Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș. A debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra. Trăiește în Paris.
Volume publicate în ultimii ani:
„Orașul părăsit” (Editura Napoca star, Cluj-Napoca, 2000) proză
„Poezii din țara lui Elian” (Editura Platytera, București, 2007) poezie
„Cântecul samovarelor” (Editura Agol, București, 2011) poezie
„Și lumea cinema paradis” (Editura Agol, București, 2013) poezie
„Luna și Îmblânzitoarea de oameni” (Editura Tracus Arte, București, 2015) poezie
„Cartea singurătății” (Editura Platytera, București, 2017) poezie
„Tu, înainte de toate – Antologie de poezie de dragoste contemporană” (autor colectiv, Editura Paralela 45, 2018)
„Ferestre” – în curs de apariție la editura Brumar, Timișoara, 2021, proză
Cărți-samizdat din Colecția Albastră (colecția cuprinde cărți-samizdat oferite exclusiv cititorilor virtuali fideli cu ocazia sărbătorilor anuale):
„Culori. Portrete. Însemnări” – decembrie 2020, proză
Zaiafet de iarnă la Mărgelarul Comino
Într-un amurg de iarnă al anului 1794, Mărgelarul Comino deschise încet ușa care dădea în curtea acoperită cu boltă de viță-de-vie a casei sale de la marginea Bucureștilor și rupse nămeții, plin de încredere în el și în ce îi va aduce viitorul. Privi cerul, apoi inspiră cu nesaț aerul zilei care tocmai se termina. Pe uliță zăpada se înnoroise. Cerul era calm, doar lumina părea tulburată.
Primise cu o zi înainte, tocmai de la Sibiu, de la Casa de Comerț Constantin Hagi Popp, argintărie nouă și un set de porțelanuri diafane. Știa că îi vor aprinde Stancăi licurici în ochii jucăuși iar asta îi făcea sângele să alerge mai iute prin trupu-i uriaș, plin de pofte, încă tânăr.
Purta o haină dintr-un postav vechi pe care însuși Vodă Brâncoveanu i-o dăruise bunicului său când acesta a părăsit Veneția și și-a deschis mărgelăria căutată de toți boierii de frunte ai Bucureștilor. În buzunarul hainei, Mărgelarul Comino avea o bilă translucidă prin care pluteau foițe de aur. Nicio foiță de aur nu plutea la întâmplare. Asemenea fulgilor de zăpadă, fiecare își avea locul ei precis.
În casa Mărgelarului Comino, robii țigani așezau masa pentru întâlnirea de noapte. Lăutarii erau strânși în bucătărie lângă plita fierbinte. Anița Bucătăreasa îi ospăta ca să poată cânta toată noaptea la zaiafetul ce urma să înceapă.
Anița pregătise tipsii uriașe cu pilafuri aurii și din cel cu iaurt sau smântână. Altele, pline cu rasoluri de berbec și de oaie. Lacherdă și licurini. Sardele grecești înmuiate în uleiuri de Mitilene. Salamuri de India și măsline de Tassalia, negre precum ochii Zoiței, țiganca fugită în lume mai zilele trecute cu un băiat din vecini.
Brânzeturi odihnindu-se cuminți pe tăvi de porțelan. Plăcinte trupeșe precum Anița și dulcețuri de toate culorile. Spume și budinci din lapte cu ape de trandafiri, dulci și duioase precum mandolinele lăutarilor ce aveau să-și coboare acordurile în falduri albe cu irizări aurii întreaga noapte. Șerbeturi răcite între bucăți de zăpadă. Baclavale însiropate. Halva de Adrianopole. Anason de Chios și mastică de Corint. Vinuri din Țara Moldovei.
Tacâmurile din majolică și porțelan alături de ceștile de cafea din argint bătute cu pietre prețioase. Ligheanele turcești aduse tocmai din Bosnia așteptau musafirii să își spele mâinile în ele înainte de a se așeza în jurul suffrahului.Pe sofalele joase din camera pentru musafiri se întindeau lascive atlazuri florentine terminate în tiv de hermină. Viforul în amurg sporea căldura casei.
