat făcându-i semne vreunei fete să nu râdă. Viny a căzut cu motocicleta, a spus, nu e nimic, s-a rostogolit puţin, dar am venit cu el să ne asigurăm că e totul bine, o să aibă nişte vânătăi. Viny era cu câţiva ani mai mare şi avea pasiunea asta cu motocicletele şi îl convinsese şi pe Louis să-şi ia una. Erai cu el? Eşti ok? Mi-am închipuit că dă din cap pentru că nu se mai auzea nimic. Eu veneam în spatele lui, a spus până la urmă.

    Am încercat să stau într-un loc în cameră, îmi treceam degetele pe un lampadar şi iar mă trezeam patrulând dintr-o parte într-alta. Ţi-am zis că nu e bine să mergi cu motocicleta, uite ce se întâmplă, e pentru puştani, mai ales cu serpentinele de-aici. A râs încet: Ţi-am trimis o poză cu Viny, exagerează el, să ştii, se simte foarte bine. A zis că vrea să te preocupi aşa şi pentru el. Se auzea şi râsul lui Viny acum. Mi-a apărut poza în telefon şi m-am speriat: avea capul bandajat, o vânătaie mare sub ochiul drept şi privea ca şi cum ar fi putut să înceapă să plângă în orice clipă. Vezi, vezi, ţi-am zis, să vinzi motocicleta aia imediat. Promite, hai, promite-mi că n-o s-o mai foloseşti. A oftat, a râs, şi-a dres glasul şi a acceptat: Bine, promit, aici, de faţă cu Viny, bine aşa?

   După ce-a închis am şters poza imediat. Stăteam în continuare cu mobilul în mână şi voiam să-l sun din nou să-i spun: Acum lasă-l pe Viny, hai acasă. Totuşi m-am stăpânit, cât putea să mai stea cu el?

   În seara aia casa mi se părea prea mare şi era prea multă linişte fără el. Voiam să fie acolo, în living, cu aparatele lui foto, cu cărţile lui tehnice, cu articolele lui din reviste, cu şlapii lui. La ora nouă începea de obicei un serial de comedie. Când am auzit prima dată de el, am zis că e o prostioară, dar tot am stat pe canapea lângă Louis şi mă întrebam de ce îi place. Nu râdea chiar cât să ne zgâlţâim amândoi şi din când în când se uita la mine şi mă întreba dacă vreau să mă uit la altceva.

După câteva episoade îmi plăcea şi mie serialul şi abia aşteptam momentul când ne cufundam amândoi în canapea, deşi era foarte cald, şi râdeam amândoi la aceleaşi glume, le reţineam şi dimineaţa ne prosteam, ca şi cum am fi fost personaje din serial. Acum trebuia să înceapă şi el nu era acasă. Am dat drumul la televizor, dar nu puteam să stau jos, îmi priveam întruna vârfurile firelor de păr, aranjam cărţi, albume şi CD-uri, ceşti, tricouri şi perdele şi mai aruncam câte o privire spre ecran.

M-am lăsat uşor pe canapea, în partea unde stăteam eu de obicei, mă uitam la serial şi nu puteam să râd la nicio glumă. Mi-am schimbat poziţia şi acum eram pe locul lui Louis, am încercat să-mi imaginez că e acolo şi stau la el în braţe, dar tot nu puteam să înţeleg nimic. M-am ridicat şi iar am început să bat livingul în lung şi-n lat. Ce mai făcea acolo cu Viny? Ce putea să-i facă? Era bine, să-l lase şi să vină odată acasă. Abia când a ajuns, după o oră, am putut să râd la prima glumă din episod.

   N-a vândut motocicleta, dar nici n-a mai mers de-atunci cu ea, sau o fi mers, dar fără să aflu eu. Cel mai bine era când ieşeam împreună în afara oraşului: nu pe vreo plajă, ci pe dealurile dimprejur. Începuseră să-mi placă dealurile, până atunci doar marea, dar el iubea dealurile, aşa că m-am îndrăgostit de dealuri. Erau întinse şi mereu luminate de soare.

