Savu Popa s-a născut la 15 februarie 1991 în Sibiu. Poet şi profesor de limba română în județul Sibiu. Membru al cenaclurilor Zona nouă, în studenţie, şi al cenaclului online Qpoem.

A debutat cu poezie în revista Euphorion, în anul 2004. I s-a publicat poezie în revistele Zona nouă, Euphorion, Ateneu, Familia, România literară, Qpoem, Banchetul, Sintagme literare, Lumină lină, Discobolul, Actualitatea literară etc.

Volume de poezie: Ipostaze, Editura „Paralela 45”, Pitești (colecţia Avanpost), 2017; Noaptea mea de insomnie, Editura „Cartea Românească”, București (colecția Cartea de poezie), 2018.

Căpșunile uriașe

Tanchistul Niculae Ivan a ieşit din realitatea în care se afla şi a intrat într-o altă realitate, spunea el, printr-o gaură de pământ. A intrat cu tancul său cu tot. Întâmplarea a avut loc în timpul războiului. Şi mai afirma acest Niculae că, odată ajuns în cealaltă realitate, toate erau cu susul în jos. El pătrunsese, după cum observase, într-o realitate răsturnată.

Poposise lângă un câmp arat ca la carte. Undeva în dreapta, cam înghesuită, se afla o pădure de mesteceni, iar faptul că aceştia nu se mai sfârşeau, îl amețise de-a dreptul. În faţa lui, foarte departe, se vedea șters un sat. Pe acelaşi câmp, erau oameni care se ocupau cu diverse munci agricole. Cerul arăta ca miezul unei cireşe stricate. Şi după arşiţa teribilă, îşi dădu seama că era vară, nu toamnă ca în lumea pe care tocmai o părăsise. Tot în depărtare, se zăreau două furnale uriaşe din care ieşeau balauri fumurii înaintând spre cer, în zigzag.

Niculae ieşise din tanc. Se oprise lângă, privind în jur din ce în ce mai nedumerit. Îl copleşea o ameţeală teribilă. Mânecile de la uniformă îi erau foarte umede, de la cât şi-a şters de pe frunte sudoarea, de parcă ar fi erupt un vulcan în interiorul său. O hi ierupt un vulcan în trupurele meu. Era îmbrăcat cam gros. Afară, temperaturi ridicate, foarte ridicate. Aerul sfârâia încins ca o plită. Pământul ardea de zici că ar fi fost din cărbune. Arşiţa îi pătrundea în tot corpul, prin bocancii cam uzaţi.

Niculae fusese în ziua aceea de serviciu. În realitatea pe care o lăsase. Intrase de dimineaţă. Absolvise o şcoală militară şi se specializase în ,,mânarea” tancurilor, cum tot lui îi plăcea adesea să spună. Era în timpul războiului. Garnizoana unde se afla el se întrezărea departe de front. O garnizoană mică, situată lângă Ocna, pe dealurile dinspre Sibiu. Cei câţiva soldaţi, dintr-un motiv sau altul, nu fuseseră trimişi în luptă. Trebuia să rămână cineva şi acasă. Duşmanul se putea apropia în orice clipă. În ţară, în astfel de zone mai apărate de urgia frontului, se mai găseau garnizoane formate doar dintr-o mână de soldaţi. Niculae avea datoria să se ocupe de buna funcţionare a tancului. Din când în când, îşi mai băga nasul şi atunci când se mai defecta vreo armă. Era omul bun la toate, cum s-ar zice.

Şi acuma, iată, dispăruse. Ce-or spune camarazii lui! Că e un neserios, că precis s-a îmbătat şi nu se prezentase la muncă. Deşi, în acea zi, el ajunsese primul la post. Cei din tura de noapte plecaseră înainte de sosirea lui. Mai era un tanchist, unul Fanea, de la Sibiu, cu care făcea cu schimbul. Unul noaptea, altul ziua. Nimeni nu mai era prin preajmă. Ajunsese, se schimbase în hainele milităreşti într-o baracă şi ştia, încă de ieri, că urma să patruleze. Nu pe jos, ci cu tancul.

Prea stătea locului şi, deh, o maşină mai trebe scoasă, plimbată, ca o junincă, mişcată, că de nu, rujineşte motoriul. Ăsta era, deci, ordinul. Patrularea cu tancul prin împrejurimi. Garnizoana lor era formată din vreo trei barăci, un grajd, o toaletă de lemn şi un fel de popotă, improvizată în una dintre aceste barăci. În jurul lor, dealurile se desfăşurau până departe, la poalele munţilor. Nişte dealuri joase, unduioase, cum spunea acelaşi Niculae, pe care le asemăna cu nişte valuri verzui sau de culoarea mierii bătrâne, încremenite, împietrite unul după altul, în rânduri suprapuse. Altădată îi părea că valurile dealurilor mişcau, formând cercuri concentrice care, în lumina unui soare puternic, fie se deschideau, fie se închideau, nelăsând să se vadă acel ceva teribil din interiorul lor.

