Dana Banu mi-a făcut bucuria de a-mi trimite câteva „portrete”, trei dintre ele fiind din volumul în lucru „Ferestre”. Modestă cum o știm, Dana mi-a spus că „poate îmi place vreunul și îl aleg pentru publicare”.

Ei bine, trebuie să o spun aici, urmăresc de ceva vreme „Ferestrele” Danei Banu și îmi plac toate. Nu o spun doar din prietenie, ci pentru că m-a sedus aerul ușor decadent & îmbibat de parfum oriental din prozele poetice ale Danei, pe care abia le aștept reunite în promisul volum. În consecință, am ales să le public pe toate, cu speranța că și vouă au să vă placă, celor care urmăriți O Mie de Semne.

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș. A debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra.  Trăiește în Paris.

Volume publicate în ultimii ani:

„Orașul părăsit” (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000) proză
„Poezii din țara lui Elian” (Editura Platytera, București, 2007) poezie
„Cântecul samovarelor” (Editura Agol, București, 2011) poezie 
„și lumea cinema paradis” (Editura Agol, București, 2013) poezie
„Luna și Îmblânzitoarea de oameni” (Editura Tracus Arte, București, 2015) poezie
„Cartea singurătății” (Editura Platytera, București 2017) poezie
„Tu, înainte de toate – Antologie de poezie de dragoste contemporană” (autor colectiv, Editura Paralela 45, 2018)

Femeia care privea Bosforul

(din volumul în lucru „Ferestre”)

Disperarea e un animal de pradă feroce. Am cunoscut-o. De multe ori. Aproape începusem să o iubesc. Atât de obișnuită eram cu ea. Uriașa liniște care se lasă după ce un val de disperare te izbește din plin și apoi se retrage. Când o văd la ceilalți o recunosc imediat. Ia în stăpânire omul. Îi vatămă sufletul. Când simți sufletul pulsând vătămat. Când sufletul doare. Atunci e disperarea. Colții ei înfipți adânc în sufletul tău. Apoi iese din suflet. Se prelinge pe față. Ochii primesc o sclipire fixă. Dură. Rece. Oțel. Mâinile se încleștează. Respirația se oprește. Apoi mori. Moartea ca o binecuvântare. Ai reușit să scapi. Liniștea de după ce disperarea te părăsește. Un val de aer cald primăvăratic. Doar cei care măcar o dată în viața lor au pierdut totul pot înțelege ce scriu eu aici. Ceilalți vor citi și vor trece nepăsători mai departe. Frați ai mei care aproape ați ajuns să iubiți disperarea, doar voi puteți vedea și citi aici.

Am cunoscut-o pe malul Bosforului într-una din zilnicele mele plimbări matinale. Era acolo mereu privind apa. Oamenii din cartier o protejau. Dumnezeu le-o încredințase. O femeie care pierduse totul. Cu ani în urmă casa în care locuia a ars. În casă erau soțul ei, mama ei, copiii ei. A uitat fierul de călcat în priză când a plecat noaptea la serviciu. A pierdut tot, apoi s-a pierdut și pe ea. Ne-am privit și mi-a spus „sora mea, ah, tu ești sora mea”. Atât. Un moment de apropiere umană. Doar cei care au fost vreodată disperați cu adevărat pot avea un astfel de moment. Pentru că disperarea e un animal de pradă feroce. Te face profund uman sau îți ia mințile cu totul. Pentru totdeauna. Pentru că disperarea aduce oamenii mai aproape chiar decât dragostea, prietenia sau familia.

Sabir

Am cunoscut un tânăr uzbec de vreo 30 de ani pe nume Sabir. Lucrează într-un atelier de reparat mașini din Bukhara. Nu își cunoaște familia. Le este extrem de recunoscător maiștrilor care l-au angajat. Excesiv de serviabil. Face 1000 de temenele pe minut și mătură praful înaintea ta. La propriu. Îmi venea să îi arunc măturica pe acoperiș. Sabir crede că din cauză că e singur nimeni altcineva nu l-ar fi angajat și ar fi murit pe străzi. Crede că oamenii aceia l-au salvat. Că i-au dat o șansă. Poate chiar așa este. E cel mai bun mecanic din zonă. Maiștrii îl folosesc și ca om de servici și ca băiat pentru comisioane. Îi dau jumătate din salariul pe care îl oferă celorlalți mecanici. Există un fel de cămin de nefamiliști pentru angajați. Cei care au salariu întreg și-l pot permite. Sabir nu. El doarme în atelier și mănâncă resturile de la masa maiștrilor. Nu va ieși probabil niciodată de acolo și va continua să creadă că oamenii i-au dat o șansă. Am vrut să îi oferim ajutor. A refuzat. Maiștrii îi interzic să primească ajutor de la străini. Spunea că e mulțumit cu viața lui de acolo și era evident sincer.

