Pe lângă cele două grupaje de poezie cu care a apărut deja pe O Mie De Semne, Ioana Toloargă ne-a trimis și câteva fragmente de proză reunite sub titlul „Despre frici” (veți vedea că există un titlul ceva mai elaborat). Textele stau în folderele noastre de ceva vreme, însă sperăm că publicarea lor îi va produce Ioanei și de data asta o surpriză plăcută.

Ioana Toloargă este studentă în anul 3 la Facultatea de Litere și, în paralel, la Facultatea de Teatru și Film, secția Regie de teatru. A publicat versuri în revistele Apostrof, Mozaicul, Ante Portas și teatru în Bucovina literară.

despre ziua când fricilor tale le dau dinții și mușcă din carnea ta moale ca dintr-un porumb de bâlci

*
Acum te trezești. Deschide ochii. Așa. Fereastra e crăpată, ai uitat-o azi-noapte, când te-ai trezit, dar draperiile sunt încă trase și înăuntru pătrunde puțină lumină oranj. Ți-e frig și tragi pătura peste umeri, apoi te uiți cum fasciculul cald se răsfrânge pe dulap și, oblic, până la oglindă. Ți-e încă somn; copilul te-a ținut până la 3, fără să poți închide ochii, legănându-se pe pieptul tău. Apoi a fost setea… ți s-a făcut sete la 5 și te-ai ridicat să bei apă. Ai uitat de copil și ai lăsat fereastra deschisă. Ai adormit încă 2 ore și acum e timpul să te ridici dracului din pat și să te miști încet până la bucătărie! Oasele se freacă parcă unele de altele, zici că nu ai cartilaje. Închizi ochii și vrei să îi mai prinzi chipul numai o secundă pe retina din interior, îți scrâșnești molatec dinții, ca în somn, ca în vis, dar știi că ești trează, judeci limpede totul, rece, cum ești tu de obicei. Când te ridici, să nu te uiți în oglindă, să nu destrami firul de  lumină, să nu necăjești apele, să nu trezești copilul!

**
Nu-mi amintesc. Îmi pare rău. Camera era portocalie de la lumină. Am închis fereastra și am m-am dus la bucătărie, am pus apa de ceai, m-am spălat pe dinți, mi-a curs sânge din gingii și am înghițit puțină apă de gură (care aparent conține alcool). Eram singură în casă în ziua aia. Și nu am făcut nimic special. Eu nu mănânc dimineață, deci, am stat pe balcon și am băut ceai. Dormisem foarte prost, pe spate, ca și cum aș fi avut ceva pe piept și m-am trezit cu dureri. Nu dorm niciodată pe spate, chiar dacă uneori mă chinui ore întregi să adorm așa, ca să nu mă mai ghemuiesc pe partea stângă, să nu mai presez inima și plămânul, să nu mai arcuiesc inutil coloana… Mă rog. O zi obișnuită.

*
Nu vei mânca de dimineață. Mai demult mâncai, dar acum nu o mai faci. E mai bine așa. Ai uitat că doarme copilul. Cred că ai uitat și de el. Nu-i nimic, ai să-ți amintești mai târziu, odată cu gustul ceaiului, sau cu pantalonii pe care ai să-i porți azi… nu, nu ăștia… nu: cei negri, plisați, din pânză. Așa. Acum tricoul alb și papucii. Reiei „Spre far”, a cincea oară când citești prima pagină. Ți-a plăcut „Doamna Dalloway”, așa că îți va plăcea și ăsta, dacă vei trece de prima pagină. Vecinul vorbește la telefon cu geamul dinspre terasa ta deschis, stai pe loc și ascultă: ceva despre o ședință la serviciu. Inutil.

