Cezara Popescu mi-a trimis o notă biografică deloc succintă, din care m-am hotărât să extrag câteva detalii relevante din care lipsește anul nașterii, omis intenționat de autoare pe motiv de… irelevanță. „Prefer ca anul nașterii să nu fie menționat, așa cum unii nu țin să le apară fotografia. Sunt născută pe 9 mai, de ziua lui Lucian Blaga. Între patru-ochi și-un ecran, nu fac din vârstă un secret…”

Iată ce a spus Cezara mai departe: „Am un background în filologie și traductologie. Sunt ieșeancă, deși nu știu nici acum dacă aici mi-s rădăcinile, pentru că-mi place mult să călătoresc și să observ oamenii și cultura altor locuri.

Relația mea cu scrisul e una veche și s-a transformat odată cu trecerea timpului. Nevoia de a scrie e un microb care nu te părăsește niciodată cu-adevărat. Probabil nu greșesc spunând că am o relație specială cu cuvântul, mai degrabă (imposibil de evitat cacofonia J). Îmi plac foarte tare cuvintele și ceea ce poți face cu ele, dacă le stăpânești și ai un dram de creativitate.”

Și un pasaj nuanțat autoreferențial: „Textul pe care vi-l trimit, California niciodată, e unul la care țin foarte mult (dar nu neapărat pentru că-i al meu). Nu știu dacă e cel mai potrivit titlu, dar la el am rămas… (…) Am rămas lucidă și cu picioarele pe pământ față de scris, deși, recunosc, e frustrant să vezi în jurul tău peste tot cum valoarea se amestecă cu non-valoarea. Lumea literară nu face excepție. Dar mergând la FILIT an de an și urmărind ce se întamplă și în țară, te gândești că oamenii ăștia fabuloși sunt adevărații scriitori și noi, restul – doar niște pasionați de a scrie. Ceea ce e foarte OK.”

A publicat, ca urmare a câștigării unui concurs, volumul de poezie Caietele Dorei Maar (la Editura Sedcom Libris, 2008), despre care mărturisește următoarele: „L-am vrut bilingv, română-engleză, ceea ce atunci a fost o ambiție îndrăzneață. Dacă-l recitesc acum, găsesc multe stângăcii, dar și câteva poeme bine scrise. Firește că n-a avut niciun răsunet, dar s-au vândut toate cele 10-12 exemplare din cea mai importantă librărie din oraș. Ce poți să vrei mai mult?”

California niciodată

Odată m-am pomenit luându-mi la revedere de la o fată pe care o cunoscusem în aceeași zi. Mi-a făcut și ea din mână. Urcasem în tren. Era ultimul nostru moment împreună. În duminica aceea m-am plimbat de-a lungul unui oraș străin uitându-mă la trotuare și la straturile de flori, ca niște cuvinte silabisite prost în fața unor clădiri pe care nu le recunoșteam. Nu prea îmi păsa, oricum urma să părăsesc orașul în noaptea aceea.

Ea lucra la o cafenea aflată pe colț, la intersecția a două străduțe din centru. Una din ele era curată și garnisită cu magazine de-o parte și de alta, pe când cealaltă fusese acaparată de niște service-uri auto. Strada prăfuită nu-ți sărea în ochi cu absolut nimic. Totuși, o să mi-o amintesc cît voi trăi, sau până voi fi prea bătrân ca să-mi pese.

Cafeneaua, despre care mi-a spus mai târziu că aparține unor danezi aflați la a doua generație, se chema Henriette. Era luminoasă, îngrijită și la intrare m-a întâmpinat zâmbetul ei. Râdea la o glumă pe care n-o auzisem; eram de partea cealaltă a ferestrelor curate. Câțiva tipi stăteau la coadă la bar. M-am așezat și eu la rând. Când am ajuns în dreptul ei i-am spus că nu vreau cafea. Intrasem pentru că am văzut-o zâmbind. A părut încurcată câteva secunde. Și-a găsit ceva de făcut la espressorul masiv de cafea, după care și-a scos șorțul negru și a făcut semn unei colege că iese în pauză.