El fotografia câte o ruină din depărtare sau un fir de iarbă sau o gărgăriţă şi eu mă uitam la el. Ne aduceam o pătură sau scaunele pliante şi eu rămâneam pe loc, să le păzesc, deşi nu mai era nimeni, dar ştiam că-i place să fotografieze fără să fie cineva lipit de el. Dacă se îndepărta prea mult, mă ridicam fără zgomot şi mă mutam cu tot cu pătură sau scaune pliante, ca să fiu mai aproape. Odată a alergat după un bondar, nu ştiu ce-a avut cu bondarul, îl alerga să-i facă poza care să-l facă celebru şi bondarul se tot ascundea. De vreo trei ori a trebuit să alerg pe tăcute cu pătura după mine şi să o aranjez ca şi cum nici nu m-aş fi ridicat de pe ea. Părea că nu-şi dă seama de ce fac.

   Pentru că până la el nu mai iubisem pe nimeni sau nu mai fusesem dependentă de nimeni, eram mereu speriată şi aşteptam sau speram să vină clipa în care să mă plictisesc de el sau de manifestările mele legate de el sau de nevoia mea de a fi tot timpul cu el. Şi mai era şi chestia aia urâtă, gelozia: erau atâtea fete frumoase care îi trimiteau mesaje şi toate voiau să lucreze cu el. Louis îmi arăta mesajele, mă lăsa să-i citesc e-mailurile şi să le şterg sau să răspund că nu mai face portrete.

La început am vrut să fiu elegantă şi politicoasă, aşa că am compus un mesaj pe care-l trimiteam tuturor. În final le doream multă baftă, ba chiar le recomandam doi fotografi pe care-i ştiam, dar când vreuna mi se părea prea băgăcioasă, îi scoteam limba şi ştergeam imediat mesajul.

   De câte ori pleca de-acasă sau eu trebuia să ies, mă gândeam doar să se întoarcă mai repede sau eu să mă grăbesc să ajung acasă, îmi verificam ceasul din telefon la câteva minute şi-mi repetam întruna că n-are ce să i se întâmple şi că timpul trece repede, uneori prea repede – când eram cu el – şi prea încet când eram singură. M-am gândit la Clara, la cum plângea de fiecare dată când eu plecam.

   În clasa a patra a apărut banca de onoare: era prima bancă de pe rândul din mijloc şi avea o husă urâtă bleumarin. Copiii propuneau cine să stea acolo în fiecare săptămână, în funcţie de note şi de răspunsurile la ore. Primii doi care strângeau cele mai multe voturi ajungeau în banca de onoare. Nu-mi plăcea husa urâtă şi nici să stau lângă oricine. Dar anul ăla a însemnat că eu şi Clara am stat separate destul de mult timp şi acum nu mai plângea, ci se îmbufna şi nu-mi mai vorbea toată ziua.

    Într-o zi, când stăteam iar în aceeaşi bancă şi aveam lucrare la ştiinţele naturii, noi două ne-am scris frumos numele în partea de sus a foii şi am aşteptat să se aşeze învăţătoarea la catedră. Tu ştii? am întrebat-o în şoaptă. Nu, a răspuns şi mi-a zâmbit. Nici eu, am zis, hai să ne uităm în carte, că nu se mai mişcă de-acolo toată ora. Ea a dat din cap că da şi eu am deschis cu atenţie manualul în bancă.

Eu şi Clara eram numere diferite, aşa că am crezut că o să-şi deschidă şi ea cartea, dar se tot foia, se uita la mine, se uita pe foaia ei albă, apoi s-a ridicat în picioare şi a spus cât de tare a putut: Eva copiază, doamna învăţătoare. Nu-mi venea să cred şi nu ştiam ce să fac. Clara a continuat pe acelaşi ton ţipător: Veniţi să vedeţi, Eva are cartea în bancă. Mă uitam cu ochii mari când la ea, când la învăţătoare şi ştiam că am faţa roşie.

Mi-am imaginat într-o clipă cum o să vină, o să-mi smulgă foaia şi o să-mi dea nota unu şi pe urmă o să le spună părinţilor şi îi vedeam privindu-mă aşa, cu tristeţe. M-am ridicat şi eu în picioare şi m-am auzit spunând: Da, doamna învăţătoare, eu şi toată clasa copiem pentru că n-am înţeles nimic, doar Clara ştie totul, uitaţi, am zis, am ridicat lucrarea ei albă şi am fluturat-o. Aşteptam să înceapă să ţipe la mine învăţătoarea, dar ea nu s-a mişcat, ci a vorbit plictisită, în timp ce frunzărea o revistă: Hai, staţi jos amândouă şi scrieţi ce ştiţi, mai aveţi o jumătate de oră.