**
Vecinul meu e un tip banal. Atunci a vorbit la telefon cu fereastra deschisă, așa că eu am auzit totul fără să vreau. Nu era nimic personal, despre nevastă-sa, pe care o înșală, sau despre fetița lor, care e în școala primară, era ceva despre serviciu, o ședință care se reprograma, cred. Nu îmi amintesc. Nu mă puteam concentra să citesc, așa că mă gândeam aiurea, la lucruri care nu s-au întâmplat, la lucruri care nu se vor întâmpla niciodată. Mă întrebam mereu cum ar fi să mă surprindă cineva așa și să spun ceva total stupid, să scap cu voce tare un cuvânt, de genul „suzetă” sau „înșelat” sau clișee siropoase „Știam că nu mă iubești, dar te iubeam eu pentru amândoi”. Despre mine pot spune cu sinceritate că găzduiesc în creier o babă nebună, pasionată de telenovele, care imaginează o sută de scenarii pentru orice ființă pe care o vede. Știu că o dată, la supermarket, erau doi oameni, femeie și bărbat, pe la 60 și de ani, care cumpărau în fața mea: amândoi albi și cărunți, ca toate lucrurile pe care le folosești până când se albesc de la contactul cu mâinile tale, iar pelicula subțire de praf, pe care obișnuiai să o ștergi cu o cârpă o dată pe lună începe să facă parte din ele și să le arginteze… Doi oameni, două cărucioare de cumpărături, dar eu am putut să îmi imaginez că locuiesc în aceeași casă, că sunt căsătoriți, dar că nu își mai vorbesc de când a murit fiul lor, că mânâncă la aceeași masă, din castronașele lor albe, într-o bucătărie ca un spital, cu porumbei care fac gălăgie la geamuri, fără să se privească, ba mai mult, că dorm încă în același pat, spate în spate, fără să-și spună niciun cuvânt. Am râs singură și m-am gândit că vecinul o să mă vadă și că asta ar fi cam la fel de rău cu a rosti întâmplător oricare dintre cuvintele de mai sus sau cu a imagina biografii bătrânilor din supermarketuri. Am intrat în cameră și am stat pe fotoliu. Atât.

*
Acum intră înapoi în casă și leagănă copilul! De-asta ai copii, ca să ai grijă de ei! Mai târziu o să îi dai să mănânce – încă nu știu ce, dar are să îmi vină o idee! Vrei sau nu să fii o mamă bună?! Nu despre asta era vorba, despre faptul că tu sacrifici orice pentru el? Nu de-asta ți l-a dat? Spune, ți l-a dat ca să îți bați joc de el? Nu-mi pasă că tu nu mănânci, înțelegi – nu îmi pasă dacă nu dormi sau nu treci de prima pagină din „Spre far”, nici dacă o să îți dai sa nu doctoratul. Nu mai contează în clipa asta! Singurul lucru important e să te ridici de pe fotoliu – așa – să te ridici am zis, nu doar să îți îndrepți spatele! Ridică-te! Tu nu îl auzi cum plânge? Ești o mamă rea! Ești o ființă oribilă! Plânge, imbecilo!