Îi plăcea ce făcea, mai ales că era departe de front, de fum, de sânge, de răni sau de moartea, pe care o ştia încă din copilărie, că era ştirbă şi îi puţea gura a bălegar şi fân uscat.

 Îi revenise imaginea bunicului său, atunci când îl găsiseră pe câmp, după furtună, trăznit. Printre cei veniţi la faţa locului, apăruse şi el. Din trupul bunicului, carbonizat, îi rămăsese în minte, faţa încă luminoasă, cu gura deschisă, ştirbă. Zâmbea. Poate îi zâmbea lui sau aiurea. Şi îşi mai amintea acel miros de fân şi bălegar. Mirosul morţii, pe care îl simţea cât se poate de apăsător, de înţepător. Zâmbetul lui de mort era un zâmbet de veselie. Îşi mai aducea aminte cu atâta claritate că, după ce îl zăriseră, ceilalți plecaseră să anunţe în sat despre nenorocire. El mai rămăsese o clipă, să îl privească mai bine. I se părea sau doar visa. Nu îşi dădea nici el foarte bine seama. În interiorul acelui zâmbet vesel mişca ceva. Ceva care se chinuia să iasă la suprafaţă. Erau capetele unor viermi. Moartea, un zâmbet viermănos.

***

În timp ce se gândea la toate acestea, după ce privise din nou dealurile, înghesuit în cabina tancului, îi apăruse în faţă, nu foarte departe, acea plantaţie ciudată de căpşuni. Nimeni nu ştia cui aparţine sau aparţinuse. Pur şi simplu, se treziseră cu ea acolo, peste noapte. Foarte puţini erau cei care se apropiau de ea. Iar cei care treceau pe lângă, se fereau să o privească. Spuneau că e blestemată, căci pe întinsul ei apăruseră nişte căpşuni uriaşe. La început, acea plantaţie se dovedea a fi foarte bogată. Căpşunile ieşeau ca melcii după ploaie. Unele mai mari decât altele. Apoi, pe zi ce trecea, crescuseră tot mai mult. Ajunseseră cât un cartof, apoi, cât un dovleac, ca până la urmă să ajungă cât un pepene. Unii se încumetaseră să intre acolo, din moment ce nimeni nu o revendicase şi se chinuiră până reuşiră să smulgă măcar o căpşună uriaşă! Grele şi tari pe deasupra. Adevărați bolovani. Era nevoie de trei oameni zdraveni ca să smulgă din rădăcini căpşuna. Şi după ce reuşiră în sfârşit să o smulgă, cerul se acoperise de nori şi începuse o furtună, iar fulgerele cădeau pe pământ din ce mai des, prăpădind totul. Oamenii o luară la fugă. În urma lor, în josul dealului se prăvăleau alte căpşuni, care lăsau urme aromate, sângerii. Şi mai ciudat era faptul că, în tot timpul furtunii nu căzuse niciun strop de ploaie, iar norii aceia aveau o culoare trandafirie, cum trandafirii erau şi fulgerele.

Acum, Niculae se îndreptă spre plantaţie. Îi venise lui, aşa un gând, să intre în plantaţie, cu tancul, să vadă ce mai e pe acolo. Nu credea chiar aşa de tare, în tot felul de bazaconii, cum că plantaţia ar fi vrăjită, că cine ar intra în ea şi-ar pierde minţile şi apoi, câte şi mai câte nu i s-ar întâmpla! Mai avea puţin. După ce pătrunsese în ea, lucrurile i se păreau puţin altfel. Încetini tancul şi deschise uşa cabinei. Ieşi afară. Până şi aerul pe care îl respira avea gust, unul dulceag.

Plantaţia se desfăşura înaintea lui, în dezordine. Căpşunile uriaşe, strivite, verzui, stăteau unele peste altele şi un fel de praf cenuşiu se depusese pe ele. Printre acestea, îşi făcea simţită prezenţa cu obrăznicie o vegetaţie formată din buruieni, iarbă şi muşchi sălbatic. Nu i se vedeau plantaţiei marginile. Părea nemărginită. În unele părţi, vegetaţia crescuse atât de mult, încât orice perspectivă mai îndepărtată fusese obturată. Niculae ghicea doar că, într-o anumită depărtare, înecată acum în verdele cenuşiu, s-ar fi aflat munţii. Cu cât înainta mai mult, cu atât îşi dădea seama că intrase într-un labirint.

Nu ştia pe unde să mai meagă, deşi aleile se vedeau încă bine marcate. Nu ştia nici de ce venise aici. Nu se simţea în apele lui. Îi venise aşa, din senin. Poate ar fi fost timpul să se întoarcă, să nu îl înghită această plantaţie cam duşmănoasă. Atunci, pe loc îşi adusese aminte că în pământul ei s-ar afla o mină de sare, una dintre cele pe care stătea Ocna. Din această mină se putea ajunge mai departe, spre interiorul munţilor, căci ea, chipurile, făcea parte dintr-un tunel care lega toate continentele pământului.