În odaia ei, Stanca se pregătea și ea pentru noaptea care urma să cadă cu musafiri, muzici și masă bogat întinsă. Părul împletit în cozi strânse în coroană. Conciul trandafiriu. Șalul albastru de Alep îi putea lumina tenul alb. Sau poate cel de Bursa i s-ar potrivi mai bine. Culoarea rodiei îi întuneca și mai mult ochii negri pentru care Comino ar fi dat foc la nevoie lumii întregi. Da, mai bine șalul de Bursa! În păr, prins un trandafir artificial lucrat la Veneția de o rudă a Mărgelarului. Mărgăritare la gât și blana de samur așezată la îndemână în caz că peste noapte vor ieși sub cerul iernii. 2 cai înhămați la sanie vor sta în așteptarea lor.
Parfumul vâscos cu aromă de iasomie în șipul colorat rămăsese deschis iar odaia rotea în dansuri amețitoare mireasma lui albă.
Casa era în freamăt. Anul aproape încheiat. Precum anul în care scriu această însemnare așezându-i împreună pe Mărgelarul Comino și prea iubita lui Stanca, în globul meu de zăpadă.
În buzunarul hainei Mărgelarului Comino stă ascunsă o bilă translucidă în care se pot observa, dacă te uiți de aproape, cu atenție, doi oameni.
O femeie cu două cozi lungi, castanii, și ochi iscoditori și un bărbat înalt care îi așază pe umeri un șal roșu siberian. Prin bila translucidă plutesc foițe de aur. Niciuna la întâmplare.
Cei doi, la diferență de câteva sute de ani, încep și ei pregătirile pentru zaiafetul de iarnă.
Lișca
Printre tejghelele scoase în stradă, doldora cu coloniale și delicatese, baticuri și stambe, portocale, smochine, vedre cu vinuri și putini cu icre negre, fripturi date prin cimbru și mujdei întinse pe funduri de lemn și iepuri trași de piele atârnați la vedere.
Printre oameni care ieșeau din viață purtați în dricuri cu 24 de cai înhămați ce îi duceau spre mormânt, copii-sacagii care își rupeau oasele cărând găleți cu apă din Dunăre pentru cei care nu apucaseră încă să își tragă apă în casă, la robinet. Printre târfe sulemenite și certărețe, nebuni, salepgii, simigii, zdrahoni cu cuțitul la ciorap sau la cizmă, aprinzându-și țigările cu hârtii de 100 de lei și gândind că anii lor nu se vor termina vreodată.
Pe Calea Regală a Brăilei începutului de secol XX printre toți și toate trecea Lișca în docarul ei aurit, căptușit cu satin violet.
Părul negru peste care era petrecută o băsmăluță ruginie. Sprâncenele codate și ochii sclipind aventurii precum felinarele de pe chei.
Lișca înțelegea prea bine de ce femeile locului erau de neuitat. Nu pentru frumusețe ci pentru că iubeau mult și aprig. De asemenea, aveau bărbați pe măsură. Seducția le era însăși voluptatea iar plăcerile, fără frâu.
Lișca, trandafirul negru al Brăilei.
Florile roșii ale salcâmilor din Viișoara, de la marginea Brăilei, o cunoșteau pe de rost. Crescuse sălbatică printre ele. Părea un mânz cu stea albă în frunte când, primăvara, alerga în întâmpinarea norilor, învelită în parfumul lor.
Iarna sidefie o găsea mereu gata să țin piept crivățului. Râzând, privindu-l în ochi și el topindu-se precum un bărbat slav îndrăgostit și pătimaș.
Supunându-se în fața saniei trasă de cai a Lișcăi, care tăia pădurea de salcâmi fix în două și îmblânzea vântul.
Pe vremea aceea era încă un mic trandafir roșu sălbatic agățat de garduri în așteptarea tatălui ei, căpitanul Cyril, plecat mereu pe ape, hăt departe, prin lumi pe care știa că le va descoperi și ea într-o zi.