**
Am deschis televizorul și m-am uitat la ceva stupid – cred că 15 minute dintr-o comedie cu final siropos și cam jumătate de oră de teleshoping cu aparate de gimnastică și de curățat covoare. Atât… Ba nu, atunci mi-am amintit ce am visat și am vrut să o sun pe mama, dar mi s-a făcut rușine și m-am prefăcut că nu are nicio importață. Se auzea vocea care insista să cumpăr acum mopul cu aburi, care curăță orice tip de pardoseală, chiar și covorul, chiar și pereții, chiar și băile pline de sânge, chiar și uterul, după nașterile dureroase, chiar și amintirile în care te umilești singură, chiar și primele porniri erotice stranii, chiar și băiatul fără cap care te-a violat în propria vană plină de gândaci, din garsoniera de provincie, cu ai tăi dormind în camera de alături și țipetele tale strecurându-se greu prin pereți, în creierele lor adormite, în visul de acum o săptămână; chiar și conștiința. Și „Cumpără acum”, „Cumpără acum” se auzea halucinant și sinistru, se izbea de creierii mei, tot mai violent și mai dureros, ca un dezastru iminent care se apropie până când îți atacă retina și îți rănește ineluctabil ființa. Mi-am amintit cu aceeași meticulozitate cerebrală cadrul visului, care era colorat și bolnăvicios. Eram eu în baie, pe toaletă, cu părul prins și nespălat, cu spatele ușor aplecat, ca de obicei, chinuindu-mă să urinez, iar așezată pe cadă stătea mama. Arăta exact ca de obicei, își ținea picioarele unul peste altul și mâna zgribulită între ele. Mi se pare și acum că simt cum în visul ăla era rece – poate de la cada de piatră albă, poate fiindcă era o zi friguroasă în apartamentul nostru de la 2, poate fiindcă eu stăteam dezbrăcată, cu pantalonii în vine și incapabilă să urinez. Vocea de la teleshoping continua, era o voce feminină, pițigăiată, eu stăteam în fotoliu și priveam în gol. Și iar – „Cumpără acum”, iar peste oferta irezistibilă, creierul meu, ca un animal monstruos care nu uită și nu iartă, începuse să suprapună toate scenele erotice care îi erau mai la îndemână: nu avea nicio importanță de unde le lua, se amalgamau ca într-un carusel Eliade din „Șantier”, care se culcă în China Town cu femei anglo-saxone, secvențe din cele câteva filme pornografice pe care le văzusem, apoi „Love”, al lui Gaspar Noel, Patul lui Procust, violuri de la știri, „Străinul”, lucrurile pe care le auzisem cu ani în urmă de la colegi, când eram un copil, orgii ca în Requiem for a dream, toate balansându-se pe refrenul de la „Cumpără acum”, „Cumpără acum”. Simțeam cum mi se face tot mai greață, fără să îmi vină să vomit, totuși. Mi-era numai o scârbă teribilă de mine însămi, de corpul meu, care stătea în fotoliu, în clipa aia, de suprafețele și denivelările lui, de… Și deodată visul se colora într-un asfințit care umplea baia de lumină rece, turcoaz, și din poziția de stop-cadru buzele mamei au început să se miște, ca și cum ar fi zis ceva foarte important. Dar nu o auzeam. Nu am auzit-o nici în vis poate, sau numai nu mi-am mai amintit imediat ce spunea – cert e că, stând în fotoliu, vedeam clar toate lucrurile astea și auzeam vocea doamnei de la teleshoping. Ceva îmi spunea că e o discuție incredibil de importantă, esențială pentru viața mea, așa că am început să îi citesc pe buze și poate că am auzit clar apoi, sau poate a fost o senzație numai, dar era ceva despre o alifie și despre contracepție și despre faptul că ăsta e un pas mare, că nu ne dorim o sarcină acum, dar că asta va rezolva orice problemă. Cert e că eu, acolo, pe toaletă, eram alta decât cea care înregistra toate astea, cea care visa sau privea totul, cea care stătea atunci pe fotoliu. Era ca și cum mă fărâmițasem și mă priveam pe mine însămi, mereu de mai departe, mereu mai din exterior, și observam și observatorii. Toate „eu” știam că suntem privite și ascultate ca într-un panopticon interior. Și corpul de pe toaletă, care era și nu era al meu, fiind examinat din față, din lateral, din spate, părea că face un avort. Da, da, era o senzație clară, de dezgust față de trupul cu pantalonii în vine, care ascultă despre unguentul contraceptiv. Apoi s-a auzit tata, care ne căuta vesel prin toată casa, și piciorul meu, care, ca al unui animal vinovat și sângerând, a blocat ușa. Cleanța a mers în gol și simultan se auzeau „cumpără acum” și „nu ne dorim o sarcină acum” și tatăl meu – „iată-mă, credeam că o vopsești pe mami” și respirața fiarei hăituite care își lepăda pruncul în canalizare. Nu era nici ca în filme, nici ca la televizor, nici ca într-un vis. Mă durea. Cleanța a mers încă puțin în gol, ca un mecanism stricat, ca aripile găinii, după ce e tăiată și din nou „Cumpără acum”, „Cumpără acum”, robotic și imaterial, a trecut prin mine…

Mi-era foarte frică de visul ăla. Mama mea nu ar spune niciodată așa ceva și, cu toate astea, creierul meu, nu conștiința mea, a așezat vorbele astea în gura ei, ca și cum ar vrea să scape de o responsabilitate prea mare. Am închis televizorul și am continuat să nu fac nimic în ziua aia. Am luat de pe raft pastilele pentru energie și, după ce am văzut că trecuse ora potrivită și că nu o să mai pot dormi la noapte dacă le înghit acum, le-am pus la loc. Câtă autoprotecție, câtă grijă aveam de trupul ăsta, de somnul de noapte, de surmenaj. Și cu toate astea, în somn, trupul de care încă aveam grijă făcea atâtea fapte nedrepte și mă durea ca și cum l-aș fi atacat cu mii de cuțite, ca și cum l-aș fi întins zilnic pe cioburi și l-aș fi pus să meargă pe ace. Cred că în ziua aceea îmi era frică puțin de trupul meu, mic și rău, care putea să sângereze până la moarte.

