Prozatoarea Anca Vieru (fac această precizare fiindcă există și o poetă Anca Vieru, care a publicat nu cu mult timp în urmă pe site-ul nostru un grupaj de poeme) revine pe www.omiedesemne.ro cu o proză scurtă apărută, ca și precedenta, în volumul „Felii de lămâie” (Editura Polirom, 2015, reeditat în 2018 în colecția Top 10+.

Anca Vieru este absolventă de politehnică și a unui master în comunicare. A debutat în volumul colectiv „Moș Crăciun & co.” (Editura Art, 2013) și a publicat povestiri în volumul „Ficțiuni reale” (Editura Humanitas, 2013) și în revista Iocan. În anul 2015 i-a apărut la Editura Polirom volumul de proză scurtă „Felii de lămâie”, nominalizat la premiile revistei Observator cultural, re-editat în 2018 în colecția Top10+.În 2018 a publicat, tot la Editura Polirom, romanul „Spulberatic”.

Dincolo de ușă

Tresări la țârâitul telefonului, era prea târziu pentru un apel obișnuit. Luă receptorul și auzi șoapta grăbită a lui Edgar:
– Mătușă Jane, nu vreau să m-audă mama. Da’ trebuie să-ți spun. Am văzut un afiș la librărie, săptămâna viitoare vine Agatha Christie și-și lansează ultima carte. Edgar se opri o clipă, ca și cum asculta ceva, apoi continuă mai încet: M-am gândit că, dac-ai fi aici, am putea merge împreună.
Jane se perpeli toată noaptea după telefonul lui. De douăzeci de ani dorea și parcă nu dorea s-o întâlnească, și se păcălea singură zicând că e prea complicat s-o caute. Dar de fapt nu se îndura să iasă din viața ei simplă în care nu se întâmpla nimic, din satul în care nu se întâmpla nimic demn de a fi povestit. Fiindcă pe cine ar putea interesa că nevasta vicarului a comandat trei metri de mătase liliachie sau că farmacistul și-a cumpărat un papion mov. Deși poate ea ar scoate ceva de aici. Ei nimic nu i se pare lipsit de importanță.
            De data asta însă întâlnirea era la îndemână, doar să vrea. Și în plus, dacă nu se ducea, însemna să-l dezamăgească pe Edgar. Așa că dimineață era deja hotărâtă. Reuși s-o facă pe Louise, soră-sa, s-o invite la ei fără să bănuiască nimic, apoi îi ceru concediu domnului Wethouse, zicând că Louise are nevoie urgentă de ea. Își cumpără de la magazin o rochie de poplin alb imprimată cu buchețele de nu-mă-uita, pe care domnul Wethouse i-o lăsă în rate, s-o plătească la întoarcere. Rochia mergea de minune cu pălăria pe care Louise i-o făcuse cadou cu un an în urmă, bleu cu flori de nu-mă-uita prinse de panglica albă.
            În ziua plecării se sculă mai devreme ca de obicei ca să prindă trenul de șapte fără cinci. Odată ajunsă la Bath o luă pe jos, nu voia să-i deranjeze pe Jim și Louise, ocupați cum erau cu magazinul, pe care abia reușiseră să-l aducă pe linia de plutire după bombardamentele din ’42, când toată strada fusese rasă. O instalară în camera de oaspeți, doar că puseseră acolo patul lui Edgar de când avea șapte ani și nu prea-i încăpeau picioarele.
            Seara trecu împreună cu Edgar pe King Street, erau multe cărți de-ale Agathei Christie în vitrina librăriei și un afiș mare care anunța programul pentru lansarea de pe 19. Înăuntru răsfoiră cartea. „O crimă anunțată”. Și asta era tot cu Miss Marple. Crezuse că a scăpat, din ’42 Agatha Christie nu mai scrisese decât cărți cu Poirot. Dar uite că acum îl lăsase deoparte ca să scrie din nou despre baba asta căreia îi dăduse numele ei. Da, ea, Jane Marple din St. Stephen, Somerset, celibatară, 45 de ani, fără nicio legătură cu Agatha Christie sau cu personajele ei, trebuie să suporte de douăzeci de ani chestia