Maică-sa, mică, rece și franțuzoaică, adusă de taică-su de la Marsilia și niciodată obișnuită cu oamenii locului, o învățase tot ce știa și ce gândea despre lume. Cum că Brăila seamănă cu Marsilia de exemplu. Are străzi radiale, în formă de soare cu toate razele ajungând la Dunăre. Indiferent pe unde mergi, ajungi într-un sfârșit la Dunăre.
Apoi maică-sa a luat drumul ciulinilor. A plecat într-o zi și dusă a fost. S-o fi întors în Marsilia ei, gândi Lișca, iar dintr-un trandafir mic și agățător deveni unul de grădină, puțin mai închis la culoare.
La 13 ani, singură într-un oraș ca Brăila, într-un secol aflat în anii lui de început. Se simțea liberă, eternă și invincibilă.
Sălbăticia ei se bucura de singurătate și își văzu de cale fără să stea pe gânduri.
Se mută în casa din centru. Pe Strada Regală, colț cu Griviței, chiar lângă măcelăria ce vindea carne de cămilă și avea ușile vopsite în alb.
Casa de la marginea orașului, din Viișoara, o închise. Luă cu ea servitorii și deveni stăpână.
Dintr-un trandafir oarecare de grădină deveni unul roșu, purpuriu, imperial.
Orașul își primi copila și o crescu fără să-i ascundă nimic. Platanii cei înalți, sălciile mlădioase, salcâmii parfumați, mugurii negri ai frasinilor, o primiră pe Lișca, trandafirul Brăilei, ca pe una de-a lor. Creștea singură în mijlocul orașului fără să ceară prea mult. Oferea însă tuturor din ce avea.
Colinda orașul fără oprire. Deja negustorii o știau, nebunii o vedeau ca pe o prietenă, copiii străzii ca pe una de-a lor, îmbrăcată în straie bogate, care îi ajuta.
Îi plăcea mai ales la Piață și în Cetățuie. Casele mari și solide, cu stucaturi scorojite și grădinile lor care o priveau de dincolo de gardurile din fier formate din sulițe vopsite în negru cu capete aurii.
Vegetația orașului era prima care o acceptase. Florile din coșurile țigăncilor. Grădina, copacii, ierburile, până și cele uscate din borcanele băcanilor, toate o adoptaseră ca pe una de-a lor. De aceea nu se simțea niciodată singură.
Iliaș, servitorul tatălui ei, era mereu în urma Lișcăi, cât să nu i se întâmple copilei ceva. Căpitanul i-o dăduse în grijă. Niciun bandit nu se putea apropia cu gând necurat. Umbla noaptea liniștită pe cheiuri. Număra vapoarele, stelele, îi făcea semne lunii cu mâna.
Căpitanul Cyril ajungea acasă cam de 2 ori pe an. Stătea puțin și pleca apoi ca mânat de vânt. Era un om de apă. Pământul îi făcea rău.
Lișca avea cufere întregi cu lucruri mici pe care tatăl ei i le aducea din lungile lui călătorii: iminei roșii cu fir auriu, șaluri venețiene, cutii muzicale de argint cu balerine îmbrăcate parcă în fum, globuri de zăpadă colorate pe care dacă le scuturai, orice iarnă devenea o poveste.
Din cuferele acelea împărțea tuturor prin cartierele sărace ale Brăilei.
Comorofca îi plăcea cel mai mult și mai mult. Cuțitarii o iubeau. Era sora lor mai mică. Hamalii din port îi făceau loc să treacă prin mulțime iar ea le împărțea tuturor daruri neobișnuite pentru ei. O cutie muzicală în mâna unui cuțitar îl poate face să plângă.
Lișca făcu astfel cunoștință cu sufletul adevărat al oamenilor străzii, al săracilor, al celor decăzuți, ocoliți și huliți. Ea îi iubea. Ei o iubeau. Și secolul își vedea de anii lui înainte.
Apoi a primit vestea că vasul tatălui ei a fost prins de furtună și tras în adâncuri. Nimeni nu a scăpat întreg. Lișca a devenit trandafirul negru al orașului.
Privea seară de seară Dunărea și nu își dorea decât să plece în lume departe. Să afle, să vadă, să cunoască.