**
Nu ți-ai luat pastilele până acum, nu le mai lua! Nu are rost. Ideea era să fii ceva mai plină de viață și să faci ceva, orice. Înghite ochii și respiră adânc, așa… Plămânii caută aerul cu disperarea cu care fiica ta îți întinde dincolo mânuțele după mama ei, singurul ei părinte legitim. Copilul ăsta e tot ce ți-ai dorit tu mai mult pe lume. Îți mai amintești cum o strigai: „Ila mea mică”, într-o zi, apoi „Nastia, nu mai fi așa de răutăcioasă, mami trebuie să lucreze”, apoi „Svetlana, te roagă mama să nu mai pui atâtea întrebări, mama nu se poate concentra, o doare capul”, apoi „Uite, mami, Doamne-Doamne, aici e Doamne-Doamne… Așa, Zoe…” și o învățai să se închine. Nu ți-o amintești când ai tuns-o pentru prima dată? Părul ei lung, până la pulpele mici ale picioarelor și cald, ca mierea care se scurge în ceai, a căzut pe pardoseală. Tu, tu cu mâinile tale o tundeai și ceva în tine plângea, ceva în tine se frângea sub tăișul foarfecei, până când părul a ajuns până la umeri: „Așa, Eva, acum ești cu adevărat ca nouă!” și lacrimile îți stăteau în gât, neplânse și bolovănoase, zgâriindu-ți traheea lunguiață și osoasă, până la corzile vocale, care articulau spart și greoi sunetele numelui ei. Haide, amintește-ți când v-ați certat prima oară și când ai ținut-o în brațe, în hol, după ce ți-a spus că puștiul ăla idiot se despărțise de ea, amintește-ți când a luat prima notă mică și nu ai știut ce să îi spui, sau cum ai învățat să gătești pentru ea, sau cum s-a căsătorit așa cum poate ai fi vrut și tu să o faci, cu un bărbat tânăr și plin de visuri, ca și ea… sau cum ai dus-o prima dată la școală… Fiica ta, această singură fiică a ta, micuță, cât un porțelan, plânge dincolo pe pat. Are nevoie de mămica ei, ca să îi dea lapte din sânii aceștia lăsați, de femeie de patruzeci de ani, are nevoie să fie legănată pe piept și culcată pe burta ta moale și flască, de după naștere sau de după adopție sau de după concepere. Culc-o în pieile moi ale trupului tău: ce contează că seamănă cu el?! Nu tu ți-ai dorit să fie fiica lui și a ta? Nu tu ți-ai dorit-o? Nu tu ai plâns, ca să ți-o dea?!

*
Visul mă obseda, îmi era tot mai frică de el, la fel cum brusc mi se făcuse frică de moarte, ca niciodată. Mi-am amintit cum, în același apartament, când aveam vreo trei sau patru ani, se născuseră toate temerile mele, ca niște copilași, muguri mici, germinând în apa din stomac, în aerul greu al camerei mele: mai întâi frica de întuneric (ca și cum m-ar fi locuit o cădere în subpământ, în neantul neantului, în infernul prenatal, preparadisiac, pre…) Apoi frica de a rămâne singură: mama m-a convins o dată să plece până la magazin să cumpere ouă și să se întoarcă în cinci minute. Un minut cred că am stat cuminte, apoi pereții au început să se strângă, voci au început să se audă, iar eu am coborât, încălțată în papucii ei cu 10 numere mai mari, plângând în întunericul scării de bloc, am alunecat, am căzut pe scară, am cărat un papuc în mână până jos, și aproape că m-am târât pe trotuar până la ea. E straniu cum senzația aceea mă locuiește încă foarte viu, ca și cum ieri s-ar fi întâmplat. La fel m-am simțit înaintea primelor examene, înaintea întîlnirilor cu el și mult, mult timp după ce a plecat. Secundele de pe scara blocului, în întunecimea ațoasă și rece, în umiditatea cimentului proaspăt spălat, a rufelor spălate cu clor, care miroseau pe sub ușile vecinilor, a fost starea mea din fiecare zi atâta timp, încât m-am obișnuit cu ea și am îmblânzit-o. Acum, dacă am nevoie de ea, vine ca un animal credincios și se așază în trupul meu, în mușchii mei, iar când îmi tai unghiile sau părul, tai, de fapt, din pojghița singurătății aceleia ludice și morbide.