Mi-am pus rucsacul jos, lângă o masă înaltă. Ea își bea cafeaua într-un pahar de carton imens, din spatele căruia mă privea ca de după un văl. Era mignonă, avea gropițe-n ambii obraji și părul cu reflexe roșcate era prins lejer deasupra capului. I-am povestit pe unde-am umblat în ultimii ani. Nu prea m-a crezut, avea nevoie de dovezi. I-am arătat jurnalul. Avea în interior cărți poștale din orașe unde nu fusese niciodată. Desene cu copaci și case pe care nu le văzuse niciodată și un pod pe care în cele din urmă l-a recunoscut.

Ăsta e San Francisco, nu-i așa? a întrebat și s-a ascuns din nou după văl.
Da. Ascultă, n-ai chef să mergi cu mine în California?
Am fixat-o cu privirea. Era singura mea șansă. Din felul în care a răspuns privirii mele mi-am dat seama că mă crede. Asta era important. Mi-a spus că iese din tură în câteva ore.
Ne putem vedea la bibliotecă, dacă vrei.
Mergem la bibliotecă? am întrebat-o.
Stai liniștit, n-o să studiem, caraghiosule.
Și zâmbetul subțire a devenit îndrăzneț, dezvelindu-i dantura impecabilă. Mi-a scris ceva în jurnal aplecată deasupra foii, apoi a boțit paharul de carton c-un gest reflex, l-a aruncat, m-a atins ușor pe umăr și a intrat din nou în cafenea.

Mi-a luat două ceasuri să găsesc biblioteca, dar e drept că nu mă grăbeam. Am luat-o pe străzi neasfaltate, departe de partea turistică a orașului. Mă prăfuisem pe bocanci. Deasupra, copacii pierdeau frunze și lumina soarelui începuse să scadă. Din când în când îmi odihneam rucsacul. Vreo câțiva trecători au zăbovit în dreptul meu, căutând din ochi ceva în care să pună mărunțiș. E drept, mi-ar fi prins bine un duș și-unsomn zdravăn. Am intrat în rol. Cu gesturi largi, teatrale, adaptam câte-un citat dintr-un scriitor de care n-auziseră niciodată. „Uneori, singurul mijloc de transport disponibil e un salt de credință” sau „Dacă mergi prin iad, prietene, continuă,” i-am zis unui tip. Apoi m-am oprit, pentru efectul dramatic. Bărbatul a dat din cap dezaprobator și mâna care se-ndrepta spre buzunarul sacoului s-a răzgândit.

Am mâncat înghețată. M-am dat în leagăn. M-am întins pe iarbă. M-am jucat cu niște copii, cu mingea. Din când în când mă uitam la râul întunecat, pe care mai târziu aveam să văd apusul. Cele două ore n-au trecut nici greu, nici ușor. Apoi am văzut-o urcând treptele bibliotecii.
Hei, nu mă recunoști? am strigat spre scări. S-a întors.
Poate că nu te știu suficient de bine, mi-a răspuns și de data asta nu purta niciun fel de văl.           

M-a dus pe străzi pe care le știa. Drumul era denivelat, dar ea nu-și menaja mașina. Indicatoare cu nume necunoscute de străzi se derulau deasupra capetelor noastre ca niște păsări înțepenite. Aceleași clădiri înalte, anonime, se făceau tot mai mici pe măsură ce ne apropiam de râu. „Știu eu un loc”, mi-a zis, dar asta era evident.

Am privit râul cum trece pe lângă noi minute în șir, ca un tren nesfârșit. Avea o pătură în culori, pe care a întins-o pe iarbă. Avea și un iubit, mi-a zis. Apoi și-a așezat capul pe abdomenul meu. Părea că ascultă ceva, dar cred că mă aștepta pe mine, de fapt. N-a avut mult de așteptat.
Când și-a dat jos blugii am observat o vânătaie albastră pe coapsa stângă. O alta, aproape vindecată, nu departe de umăr.

Ce s-a întâmplat?
E o perioadă mai dificilă… Uneori lucrurile scapă de sub control.
Ești fericită așa? am întrerupt-o.
Ascultă, ți se pare că am nevoie să fiu salvată?
N-aveam niciun răspuns. Mă temeam să nu spun vreo tâmpenie.
Nu cred că am venit aici să vorbim despre prietenul meu.