   Atunci m-am gândit doar că era bine că se termină şcoala, ca să nu mai am de-a face niciodată cu Clara, dar mai târziu, peste ani, m-am întrebat de ce nu s-a ridicat totuşi învăţătoarea: era chiar aşa de plictisită sau o interesa revista aia pe care o răsfoia, sau de ce n-a vrut să-mi dea nota unu, pentru că la o adică nu prea îi eram simpatică de când o contrazisesem la o lecţie. Uneori îmi plăcea să cred că a făcut-o pentru mine, că s-a pus în locul meu şi ştia că mi-ar fi fost ruşine să le spună părinţilor.

    Totul a început să se schimbe într-o dimineaţă, când Louis pregătea nişte comentarii sau explicaţii pentru pozele lui. Urma să-i apară o carte de fotografii, cu portrete făcute cu ani în urmă. Era o editură spaniolă, iar el era pe jumătate englez, pe jumătate spaniol, dar crescuse aici, pe insulă. Nu fusesem niciodată atentă la cum scrie, adică îi citeam notiţele şi niciodată nu găseam nimic anapoda.

Acum mi-a dat câteva foi să le citesc şi să-i spun dacă-mi place ce-a scris. Înainte de explicaţiile propriu-zise era şi o mini biografie, despre începuturile lui, despre cum a nimerit la un studio cunoscut şi de ce l-au ales pe el şi cum a reuşit aşa repede să-şi facă un nume. În timp ce eu citeam, el tot aranja alte imagini, pe care le eliminase. Îmi arăta câte una şi-i dădea un bobârnac în joacă spunând: Eu poza asta aş fi ales-o pentru copertă, dar ei nu, nu, ştiu ei mai bine.

La al treilea rând m-am încruntat: era o greşeală. Mi-am zis: Ce mare chestie, n-a fost atent. Am ridicat ochii spre el şi i-am zâmbit: îi bătea lumina direct pe faţă şi ochii îi păreau mai mari şi mai deschişi la culoare. Am citit mai departe şi după alte câteva rânduri am dat peste altă greşeală, sigur era tot  de la neatenţie, dar nu ştiu de ce m-a deranjat aşa tare. Nu ştiam dacă vreau să mai citesc, nu voiam să găsesc încă una, pentru că trei ar fi fost deja altceva.

Am vrut să mă ridic şi să merg la el să-l îmbrăţişez, dar i-a sunat mobilul şi a-nceput să vorbească cu frati-su. L-am ascultat: vorbea aşa de corect şi clar şi am răsuflat uşurată. M-am hotărât să citesc până la capăt şi să fiu fericită pentru fiecare propoziţie fără greşeală. Mi-am zis că poate folosise un pix care nu-i asculta mâna, un pix care nu reuşea să scrie anumite cuvinte sau nu era de acord cu scrierea lor, asta era explicaţia, era un fel de pix rebel. Cum ţi se pare? a întrebat când am lăsat foile pe masă. Am dat din cap a bine şi l-am sărutat, era el, tot el şi totuşi nu mai era el.

    Când a plecat la studio, la o şedinţă, am uitat să-l sun şi seara mi s-a părut c-a ajuns foarte devreme acasă. Dimineaţa, când am ieşit, m-am trezit uitându-mă curioasă la oameni, de parcă nu mai văzusem oameni de ani de zile: erau amuzanţi, unii serioşi, alţii chiar frumoşi. Abia acasă mi-am dat seama că nu-l sunasem deloc şi nici n-auzisem telefonul când mă sunase el.

Era prima zi când mă simţeam liberă, nu-mi mai verificam ceasul întruna şi nu mă mai uitam ore în şir la pozele cu el. Am stat mult timp pe terasă şi mi-am făcut vânt cu un evantai nou, primit cadou de la un prieten. Nu mă uitasem până atunci la evantai, dar acum vedeam că e foarte delicat şi are o semnătură, probabil a artistului, în dreapta jos. Avea un miros de nou şi se potrivea cu degetele mele.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

1 Comment

  1. Îmi place stilul autoarei pentru că este reconfortant și simplu de citit!
    Mi-o imaginez de cealaltă parte a mesei, sorbind din cafea și povestindu-mi toate astea (și am senzația că suntem prieteni buni).
    E frumos fragmentul! Cred că și sufletul Alexandrei trebuie să fie tot așa 🙂

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.