Ieșirea din plantaţie, pe unde venise, nu se mai vedea. Era înconjurat de căpşunile uriaşe, de vegetaţia vicleană, care parcă în minutele ce-au trecut crescuse şi mai mult. Peste toate, stăpânea o linişte sălbatică. Pe unde să o apuce! Cum să iasă de aici! Rămăsese închis, el, împreună cu tancul său. Cum şi de cine să se apere! Dacă ar trage un foc cu tancul. Să îl audă cineva, să vină să îl salveze! Mânat de un instinct orb, intră în tanc, îl porni şi începu să înainteze. De cum intră, simţea din nou că nu mai e stăpân pe el însuşi şi o uşoară ameţeală îi puse stăpânire pe corp, începând treptat cu picioarele şi continuând cu celălalte membre.

Peste ochi i se puseseră două cortine de ceaţă. Adormi, dar în acelaşi timp putea să vadă cum soarele se lăsa peste plantaţie, desfăşurându-se ca un ghem de aţă lăptos. Totul în jurul lui se mişca, transformându-se în valuri concentrice, care îl legănau încet, tot mai încet. Căpşunile se mişcau şi ele, ceva din interiorul lor dorea să iasă la suprafaţă. Erau capetele de viermi, aceleaşi pe care le zărise şi în copilărie, ieşind din zâmbetul bunicului. Imediat, privirea îi fu inundată de un întuneric cumplit. În faţa lui se deschidea o gaură imensă de pământ, întunecată, care se rotea vijelios şi ea. Atras de aceasta, înaintă spre ea cu tancul în viteză.

Şi se trezise acum pe acest pământ întors cu susul în jos, un pământ care ardea ca un cărbune încins. Se mai dezmeticise, deşi, în continuare, totul i se părea nefiresc. Măcar de-ar putea întreba pe cineva, unde se află, cum de ajunsese aici. Şi el se afla cu capul în jos. Şi nu cădea nicăieri. El şi tancul, la fel ca totul în jur, păreau lipiţi de pământul acesta! Nu se simţea totuşi foarte ameţit. Înaintă vreo câţiva metri. De după un tufiş apăru brusc o femeie care îl privi cu interes.

– No tu, scumpă, ai putea să-mi spui unde sunt!

Femeia se oprise, îşi pusese jos căldarea cu apă, îşi ştersese năduşeala şi îl privea, în continuare, împietrită. Dădea să spună ceva şi se oprea imediat. Apoi spuse ceva, două, trei cuvinte, de parcă avea în gură pietre. Niculae era sigur că ceea ce grăise femeia aceea nu erau cuvinte româneşti. Parcă îi grăise în vreo limbă asemănătoare cu rusa! Deci, se află în altă ţară. Dar cum de ajunsese aşa de repede! Când şi până la unguri faci vreo trei zile, după cum îi spusese unul Badea, care ştia el distanţele de pe întreg frontul. Şi îşi aminti brusc, zici că îl lovise gândul ca o piatră în moalele capului, îşi aminti de acea gaură neagră prin care intrase cu tancul în viteză.

Ajunsese în altă parte a lumii! Femeia mai bolborosise ceva, morocănoasă, luă de pe jos căldarea cu o forţă de neimaginat pentru o femeie mică şi nu prea zdravănă, o matrioşcă în carne şi oase, apoi se întoarse cu spatele şi porni încet. Din cuvintele pe care le spusese, el auzise unul, care aducea cu numele unui oraş, adică Odessa. Pe loc, încremeni. Nu mai apucă să îi zică nimic femeii care se îndepărta în tăcere. Mă aflu, să mă trăjnească, în Odessa! Şi se afla deci, pe teritoriul sovietic! La duşman! Acum să viezi, dacă or afla ăia de unde viu, sigur îşi fac mănuşi din pielea mea! Îşi dăduse o palmă peste frunte, iar transpiraţia îi sărise în jur, în stropi mari, cât niște pietricele.

Apoi scoase un ţipăt de uimire atât de puternic încât, în depărtare, calul de la un plug necheză, devenind nărăvaş. Niculae se întoarse spre tanc. Cine să îl mai aducă acasă. Nu avea niciun ban la el. Îşi lăsase portofelul în baraca unde se schimbase. Rămăseseră doar el şi tancul românesc pe un pământ străin, tocmai în Odessa! Și totuşi, se întrebă, de ce aici e totul cu curul în sus? O hi aici iadul, să nu mai văz! Cui să îi ceară ajutor? Pe ruseşte nu o rupea nici să îl pişte cu ceară. Intrase în tanc, răvăşit. Va aştepta până se termină războiul. Dacă se va termina. Se va întoarce atunci, cumva, la ai lui, ca de pe front! Şi dacă nu era acelaşi an, 1942, şi aici, în Odessa? Dacă nici nu era război aici şi nimeni nu auzise că ar putea exista aşa ceva! El tot va aştepta. După ce îşi mai revenise, pornise tancul şi o luă pe o alee, ce ducea la satul din depărtare, care se vedea din ce în ce mai şters.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.