asta. De aici i s-au tras toate nenorocirile. Bill Randall, cu care era logodită când a apărut prima carte cu Miss Marple, a dat bir cu fugiții, zicând că nu degeaba și-a botezat Agatha Christie personajul cu numele ei. Mama a consolat-o spunând că era un hoț ordinar. Și a avut dreptate, până la urmă l-au prins furând din rațiile de mâncare de la azilul la care lucra. Jonas Carpenter, amărâtul ăla care nu citise în viața lui o carte și care-i spunea că are ochi de nu-mă-uita, a lăsat-o baltă fără vreo explicație. Fiindcă cineva îi dăduse să citească „Mâna ascunsă” și „Cadavrul din bibliotecă”. Și pe el l-au prins în timpul războiului, încerca să vândă niște hărți nemților. Iar de atunci n-a mai apărut vreun alt Bill sau Jonas. Se speriau probabil de numele ei. „Și chiar nu te-a cunoscut?”, o întrebau toți și n-o credeau când zicea că nu. Îi era groază de cunoștințe noi și de momentul acela de început când se făceau prezentările și spunea: „Jane Marple”.  Urma o tăcere scurtă, apoi un torent de exclamații și întrebări la care nimeni nu asculta răspunsul. Gesturi fără noimă și zâmbete cu subînțeles. Oribil.
            Pe drumul de întoarcere Edgar o întrebă dacă urmase o școală specială pentru dezlegat mistere și crime. Să-i dea și lui adresa, ca să devină detectivul numărul unu în țară și să păstreze tradiția familiei.
            În ziua cea mare se sculară devreme, chiar dacă lansarea urma să fie abia la șase seara. Louise era la magazin, așa că Jane nu prea avea ce face, își călcă rochia cea nouă și pe urmă  așteptă să treacă timpul. Edgar veni mai devreme de la școală, îi spusese profesoarei că-l doare burta. Pe la ora trei erau gata amândoi și plecară împreună, fiecare ținând exemplarul lui din „crima anunțată”, ea cu rochia albă de poplin imprimată cu flori de nu-mă-uita și cu pălăria bleu, el cu costumul de marinar apretat și călcat.
            La librăria de pe King Street se adunase deja ceva lume care aștepta și se așezară și ei la coadă. Edgar tropăia nerăbdător.
– Mătușă Jane, crezi c-o să te recunoască?
            – Șșt, se încruntă la el, nu era nici locul și nici momentul pentru astfel de discuții.
Femeia din fața lor se întoarse și-i aruncă o privire plină de invidie. Era înaltă, uscățivă și ținea pe umăr o sacoșă împletită în care se vedeau cel puțin zece din cărțile Agathei. Se aplecă spre însoțitoarea ei, îi spuse ceva în șoaptă, apoi amândouă o analizară din cap până-n picioare.
Soarele de după-amiază ardea încă și transpirația îi pleoștea florile de nu-mă-uita de pe rochie. Îi dădu niște bani lui Edgar, care fugi la chioșcul de alături să cumpere o sticlă cu suc de vișine și se întoarse în goană, de teamă să nu piardă ceva important.
– O cunoașteți? întrebă după un timp femeia uscățivă.
Edgar răspunse în locul ei.
– Mătușa mea e Miss Jane Marple.
Cei de la coadă se întoarseră și o fixară cu priviri neîncrezătoare. Jane ar fi dat orice să se afle în liniștea magazinului de pânzeturi din St. Stephen și să vândă mătase liliachie nevestei vicarului. Sau un papion mov farmacistului.
– Aiurea, zise un tip burtos care era printre primii la coadă. Miss Marple n-ar fi stat aicea cu noi.
– Poate să vă arate actele. Mătușă, te rog…
Coada începuse să semene cu o adunare de duminică în Hyde Park, toți se strânseseră în jurul ei și o cântăreau din priviri. Lipsea doar estrada de pe care să le vorbească.
– Și în plus e prea tânără, spuse tipa uscățivă. Miss Marple are cel puțin șaptezeci de ani.
– Mătușă, arată-le…
