Alexandra Niculescu este o scriitoare deja foarte cunoscută pe „O Mie de Semne”, întrucât a publicat constant de-a lungul timpului aici, prozele ei bucurându-mi gusturile estetice de fiecare dată, ceea ce vă doresc și vouă. De data asta ne-o aduce pe „Femeia din Tehuantepec”.

Înainte de toate, însă, câteva succinte date biografice: Alexandra Niculescu a debutat în 2012 cu „Săptămâna merelor coapte”, iar în 2014 Editura Herg Benet i-a publicat volumul „No, thank you”.

Femeia din Tehuantepec

    E a nu ştiu câta oară când încep povestirea asta pentru că nu mi-era clar cine trebuie să fie în centrul ei. Iarna trecută am citit „Diego & Frida“ a lui J.M.G. Le Clézio şi mi-am notat cu un creion roşu, neascuţit, pe ultima foaie, cea albă -adică bej-: de verificat Tina Modotti. Cartea lui Le Clézio e despre Frida Kahlo şi Diego Rivera, mai mult despre pasiunea ei pentru el, ea e femeia care oferă tot bărbatului iubit, pe ea am înţeles-o, pe ea am simţit-o şi totuşi apărea mereu numele Tinei: între Frida şi Diego (nu mai mult decât imaginea altor femei), ca fotografă, actriţă în filme mute şi pe urmă asociată comuniştilor. Atunci nu era ca acum, când toţi ţac-pac fac poze întruna, atunci o poză se gândea, se aştepta, se compunea, se căuta. Aşa că m-am pus pe citit despre Tina: singurele filme în care a jucat sunt alb-negru şi de mică îmi pierdeam răbdarea cu filmele alb-negru. Ca o paranteză: mi s-a întâmplat zilele trecute să stau proţăpită în faţa televizorului şi să mă uita la „Room at the Top“ în întregime, dar asta ştiu că am făcut-o doar pentru că Joe din film semăna cu cineva. Am închis paranteza. Am tot verificat site-uri despre Tina, am umplut pagini cu informaţii, mi-am frecat palmele şi-am zis: ei, sunt gata să scriu. Şi atunci am aflat că s-a făcut sau se face un film despre ea, cu Monica Belluci, aşa că m-am enervat şi ofticat. Ca ce chestie atâţia ani n-am auzit nimic legat de ea şi exact când o descopăr eu, apar ei cu filmul lor, cu actorii lor celebri, cu fastul lor, cu bugetele lor, cu arhivele şi documentarea lor adevărată, şi mai apare şi Madonna să spună că ea sponsorizează expoziţii cu fotografiile Tinei şi chiar şi-a vândut un Mercedes la licitaţie pentru asta. Cum să nu mă enervez? Tina era a mea. Atunci mi-am zis: poate nu despre ea trebuie să scriu, nici despre Edward Weston, iubitul şi mentorul ei – deşi despre relaţia lor tot n-o să mă abţin şi o să scriu ceva -, ci poate despre Julio Antonio Mella. Dintre toţi bărbaţii pe care istoria i-a lipit de ea, el e figura despre care mi-ar plăcea să scriu, el e revoluţionarul, el e eroul, l-am găsit, mi-am spus.

    Dar o s-o iau un pic pe ocolite şi o să încep totuşi cu Tina, pentru că de ea m-am îndrăgostit prima dată, pentru că de la ea a început căutarea mea, pentru că pe ea n-am reuşit s-o înţeleg şi poate de-asta mă fascinează, cum zice Clarice Lispector: „când citesc ceva ce nu înţeleg simt o năuceală dulce şi abisală“.

    Tina era frumoasă, aşa vreau să spun, pentru că aşa spun copiii şi pentru că e primul lucru pe care l-am învăţat despre scris: nu spui e frumoasă, ci descrii, alegi un detaliu. Deci Tina era frumoasă, era italiancă din Udine, era leu, era născută în 1896 şi o chema de fapt Assunta Adelaide Luigia Modotti Mondini. Am obsevat de multe ori că oamenii ale căror nume de familie încep cu aceeaşi literă se unesc, poate e o joacă şi o coincidenţă, dar eu am găsit-o des.

