DORIAN DRON (n. 9.11.1987), filolog de formație, a debutat în 2018 cu un roman bine primit de public, Scara (AB4), urmat de un al doilea roman, Amintirile unui spălător auto (2021). Publică frecvent proză scurtă și eseuri, fiind colaborator constant al revistei Ficțiunea OPTm. Cea mai recentă scriere a sa este povestirea „Mesajul“, din volumul Dragostea când te doare (2022). De asemenea, anul acesta i-a apărut la Editura Litera romanul Neuroleptic.
Fata din banca a treia
Era în a treia bancă. Îşi ținea mâinile pe genunchi și privea în jos. Uneori ridica ochii spre ecran. O vedeam chiar dacă ea nu-și dădea seama.
Ceilalți colegi mă întrebau: Ce carte ne recomandați? Vă plac poveștile? Când scrieți vă vin imaginile direct? Răspundeam fiecăruia, dar mă uitam cu coada ochiului la fata din a treia bancă. Părea speriată. O obosea agitația din jurul ei. Știa că orele de clasă nu se desfășurau în dinamica de azi. Colegii căutau să se afirme. În alte zile ei erau neatenți și ea punea întrebari. Azi tăcea. Nu voia să impresioneze. Nici n-am de ce, își spunea. Nu contez, oricum. Așa îmi zice și mama. Are dreptate. Trebuie să trag mai tare. Să învăț, să-mi fac temele și să am grijă de casă. Mai am de scos lucrurile vechi din pod. Poate găsesc și o carte. Mi-ar plăcea să am o lampă magică pe care s-o aprind și să citesc. Să fie liniște. Nu „ați făcut tema, că vă ascult?!”. Așa gândea.
Și am aflat asta. Un coleg de-ai ei mi-a zis: „Când citiţi vă place să aveți un loc al dumneavoastră, că eu încerc, dar nu intru în atmosferă”.
Profesorul de la clasă mări volumul laptopului și mă invită să răspund. Dincolo de ecran îi priveam și îmi imaginam ce gândesc, ce povești duc cu ei și le-am răspuns. Nu contează locul. Nu este necesar să avem un spațiu de lectură, cu toate că ar fi ideal să avem unul. Căci acolo ar fi zona noastră de liniște. Aici privirea fetei din banca a treia s-a ridicat și a privit cu atenție ecranul de unde le vorbeam. Cu toții ne dorim un loc unde să nu apară vreun părinte, vreun frățior sau o surioară să ne deranjeze, dar lectura are farmecul ei oriunde suntem noi. Putem să mergem în parc, pe o bancă. Sau acasă. Ne punem căștile în urechi, dăm play la o formație preferată și deschidem o carte. Așa intrăm în lumea din spatele paginilor, când noi suntem împăcați cu noi înșine.
Uite, mi-ar plăcea să pun și eu o întrebare. Dacă până acum voi m-ați întrebat diferite curiozități, aș vrea să aud și pe cineva care nu a avut poate curajul să interacționeze cu mine. Mâinile erau deja pe sus, fiecare spunând câte un: pe mine, domnu’, pe mine, puneți-mă pe mine. Și aș întreba, hmm, hai să vedem, da, pe colega noastră din banca a treia.
– Da, Andrei, ea este Sofia. Hai, Sofia, să vedem ce-o să ne întrebe invitatul nostru de azi.
Atât cât vedeam prin camera web, obrajii i se îmbujoraseră și o stare de panică se instala progresiv. Părea că nu mai poate respira, dar se ținea tare. Uite, te-aș întreba cum.
– N-o întrebați, domnule, că nu contează ea. N-are ce să răspundă, că nu știe nimic.
– O secundă, cine a spus asta? De unde știi tu că nu are nimic de spus?
– Păi așa zice în fiecare zi. La mate i-a zis profesorului că ea e proastă și nu știe și să-i pună 4. Şi ceilalţi râdeau.
– Sofia, scuză-mă că m-am băgat. Aș vrea să mă asculți puțin și s-o faceți și voi cu toții. Fiecare dintre voi are anumite pasiuni, crede în lucruri, visează să ajungă într-un loc sau să facă ceva care să conteze. V-aș ruga să nu mai vorbiți urât despre voi. Pentru că atunci când o faceţi, nu voi sunteți cei care vă vedeţi în felul ăsta, ci anumiți oameni din jurul vostru. Poate o mamă care vă spune că nu sunteți buni de nimic sau un tată care v-a spus ce e mizeria asta de desen. Ei sunt oameni care au primit la rândul lor aceste cuvinte urâte și le duc mai departe. Sofia, draga mea, tu nu ești așa cum le-ai spus colegilor tăi. Aș vrea să crezi cu tărie asta. Ești un copil care merită să fie iubit și apreciat, căreia să-i fie apreciate lucrurile mici pe care le face și care să creadă mai departe în dorințele ei. Nu mai spune lucruri urâte despre tine, pentru că le vei depune undeva în mintea ta și toată viața vei crede asta. La fel și pentru voi. Dacă auziți vreun coleg care vorbește despre el că nu contează și că e prost şi face totul greșit, veniți lângă el și spuneți-i doar atât: nu e așa. Voi aveți puterea să schimbați ceva ce părinții voștri au dus cu ei, o neputință de a fi fericiți. Iar voi sunteți la o vârstă în care este necesar să faceți tot ce simțiți, să învățați, să vă jucați, să vă luați de mână, să dansați. Poate nu vă va ieşi azi, poate nici mâine. Acum vă simțiţi bine iar acasă veți avea ceva de făcut. Ceva ce nu vă place, dar nu uitați de voi, că aveți și voi nevoile voastre și pentru oamenii mari nu este atât de greu să vi le împlinească. Na, poate nu pe toate, dar măcar pe cele de bază. O îmbrăţişare, o vorbă bună, o încurajare. Așadar, Sofia, nu fi tristă și nu mai vorbi așa despre tine. Bine?
– Da, răspunse ea cu capul în podea.
– Și încă ceva, ridică privirea și crede în tine. Ai putere. Vei reuși. Fiecare dintre voi va reuși, doar credeți în voi.
Liniștea acoperea clasa. Profesorul interveni, spunând că mai sunt 5 minute până se sună și dacă mai are cineva o întrebare. Nicio mână pe sus, dar fix când să-mi iau rămas bun de la ei, am auzit-o: Mulțumesc! Și a zâmbit. Apoi un alt copil din clasă m-a invitat să vin fizic să-i văd.
Am închis laptopul și mi-am șters o lacrimă.