– Și pe tine te cheamă tot Marple?, îl întrebă pe Edgar însoțitoarea tipei uscățive. Începuse să bată vântul, dar părul ei era nemișcat ca o carcasă de oțel.
– Nu, pe mine mă cheamă Edgar Corbett, spuse el cu regret în voce. Tata e Jim Corbett și mătușa e sora mamei.
Nimeni de la coadă nu părea să cunoască familia Corbett și Jane se miră. Pesemne nu erau din oraș, doar aici toată lumea îi știa pe Jim și Louise, proprietarii celui mai bun magazin de porțelanuri din Bath.
– Eu o să fiu un detectiv mai mare ca mătușa, zise Edgar. Mai mare ca Hercule Poirot.
Replica asta îi incită pe cei de la coadă, care se împărțiră în două grupuri: unii susțineau cu înfocare intuiția și istețimea lui Miss Marple, ceilalți îl ridicau în slăvi pe Poirot. Burtosul strigă ceva neînțeles, iar tipa uscățivă își scoase cărțile din sacoșa împletită și  începu să le deschidă pe rând și să citească paragrafe din ele. „Oamenii sunt foarte asemănători, într-adevăr. Din fericire, nu-și dau seama de asta.” „Prostii”, zise burtosul, dar ea continuă să răsfoiască. „Foarte puțini dintre noi sunt ceea ce par a fi.” Închise cartea și o puse în sacoșă cu grijă să nu-i îndoaie coperțile. „Miss Marple, fără îndoială”, încheie.
Soarele coborâse în spatele clădirii de vizavi și mai era doar puțin până la ora șase. Lumea își reluă locul la coadă, iar o fată tânără, care nu zisese nimic până atunci, o abordă pe Jane, rugând-o să-i dea o idee ca să găsească hamsterul pierdut al bunicii ei. „Nu mai mănâncă nimic de-o săptămână, de când s-a pierdut.” Edgar o întrebă ce mănâncă un hamster, dar nimeni nu-i răspunse, tocmai veniseră niște polițiști care organizau coada pentru ca ea să poată intra în librărie. Strada se umpluse de oameni care se-nghesuiau și strigau, iar în buluceala aceea Jane rămase la urmă. În schimb tipa uscățivă și cea în carcasă de oțel se strecuraseră lângă ușă, cu burtosul în spatele lor.
Apoi veni ea și mulțimea o ovaționă îndelung. Doi grăsani țopăiau în contratimp, conduși parcă de un jongler nevăzut. Edgar se cățărase pe pervazul fierăriei de alături și, doar în maiou, flutura bluza de marinar apretată și călcată de dimineață. De la balconul de deasupra cineva arunca petale de trandafiri. Era un vacarm teribil, în care nu știai dacă bat clopotele sau sună sirenele de pompieri. Apoi ea intră și valurile de oameni se îmbrânciră și mai tare către ușă. Jane abia mai respira. Pălăria bleu îi căzu pe jos și fu călcată de niște pantofi roșii cu toc. Începu o ploaie măruntă, care-i lipea de corp rochia de poplin alb și-i umezea buclele, dându-i un aer de pekinez înecat.
Deodată se făcu gol în jur și apărură doi polițiști cu bastoane. Unul din ei îl ținea de mână pe Edgar, îmbrăcat în bluza de marinar călcată și apretată.
– Miss Marple, da?
Valurile de capete din jur se unduiră cu respect.
– Veniți.
Intră pe ușa librăriei sub privirile în vârf-de-lance ale tipei uscățive și ale burtosului.
Înăuntru, un băiat în cămașă și pantaloni cu bretele de elastic aranja cărțile în teancuri egale pe o masă. Ea îi întinse mâna și o privi puțin mustrător, ca și cum întârziase. Se așezară apoi una lângă alta pe scaunele pregătite de băiatul cu bretele. Jane își strânse pe umeri șalul de lână și își netezi ușor buclele albe.
– Cred că putem semna cărțile împreună, zise ea și îi întinse un stilou.
Jane dădu din cap în timp ce deșuruba capacul stiloului, apoi se uită spre ușă și așteptă să intre prima persoană.

(Foto credit Anca Vieru: Mircea Struțeanu)

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.