**
Nu o să îți amintesc acum de el, fiindcă mi se pare că aș abuza prea tare de amintirile pe care le-ai lăsat la mine. Nu am să te ameninț și nu am să te lovesc, nu o să fac nimic ce nu ai face tu însăți! Ridică-te și du-te la ea!

*
Am trecut prin bucătărie, aveam nevoie la baie, dar mi-era frică să intru, acum, după atât de fragila retrăire a visului, așa că am luat din dulap hainele, le-am mirosit și le-am examinat atent, le-am strâns pe covor pe cele de spălat și le-am dus la mașina de pe hol, am pornit-o și, în timp ce turnam peste ele detergentul, mi-am amintit brusc numele lui, pe care nu îl mai rosteam cu voce tare.

**
Acum îl auzi? Ia-l în brațe! Băiețelul tău… Nu mai plânge, Matei, mami vine, vine… Da, Vladi, sigur că mama poate să te ajute la teme, și să te țină în brațe, și să te culce lângă ea noaptea asta…

*
Duduitul mașinii m-a alungat înapoi în dormitor, la marginea patului, unde m-a trecut un junghi pe șira spinării și am avut același fior de deja vu pe care nu îl aveam decât legat de ceea ce trăisem cu el. Da, exact aici eram când a sunat și a spus că asta a fost. Exact aici m-am întrerbat ani de zile de ce, exact aici am proiectat tot ceea ce ar fi putut să se întâmple, dar nu aveam să trăiesc niciodată: mai întâi l-am văzut pe el, apoi pe copii. Cu timpul, el a început să se șteargă, dar pe ei îi păstram întotdeauna, ca într-un insectar sau într-o menajerie personală. Era colecția mea de copii, cu numele lor, cu etichetele lor, îi îmbolnăveam, ca să îi pot face sănătoși, îi iubeam, ca să mă iubească înapoi, mai mult, mereu mai mult, mereu având nevoie de mine și căutându-mă cu mânuțele lor mici. Semănau cu el și spuneam că sunt frumoși, apoi, a doua zi, arătau altfel, dar mereu erau frumoși… Îi studiam ca pe un atlas de anatomie, îi dezbrăcam și îi îmbrăcam altfel, le dădeam de mâncare. Până când, într-o zi, pur și simplu, nu i-am mai separat între ei: a rămas un singur trup, ca un androgin copil, care creștea sau scădea când voiam eu, care se numea cum voiam eu, care era definitiv și ultim și indubitabil AL MEU, care nu mă părăsea și mă iubea și pentru care eram cea mai frumoasă. Și făcea înot și scrimă și dans și patinaj artistic și spunea că se va face scriitor și inginer și doctor, ca să o facă bine pe mami, și supererou, și pictor modernist. Avea toate talentele, dar uneori eram crudă, uneori îl făceam să sufere în mine, ca să pot avea grijă de el. Mă zguduia boala lui, sau suferința lui, dar ea îl apropia mereu și mai mult de mine. Până la disperanta lipire siameză de cineva nevinovat, mereu mic (chiar și când îl imaginam mare), care să mă iubească…

**
Bine. Nu rămâne decât adevărul: nu te iubește. Nu te-a iubit niciodată! Vrei să reproduc: „Am nevoie de lucruri pe care tu nu mi le poți da. Am nevoie de corpuri, înțelegi? De mai multe corpuri. Uneori mi se pare că tu nu ai niciunul. A fost frumos, dar s-a consumat, înțelegi? A trecut, cum trec toate furtunile și toți câinii care încearcă să înoate în râuri. Mi-a trecut dragostea… Nu…”