Avea de acum spre 18 ani. Avea ochi de cadână, suflet de aventurier și încăpățânare de golan.
Într-una din zile plecă, și nu se mai întoarse niciodată în orașul de pe malul Dunării.
În urma ei s-au spus multe dar și mai multe s-au tăcut. Lișca intrase adânc în lume. Despre calea ei, altădată sau poate niciodată.
Doamna Ingrid și bărbații
„Eva, străina, duşmana neîmpăcată şi veşnică, împrăştietoare de ispită şi de moarte. Privirea ei liniştită, aplecându-se asupra colţului nostru, avu o scăpărare aspră ciocnindu-se de a lui Paşadia.” – Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche
Doamna Ingrid e aproape bătrână. Are vârsta aceea incertă care deși te apropie de moarte te ține suspendat încă în auriul unei tinereți pe care o urmărești volatilizându-se în ample falduri de ceață.
Face parte dintre femeile care au iubit mult fără a considera drept risipire obiceiul acesta. Încă de când a ieșit în lume ca femeie a fost mai mereu însoțită de măcar un singur bărbat îndrăgostit de ea. A avut mari iubiri, nenumărate aventuri, multe căsătorii.
A traversat diferite perioade marcate de bărbați potrivite lor.
Mulți ani a avut predilecție pentru aventuri cu bărbați pe care îi considera inferiori ei. Îi plăcea să îi observe cu atenție. Îi lăsa să se desfășoare în voie. Deveneau mitocani, total dezinhibați, siguri pe cucerirea lor. Apoi, când nu se așteptau, trecea mai departe fără să-i mai privească vreodată peste umăr.
Pe unii i-a iubit. Pe foarte puțini. Cei câțiva pe care i-a iubit înainte de soțul ei de acum, au murit. Uneori se gândește la ea ca la o floare carnivoră și tace.
A avut bărbați exotici, pătimași, cu ochi de noapte scânteietori și gesturi teatrale, melodramatice. Intelectuali timizi și complexați. Artiști pentru care viața, iubirea și moartea sunt doar un pretext pentru încă o creație generoasă. Bețivi, asceți, filozofi, cântăreți, pictori, scriitori și actori. Golani și bărbați cu vieți așezate și cuminți.
A avut însă și aventuri cu mojici și mici prostituați care făceau cercuri în jurul ei pentru interese obscure. Timpul trecea mai ușor în compania lor. Singurătatea ei era lăsată în pace. Era tot ce își dorea. Nimic serios, fără implicații de drum lung. Când mergi la curve nu te superi niciodată pe ele. Ba chiar le respecți. Doamna Ingrid nu se supăra niciodată pe bărbații de bar, de pahar. Mici gândăcei care se considerau afemeiați și răpitori. Îi era milă de ei. O sfârșeau întotdeauna prost. Bolnavi, singuri, în sărăcie. Nicio femeie normală nu accepta să stea prea mult pe lângă ei.
De fapt admira bărbații. O delecta să îi observe. Descoperea inocență chiar și în cei mai duri vagabonzi. Un bărbat care iubește e o explozie de senzații, esență umană și eternitate.
Precum macramé-urile păstrate în valize vechi pe dulapurile baroce, amintirea foștilor bărbați ai Doamnei Ingrid îngălbenea odată cu trecerea anilor și începea să miroasă a levănțică uscată sau a tutun fin uitat în cutia de tablă cu matelot olandez desenat pe ea.
O lume apusă pe care bărbații altor femei o vor face să trăiască mai departe.
Doamna Ingrid nici măcar nu își mai amintea numele sau chipurile exacte ale unora dintre bărbații ei trecuți.
Dumnezeu i-a oferit un om pe măsura ei, pentru ultimii ani.
A cunoscut însă și destui dobitoci până la el. Nu a avut probleme de violență conjugală. Când a simțit că alunecă pe o gheață subțire a plecat fără să mai dea vreun semn.
Unii ar spune că a fugit. Ea spune doar că dacă închide ușa când pleacă, o și încuie. E mai sigur.