Nimeni nu i se adresează cu dumneavoastră ci doar cu Mă, Sabir! Bă, băiatule! Mă, prostule! Nici nu ar accepta să i se spună altfel. Nu crede că merită altceva.
Sabir și lumea lui mică. Patul îngust și murdar dintr-un colț al atelierului. Hainele rupte și murdare. Sabir e oglinda micii lui lumi din acel atelier de mașini.
Privește atent oamenii săraci și chinuiți din apropierea ta. Ei îți sunt oglinda.

Ender Pescarul/ Stăpânul Marmarei

Bătrânul Pescar Ender e turc născut la Salonic. Tatăl lui a emigrat în Grecia pentru că, aviator fiind în primul război mondial, era supus legii turcești conform căreia militarii nu aveau voie să se însoare cu femei străine. S-a mutat deci la Salonic și s-a căsătorit cu Callia. O grecoaică frumoasă care i l-a născut pe Ender.

Astfel ajunge Aviatorul Mehmet din casa lui din spatele Moscheei Albastre cu vedere la Marmara, în nordul Greciei la Salonic, într-o casă de pe lângă Piața Elefterias. Se învârte în jurul Turnului Alb și aruncă pietricele în golful Thermaikos de la Egee. Din spusele Bătrânului Pescar Ender, păsărelele ciripeau la fel și în curtea din Salonic și în cea din Istanbul.

După vreo 4 ani de la nașterea lui, Callia Grecoaica moare într-un accident. Aviatorul Mehmet vinde tot, își ia copilul și se întorc la Istanbul. Vremurile erau tulburi. Vremurile au fost mereu tulburi pe pământul oamenilor. Istoria. Politica. Par făcute pentru ca oamenii să se ucidă între ei. Într-o perioadă în care toți fugeau dinspre Istanbul spre Grecia, Aviatorul Mehmet alege să se întoarcă în țara lui.

Bătrânul Ender are și acum casa din spatele Moscheei Albastre. E însă toată ziua în larg. Credeam că ne-a invitat să mâncăm pește pe barcă dar ne-a dus la casa lui din oraș. Probabil îi păream prea europeni pentru o masă pe bărcuța lui muncitorească. O casă veche otomană precum cea în care locuim și noi. Din lemn alb cu zăbrele la ferestre. Pescarul Ender nu are copii, dar are o mulțime de antichități pe care le îngrijește ca pe copiii lui. Casa pare un anticariat imens. Nu s-a căsătorit niciodată. E singur cu Bosforul și barca. Barca poartă numele Calliei, mama sa.

Știam din cărți că toți grecii sunt căpitani. Ender spune că nu e grec, dar e căpitan. Și îmi arată șapca. Trăiește din peștele pe care îl vinde unor pensiuni. Câștigă puțin. Spune însă că are mai mult decât strictul necesar, deci e bogat. Are o barcă. Are o casă veche în centrul Istanbulului și multe din lucrurile celor vechi ai lui sunt bine întreținute și în viață încă. E liber și sănătos.

Inspiră puternic aerul Bosforului. Arată cu mâna spre cer și spre Marmara care se oferă larg privirii, din grădina casei lui. Ce pot să vreau mai mult, Onisim efendy? Gul Hanâm, ce pot să vreau mai mult? Sunt stăpânul Marmarei. Sunt stăpânul Bosforului! Sunt Căpitanul Ender! Bosforul mă slujește, eu îi dau viața și munca mea.

Are o grădină uriașă iar în grădină un smochin. Smochinul e un semn că voi mai intra în casa aceasta. Ender e blând și povestitor. Uneori merge la cafenea să povestească. Merge și la răchierie, dar rar. Nu e singur. Spune că are mulți vecini, adică prieteni.