    Tăică-su e deja în America, la San Francisco, în 1913, când ajunge ea. Lucrează ca model şi, la douăzeci şi unu de ani se întâmplă începutul, aş zice eu, adică îl întâlneşte pe Robo l’Abrie Richey – un artist despre care n-am aflat multe – şi un an mai târziu se mută împreună în Los Angeles. Nu se căsătoresc, dar îşi spun soţ şi soţie. De ce mi se pare lucrul ăsta de menţionat? Pentru că-mi imaginam că pe vremea aia oamenii care se iubeau se căsătoreau. Eu mi-l imaginam aşa, foarte tânăr – aproape copil pe Robo şi m-am mirat când am văzut o poză de-ale lor în care el e un bărbat care pare deja înţelept şi obosit. Tina joacă în „Tiger’s Coat“, filmul din care am văzut eu secvenţele şi din care nu-mi dau seama cum era ea de fapt. Sunt trei etape în viaţa ei, aşa le-a clasificat un critic: cea de model-actriţă, cea de fotografă şi cea de activistă-politic-revoluţionară. Mie însă îmi apar aproape ca trei femei, de asta mi-e greu să am un contur clar al ei şi ajunge la mine figura ei blurată, mereu în mişcare, schimbătoare, pentru că fotografa şi revoluţionara sunt femei care caută în exterior ceva, în timp ce modelul-actriţa vrea să atragă spre ea ceva.

   Tina intră într-un cerc de prieteni boemi şi unul dintre ei este Edward Weston. Aici urmează o pauză mare care pentru mine spune tot, pentru că Edward Weston era deja cunoscut ca fotograf şi documentarist şi n-aveai cum să nu te îndrăgosteşti de el, bănuiesc, aşa că exact asta se întâmplă: Tina se îndrăgosteşte de Edward, Edward de Tina, cel mai probabil Robo ştie şi cu toate astea, când i se oferă un studio în Mexic, el e hotărât să expună şi lucrări de-ale lui Weston. Dar nu se ştie ce spune soţia lui Edward, Flora, cea din California, cea care i-a dăruit patru copii, pentru că Edward vine în Mexic cu unul dintre fii – Chandler (da, ca Chandler din Friends). Ce se ştie e că femeia îşi trimitea băieţii la atelierul soţului cu tot felul de pretexte, ca să afle cu cine e şi ce face. Bun, şi sunt în Mexico City, Tina şi Edward, şi o duc bine, deschid un studio de portrete şi acum îi cunosc pe Frida şi pe Diego Rivera.

     Dar aici întrerup şirul de imagini din viaţa ei, pentru că eu vreau de fapt să scriu despre Julio Antonio Mella, dar ajung la el doar prin Tina, pe care am ales-o pentru că am găsit ceva adevărat în ea, deşi nu e ca mine, are curaj, a făcut tot ce-a vrut sau aşa mi se pare mie, şi pentru că a fost actriţă şi toate fetele vor asta, chiar şi cele serioase şi cele deştepte şi cele care n-au habar să joace şi cele care-şi ascund fundul în liceu ca să nu se holbeze băieţii la el. Dar mai e ceva, un fel de neajuns sau nu ştiu cum să-l numesc: în orice povestire, oricât de echidistantă aş încerca să fiu – pentru că uneori încerc – sau oricât de părtinitoare aş vrea să fiu – pentru că uneori asta vreau – dacă apare un copil, tot restul e lăsat în umbră, ca fundalul unui tablou, şi toţi ceilalţi îmi devin personaje secundare. Aşa că fac o pauză de la Mella şi de la Tina şi vorbesc despre copiii lui Edward Weston. Nu ştiu cum sunt, ştiu că pe unul îl cheamă Chandler, cum am zis, şi pe altul Brett – e cel care va spune că fotografiile din cartea Tinei şi a lui Edward, „Idols Behind Altars“, sunt făcute doar de tatăl său.  Pe ceilalţi doi îi cheamă Neil şi Cole. Deci habar n-am ce simt ei şi poate totuşi am habar pentru că am fost şi eu acolo, nu acolo în California, nu acolo în Mexic – deşi mi-ar plăcea să mă plimb prin Mexic într-o zi, chiar în mai multe, dar doar în anumite părti din Mexic -, ci acolo, în situaţia lor. Dar mai bine să revin.