Poți rămâne prietenă cu un bărbat pe care l-ai părăsit doar dacă îl mai iubești încă. Acceptă să îți rămână prieten doar dacă nu te-a iubit sau încă te mai iubește. Restul e fum, ceață și praf.
I s-a întâmplat odată să fie asediată de cadourile unui tip cu care avusese o aventură scurtă, de pahar.
Omul se simțea vinovat. Avea și oareșce tabieturi de creștin habotnic. Probabil din cauza asta intrase în remușcare și nu mai putea ieși din ea. Îi rămăsese prizonier. O credea cam proastă, ușor dezaxată.
Se purtase ca un mitocan. Nu își plătea niciodată partea la restaurant. Ajunsese chiar – în perioada în care croșetau împreună la aventura lor plină de noduri și spărturi – să comande ce își dorea de mâncare fără să aibă vreun leu în buzunar, fiind sigur că Doamna Ingrid îi va plăti consumația.
Nu era proastă. Îi era indiferent. Doar nu îl lua de bărbat. Avea unul deja acasă în perioada aceea. O căsătorie de conveniență cu un străin care avea nevoie de viză de ședere. Fără obligații și fără viață conjugală. Aceeași casă, vieți diferite, ani de zile. Prieteni, tovarăși de drum.
De fapt omul cu cadourile îi fusese mereu antipatic.
Era complet needucat. Agramat. Genul care pleoscăie când mănâncă și își petrece limba peste dinți. Se lăuda că nu are facultate ci școala vieții. De fapt nu i se întâmplaseră prea multe dar credea că dă bine. Experiența care vindecă frustrarea. Cică.
Astfel de tipi prezintă deosebitul avantaj că nu te bat la cap după ce rupi legătura cu ei.
Toți suntem eroii propriilor vieți. Bietul om încerca să își renoveze fațada de mic profitor, făcându-i Doamnei Ingrid diverse cadouri după ce l-a părăsit. Doamna Ingrid le accepta oferindu-le altora mai departe. În cele din urmă a rupt orice legătură cu el. Nu îl iubise niciodată. Omul mai avea și o soție nouă și geloasă care o tot bătea la cap cu vorbe prietenești exagerate și evident false iar el îi era, ca întotdeauna, antipatic.
De fiecare dată când a iubit, Doamna Ingrid a descoperit în amanții ei fragmente din imaginea unui bărbat pe măsura ei pe care știa că îl va întâlni într-o zi.
O linie, un contur. Un rictus, o grimasă. Linia fermă a bărbiei. Parfumul. Colțul privirii. Știa exact cum va fi adevăratul ei bărbat. Știa dintotdeauna că îl va întâlni într-o zi. Omul de lângă care nu va pleca niciodată.
L-a întâlnit târziu dar nu i-a fost dat să trăiască fără să îl descopere. Doamna Ingrid e fericită. Știe că nu toți care se pot iubi se și întâlnesc pe lumea aceasta.
Există și bărbați pe care nu i-a avut niciodată dar i-a iubit tocmai de aceea. Ciudat cum, odată cu vremea, îți revin în minte mai degrabă bărbații pe care nu i-ai avut decât cei cărora le-ai traversat întâmplător viața.
Doamna Ingrid își poartă faldurile rochiei lungi de iarnă, din catifea roșie, prin globul ei de zăpadă. Turbanul cu fir auriu își varsă steluțele în irizări jucăușe pe pereții lui transparenți.
Precum chihlimbarul – ambra galbenă – care păstrează milioane de ani în corpul lui fosile bine conservate și ușor de observat, tot astfel Doamna Ingrid păstrează în interiorul ei imaginea unor bărbați pe care nu i-a avut niciodată pentru că trenurile lor circulau pe linii diferite. Plecau spre destinații opuse celei în care ea călătorea.
”Un bărbat avut și lăsat în urmă e lesne de uitat, unul pe care nu l-ai putut avea, oh, quelle tristesse!” își spune Doamna Ingrid.
În acest timp o pasăre își ia zborul de la fereastră. Pasărea mută și albă a tinereții Doamnei Ingrid.