*
„Nu te mai iubesc!” Eram pe marginea patului și am văzut copilul ăsta androgin, care purta toate numele mele preferate, toate numele frumoase pe care le știam și pe cele pe care încă nu le știam, avea toate culorile frumoase de păr pe care le vedeam pe stradă și îmbrăca toate hăinuțele pe care le meșteream, unind imagini de pe Pinterest, cu tot ce vedeam la copiii prietenelor mele, pe care mă temeam să îi țin în brațe și care începeau să plângă ca niște mașinuțe cu alarma stricată. Copilul meu plângea numai când voiam eu să-l liniștesc! Mă rog, mi s-a părut că pot să îl văd acolo, în pat, mic, cam ca un bibelou alb. Era, într-adevăr, frumos! L-am luat în brațe și l-am legănat și în creierul meu răsuna ca o fanfară „Nu te mai iubesc! Nu te mai iubesc! Nu te mai iubesc!”. Eu nu cred că un bebeluș seamănă cu cineva: nu seamănă nici cu mămica, nici cu tăticul lui. Nu seamănă cu nimeni, e numai o piele incredibil de albă și de fină… O piele mică și frumoasă, cu un suflețel care crește în ea și o întinde, elastic și moale. Dar pruncul acesta hermafrodit al meu, cu trupul lui strălucitor, a început să semene cu el. Era copilul lui mai mult decât copilul meu și înțelegeam că va veni o zi în care mă va întreba franc: „Cine e tatăl meu? Vreau să mă duci la el!”… Și că n-aș fi putut să o fac înțelegeam. L-am lăsat să privească peste blocuri, prin deschizătura balconului, apoi iar m-a bântuit adevărul tăios, ca un cuțit trecut peste degetele mele, pe care el le prindea cu gheruțele lui micuțe: „Nu te mai iubesc!” Nici el nu mă va mai iubi într-o zi, după ce va afla… Și el va consuma în câțiva ani dragostea asta pentru mine, se va desprinde chirurgical din siamezul pe care îl formam și mă va lăsa sângerând. Va avea nevoie de alte corpuri, de femei, de multe femei, sau de bărbați cu care să se iubească… Și pe mine mă va lăsa singură, să sângerez până la moarte… Ca în visul în care îl omoram și el se scurgea prin scurgere. Da, poate era mai bine să nu-l am niciodată. Sau să-l fi omorât!

*
E copilul tău, mic și cald, e copilul tău pe care îl iubești ca pe Dumnezeu!

**
Și l-am omorât. Mai întâi, am vrut să îl sufoc cu o pernă. El plângea. L-am sugrumat cu mâinile mele. Vedeam cum se învinețește. Și mi se părea că e când mov, când verzuliu și avea ochii închiși la culoare, de la verdele-albastru al ochilor mei, tot mai închis, până la negru! Ochii tatălui său…

**
Îl ucizi pe copilul tău… Tu l-ai creat, toată viața lui o să moară odată cu bucățica asta de om.. Îl vei mânia pe Dumnezeu, nenorocito! Nu, nu, îl vei sugruma pe Dumnezeu!

*
Am strâns în pumni până am avut dureri în oasele de la degete puiul ăla de pernă, până când mi-am revenit și nu am mai auzit pe nimeni spunând „Nu te mai iubesc!”. Am zis scurt: „Iartă-mă, Doamne! Nu m-am cununat cu el, nu puteam să am copii cu el…” De fapt, nu știu de ce am gândit asta. Nu s-a întâmplat nimic în ziua aceea, absolut nimic special. NU, EVIDENT CĂ NU SUNT DEPRESIVĂ SAU SCHIZOFRENICĂ! Doar eu am zis că am sugrumat numai o pernă, nu un om de carne!

Îmi amintesc exact ce am făcut. Am notat într-un carnețel, din memorie, fragmentul meu preferat din Blecher: „Există momente când ești «mai puțin decât tine însuți» și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obiect pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur.”… A fost un act gratuit și boem. Eram și eu, în felul meu, o criminală: îmi omorâsem idealul și acum îl plângeam ca pe-un copil adevărat, ca pe o mare vină.

**
Dar vei uita asta, așa cum ai uitat duminica să mergi la biserică, sau momentele când era să te calce o mașină sau să te taie tramvaiul, ca jocurile din copilărie, când îți striveai degetele din greșeală, cu o bucățică de piatră grea, le sugeai și saliva le vindeca miraculos. O să uiți…

*
Am oprit mașina de spălat, am întins hainele. Apoi, zici că eram personajul lui Cărtărescu din „REM”, mi-a venit menstruația, m-am închis în baie și m-am lăsat să sângerez…

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.