   Pentru cartea „Idols Behind Altars“, Tina şi Edward au bătut Mexicul în lung şi-n lat şi s-au întors despărţiţi, el a revenit în California şi ea s-a înscris într-o organizaţie comunistă şi aşa a început alt drum, unul în care a dat de Vittorio Vidali şi de Julio Antonio Mella. Uite c-am ajuns în sfârşit la el, uşor-uşor.

   Numele lui real e Nicanor Mella McPartland şi e cu şapte ani mai mic decât Tina, la fel ca Edward faţă de soţia lui, altă coincidenţă. S-a născut la Havana, oraşul care pentru mulţi înseamnă acum maşini colorate şi case cu etaje înalte din care stau să cadă balcoanele şi unde toată lumea dansează ca să nu se gândească. Mama e irlandeză şi nu se căsătoreşte cu tatăl lui pentru că el e deja căsătorit. Imediat ce ajunge student devine un fel de lider când încep revoltele. Uite, asta e ceva ce-mi place şi n-am întâlnit aici, în Bucureşti. Am citit cu toţii despre spiritul revoluţionar al studenţilor, ei sunt noul, ei sunt cei care pot răsturna carafa cu apă stătută, dar eu nu i-am întâlnit. În facultatea mea toată lumea era cuminte şi timidă, învăţa lucruri pe de rost şi voia doar să aibă un loc în cămin, notă de trecere şi la sfârşit să poată rămâne în Bucureşti şi să-şi găsească de muncă. N-a existat niciun Julio Antonio Mella cât am fost studentă. N-avea cum să existe un Julio Antonio Mella român, atâta tot.

   Studenţii cubanezi aveau cereri ale lor şi una dintre ele era să conducă ei Universitatea pentru o zi. Tinerii au nevoie de luptă împotriva  a ceva sau a cuiva. Ştiu că trebuie să schimbe lucrurile, să dea un picior castelelor de nisip ale celor mai în vârstă ca să simtă nisipul între degete şi să vadă cum încet-încet apare propriul castelaş în care să se recunoască şi să aştepte un picior mai tânăr care să-l prăbuşească. Aşa că Mella începe lupta împotriva lui Gerardo Machado, un nume care pentru români nu înseamnă nimic, probabil, dar el era viitorul preşedinte al Cubei. Şi luptă înfiinţând Partidul Comunist Cubanez. Sigur simte că trăieşte, că e luat în seamă, că celor mari începe să le fie frică de el. E arestat, scapă şi îl trage aţa spre Mexic, unde în sfârşit o întâlneşte pe Tina Modotti. Nu ştiu cum a fost prima lor întâlnire, n-a fost la sediul partidului – sună groaznic, nici la o cafenea – sună banal, nici pe o stradă – sună stradal, a fost în birourile ziarului El Machete – dar nici asta nu sună ca lumea. Nu e uşor să admiri un cuplu de revoluţionari comunişti când vii dintr-o dictatură comunistă, dar aici nu e vorba de ideile lor, şi pe urmă chiar şi Doris Lessing a fost fascinată de acelaşi comunism, e vorba despre două destine, fată şi băiat, care n-au avut cum să nu-mi strige: hei, noi am făcut ceva. De fapt despre dragoste e vorba, n-am cum să ocolesc cuvântul, pentru că asta am văzut eu în ei şi mai ales în momentul în care ea se aruncă peste trupul lui, după ce e împuşcat. Prima dată am citit asta tot în Le Clézio şi am trântit cartea cu putere, ca şi cum dacă eu o închideam şi-o trânteam lucrurile s-ar fi putut întâmpla altfel. S-a izbit de marginea patului, s-a împotmolit o clipă în dantela unui maiou, s-a hârşâit de cuvertură şi a lovit parchetul.