Ne-am iubit încordat, în tăcere, până când aerul s-a răcit. Soarele dipăruse de mult, odată cu ultima zi de vară. O vreme am fumat și-am tăcut. I-am povestit despre Columbia, Mexic și Cuba. Despre trenuri, autobuze și cele mai incomode canapele din lume. Cât  am hoinărit pe trei continente am dormit în condiții inimaginabile pentr-o europeancă și-am învățat să trăiesc cu bani foarte puțini. Asta nu-i ceva neobișnuit pentru un american.

Cred că ți-ar prinde bine aerul Californian.
Ce vrei să spui? E un soi de compliment?
Nu știu, cred că ți-ar sta mișto bronzată și cu un aer mai… relaxat.
De fapt, vrei să zici că mi-ar sta bine fără vânătăi.
Da, și asta.
Și-a aprins și ea o țigară.
Știi, ai mei au un time-share unde-și petrec toată vara. Așa c-ai putea sta la mine un timp, până găsești ceva stabil.
Te-ai gândit deja la toate astea? a ridicat din sprânceană.
Nu cred c-ar fi o problemă să-ți găsești job într-un loc prietenos cum e San Diego. Mai ales cu zâmbetul tău.
Parcă ai un tren de prins, nu-i așa? s-a scuturat dintr-odată.
Mai sunt două ore.
Nu știam unde e gara, dar bănuiam că departe de râu.
Mai e destul timp, atunci, m-a asigurat ea.

Cerul se înroșise. Pe linia orizontului se desenau dungi alb-ivorii. Uite. Cerul arată ca un tort de înghețată. Nu i-am răspuns. Am încercat să glumesc în timp ce strângeam pătura colorată:
Ar fi mai bine să o speli, poate cine știe, o să te mai întâlnești cu vreun alt turist…
Așa-i. Nu-mi amintesc când am spălat-o ultima dată, a surâs.
Hai să mai zăbovim puțin, să vedem răsăritul.
Mai bine înfulecăm ceva în gară, nu crezi ? E mai practic.

Ne-am urcat în mașină. Din firmele de pe clădiri se scurgeau lumini albastre și portocalii. Radioul era stricat  și când opream în intersecții părea că ne ținem respirația. Am trecut de cafeneaua unde lucra, cotind-o pe strada curată. Vitrinele mari, întunecate, reflectau luminile orașului. Era foarte devreme. Și-a odihnit mâna pe coapsa mea. Mi-a strâns ușor genunchiul. Corpul meu n-a întârziat să reacționeze.

În gară ne-am așezat pe iarbă, acolo unde taxiurile își așteaptă clienții. Am mâncat hummus, lipie, legume gratinate. Cafea și ceaiuri cu gheață. Era întru câtva romantic. La un moment dat a început să arunce în mine cu morcovi mici, rotunjiți la capete. Ne simțeam priviți, dar nu cred c-o deranja. Ea era cea privită. Unul dintre taximetriști era din Ghana; se vedea de la o poștă. Aș fi vrut să vorbesc cu el, dar eram cu o tipă. Africanul răsfoia ziarul și zâmbea, privindu-ne cu coada ochiului.

Apoi ne-am trezit lângă trenul înalt, argintiu.
OK, cam asta a fost.
Încă e timp să-ți cumpăr bilet…
Știu, mi-a răspuns. Și-a dat o șuviță de păr de pe față. O să te caut.
Dar n-ai numărul meu de telefon.
Și? Un couchsurfer ca tine nu e greu de găsit…

N-am găsit nimic de zis. Am pus piciorul pe prima treaptă. Am privit înapoi. Era încă acolo: radioasă, fragilă, intangibilă. Îmi făcea din mână. Am sărit din tren și am smuls o floare din postamentul de piatră. Am smuls-o cu tot cu rădăcini, și când i-am dat floarea zdrențuită, murdară, a zâmbit amar. A plecat ochii. Să nu uiți râul, a șoptit. I-am prins talia și-am sărutat-o stângaci. Momentul era perfect. Perfect și ridicol.
Ești cea mai tare iubită pe care am avut-o vreodată.

O mulatră bine-făcută cărând o valiză minusculă s-a oprit lângă noi și și-a pus palmele peste gură.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.