    Acum, nu era doar atât, ei făceau parte dintr-un soi de triunghi amoros, bine, a mai existat şi Xavier Guerrero, care ar fi dus la un dreptunghi sau pătrat, dar ce formă dură, nu? El era un pictor îndrăgostit de Tina, care a fost repede exilat la Moscova, iar ea i-a scris clar că nu-l mai iubeşte, deci revin la triunghi şi mă refer la al treilea vârf, un fel de căpcăun – zmeu, pentru că aşa l-am văzut eu pe Vittorio Vidali. N-are cum să nu existe măcar o umbră întunecată asupra lui, oricât s-ar spune că nu el a dat comanda sa-l elimine pe Mella, ci chiar preşedintele Machado, care voia să scape odată de tânărul revoluţionar. Să nu încurc lucrurile, deşi îmi cam place: ăsta e triunghiul pe care l-a pictat Diego Rivera, marele, din toate punctele de vedere, Diego Rivera, în „El arsenal“. N-ai de ce să pictezi ceva ce nu te mişcă, întocmai ca în literatură: scrii ce te intereseaza în primul rând pe tine, chiar dacă nu ştii foarte bine adevărul. „El arsenal“ e o pictură celebră acum şi o are în centru pe Frida Kahlo, iar în dreapta apare Vittorio Vidali uitându-se pe sub pălărie la Tina care se uită la Mella.

    Toţi, hai să recunoaştem, fac ochii mari sau dimpotrivă îi mijesc atunci când aud de un triunghi amoros, pentru că instinctiv se gândesc la ei înşişi şi se întreabă: am fost şi eu în situaţia asta? Cu cine? Cu Mara şi cu Luiza sigur, poate cu Leo şi cu Denis. Şi se mai întreabă cum se împart sentimentele în triunghi. Poţi să încerci: hai, tu jumătate şi tu jumătate şi aşa fiecare. Nu prea merge, pentru că sentimentele nu sunt aşa, odată ce apar tind să ia tot, au mâini lungi, cu degete subţiri, dar puternice şi trag cât pot: tot al meu, tot al meu, tot al meu.

   Am crezut şi eu că sunt într-un triunghi platonic, subliniez platonicul din triunghi, odată, cu mult timp în urmă, când scriam la prima carte. Să spun pe scurt: vorbeam, adică mai mult scriam mesaje cu Rudy, de aproape doi ani, el era în Anglia, eu în Bucureşti, şi-mi plăcea că e roşcăţiv, că-mi trimitea poze cu el la orele de Aikido şi că pictează, dar nu-mi plăcea numele lui de familie şi mă enerva că nu spune când o să ne întâlnim. Ne trimiteam scrisorile astea virtuale aproape zilnic şi o dată pe săptămână vorbeam. Îmi trimitea şi felicitări, toate aveau inimi mari pe ele, dar mereu încheia cu love, niciodată cu I love you, şi de câteva ori mi-a trimis câte o cutie de bomboane pe care le-a mâncat sor-mea. Aşa că într-o după-amiază cu soare m-am întâlnit cu Manuel în parc. Am înconjurat lacul pentru prima dată şi îmi ridicam întruna capul spre el, pentru că era cel mai înalt băiat pe care-l cunoşteam, şi nu ştiam dacă asta mă deranjează sau îmi place. Mi-a vorbit despre staţia de epurare de care se ocupă şi despre cum a spart o sticlă într-un magazin, despre mirosul de iarbă proaspăt tăiată, despre cum ar fi trebuit să ajungă în America Centrală, dar a ales România şi despre cum primul lucru care îl întreabă orice fată e ce maşină are. Am mai ocolit o dată lacul, se făcea tot mai mic lacul ăsta, marginile i se apropiau şi-l terminam imediat de înconjurat şi seara nu i-am mai scris lui Rudy. Eu aveam clar în cap: nu-ţi pot plăcea doi băieţi în acelaşi timp, devine chiar obositor, începi să-ţi imaginezi sau aminteşti ceva cu unul şi apar trăsături ale celuilalt şi te bruiază şi tot aşa, ajung să se amestece lucrurile, nu ştiu cum reuşesc oamenii.

     Am zis: Manuel e, simt eu că e el, e mai tânăr, mult mai tânăr decât Rudy, chiar dacă are mult mai puţin păr, e aici, în Bucureşti, are zâmbetul lui Errol Flynn, nu înţelege nimic din artă, dar se uită aşa atent la mine când îi povestesc despre ce scriu, şi are un nume de familie melodios, care mi-ar plăcea la o adică să fie al meu. Pe el l-am ales şi totuşi n-am mişcat un deget ca să ne întâlnim din nou, trebuia să se întâmple pur şi simplu, nu-i dădusem nici numărul de telefon, nici emailul, n-aveam nici Facebook atunci, dar la el mă gândeam tot timpul. Ştiam unde lucrează: eu îi spuneam clădirea cu Pepsi, el cu L&G, pentru că se îmbrânceau multe reclame imense deasupra, iar vizavi erau un chioşc de ziare şi unul de flori şi eu acolo stăteam bucăţi bune de după-amieze citind şi fiind sigură c-o să-l văd când iese, dar n-a apărut niciodată. Am zis să fac ceva să fie mai clară alegerea mea şi i-am trimis lui Rudy o felicitare.

   Mella i-a scris la un moment dat Tinei, după o scurtă despărţire: „te iubesc serios, ca ceva definitiv“.

   Eu am ales o felicitare de Crăciun: era o pictură în miniatură, adică miroasea chiar a pictură şi culorile ieşeau puţin în relief, avea multă zăpadă şi acoperişuri de case de ţară şi i-am scris că nu-l înţeleg, că se împlinesc doi ani de când am început şi n-avem ce să continuăm dacă el nu-mi dă un adevăr pe care să-l pot accepta şi uite, pentru mine a însemnat mult tot ce ne-am scris, şi tot lucruri la fel din care să rezulte că era numai vina lui, pentru că nu explica ce trebuie. Am fost mândră de gestul meu, deşi mă gândeam tot mai mult că n-a fost frumos momentul în care a citit felicitarea, te aştepţi la ceva vesel într-o felicitare, şi că poate nu asta merita, dar credeam că acum o să reapară Manuel, aşa, deodată, din stânga sau din dreapta sau din faţă sau în orice fel. N-a apărut şi e caraghios pentru că mă văd pe mine atunci, cum eram cu atât mai sigură că el e ăla, cu cât se îndepărta după-amiza în care înconjuraserăm lacul, caraghiosul e că a trecut repede ce credeam eu că e. Intensităţile unor clipe par de nesuportat şi pe urmă rămâne un fel de fum imaginar în depărtare şi pe urmă nimic.

  Când unul dintre vârfurile triunghiului dispare, nu mai există triunghi şi aşa au rămas doar Tina şi Vidali. Ea e suspectă şi arestată în cazul Mella, eliberată totuşi rapid – în parte şi datorită prieteniei cu Diego Rivera – şi e exilată întâi la Berlin, apoi în Elveţia şi Moscova, iar în ’36 fuge în Spania împreună cu Vidali (amândoi folosind nume false: îşi spun Maria şi Comandante Carlos) să lupte în războiul civil. Dacă te gândeşti bine, sunt atâţia artişti care, deşi nu erau spanioli, au luptat în războiul ăsta, pentru că îl vedeau ca pe o cauză a lor. Ce scriitori sau pictori îşi spun azi: mi-am făcut valiza, pa, merg să lupt în Irak sau Yemen sau Libia sau oriunde în altă parte?

  Sunt multe fotografiile realizate de Modotti care vorbesc despre ea de fapt, indiferent că arată o mulţime de pălării albe sau nişte copii mexicani sau două femei, dintre care colţul rochiei uneia dintre ele mie îmi apare ca un val spumos lăptos, sau mai ales femeia din Tehuantepec care duce un obiect pe cap, un bol sau castron decorativ şi imită privirea Tinei. Femeia e o mexicancă autentică, solidă şi tânără, care nu are îndoieli, îşi face munca în fiecare zi, îşi creşte copiii, îşi pune cerceii mari rotunzi albi şi rochia sau bluza tradiţională, de care e mândră şi priveşte lumea cu îndrăzneală. Cum scriitorul apare în orice scrie, aşa şi fotograful – aici Modotti -, apare în curajul femeii din Tehuantepec.

  Nu ştiu cum a ieşit sau cum o sa iasă filmul cu Monica Belluci, nu ştiu dacă o s-o găsesc pe Tina mea în el, nici dacă o să vreau să mă uit la film, dacă o fac, poate o să sar la fiecare scenă şi o să zic: nu aşa a fost, da’ de unde, nu, ea nu era aşa sau poate doar o să aştept cuminte fără să spun nimic.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.