Îi place muzica turcească veche. Ne-a pus să ascultăm la un fel de gramofon o placă și m-am cutremurat. Eram în afara timpului. Acorduri ciudate în arabescuri cu irizări de pietre prețioase răsunau prin liniștea casei albe de lemn. Ungeau pereții cu umbre. Oameni vechi ai unor lumi dispărute. Au ascultat și ei acordurile în timp ce sufereau din cauza istoriei, a politicii, a iubirii, a exilului, a trădării sau morții. Orientul se desfăcea deodată miraculos în fața ochilor mei într-un evantai fascinant.

Apoi al doilea semn. Pe bufetul uriaș din lemn cu lacul ușor scorojit, un Samovar strălucitor. Cu ani în urmă, nu foarte mulți, nu cât o viață de om, publicam în mica mea țară îndepărtată cu populație cât a Istanbulului, o carte de poezie numită „Cântecul samovarelor”. Acum, în inima Orientului, aud vocea unei femei moartă demult numită Feride care cântă despre apele Bosforului și despre iubire. Nicio legătură cu muzica europeană cunoscută de mine. Voce spartă. Aproape nemuzicală. De un dramatism sfâșietor. Precum mesele goale umbrite de acacii de pe malul Marmarei la apusul soarelui. Un samovar și cântecul său. Semne pentru mai târziu. Smochinul. Samovarul. Cântecul Feridei.

Am mâncat simplu. Pește, brânză, roșii. Peștele l-a făcut Bătrânul Ender într-un cuptor vechi care arăta ca o piesă de muzeu. Fabuloasă mâncarea! Restaurantele franțuzești pot să se arunce în Sena dimpreună cu chefii lor hipsteri cu mănuși negre și farfurii cu mâncare puțină, decorate urât. Masa am pus-o toți 3. Cafeaua turcească de la sfârșit am făcut-o eu. Sunt renumită pentru cafeaua mea turcească. Spumă de două degete. Bunicul Ozgur m-a învățat secretul. Onisim era mândru că Ender m-a felicitat surprins. Prăjiturile cu ciocolată și vinul alb le-am adus noi ca musafiri.

Ne-am privit unii pe alții în ochi. Onisim vorbește perfect turcește. E mai deștept decât mine. Unul dintre motivele pentru care l-am luat de bărbat. Mie mi-e teamă că dacă nu scriu și citesc zilnic în românește nici limba mea nu o voi mai vorbi corect. Înțeleg tot ce se vorbește în turcă, dar mă exprim încă greu. Noroc cu limbajul meu non-verbal celebru care l-a făcut pe Ender să exclame că sunt o vrăjitoare. Pot înțelege gândurile oamenilor înainte de a și le exprima cu voce tare.

Nu am stat mult. Ender e bătrân. Se scoală cu noaptea în cap ca să iasă în larg. L-am lăsat să se odihnească.
E însă zilnic la țărm la răsăritul soarelui când nouă ne place să alergăm.
De acum avem un nou prieten. Cel mai autentic turc pe care l-am cunoscut în anii din urmă. Un turc născut la Salonic. Bătrânul Pescar Ender – Stăpânul Marmarei!

Dragoste rusească. Yaroslavl

(din volumul în lucru „Ferestre”)

Yaroslavl, Rusia. Inelul de Aur. Apare pe hârtia de 1000 de ruble. Iarna ține 5 luni și nimeni nu are nimic împotrivă. Acolo avem o mulțime de rude. Mai avem și în Siberia pe lângă Omsk. Sunt rudele lui Onisim, dar m-au adoptat. Acum sunt și ale mele. Sunt pentru ei Malenkaya Nastya/Mica Nastya. Nastya a fost mama lui Onisim. Născută ca și mine în Transilvania. M-a iubit mult. Și eu pe dânsa.

Iarna trecută la Yaroslavl am asistat la o scenă de dragoste între adolescenți. Melodramatică. Rusească. Albă. De neuitat. Zasha, 16 ani, frumoasă, ușuratică, prostuță. Un râs molipsitor, permanent și tare. Vitea, colegul ei de liceu și nepotul nostru. Bucălat, acordeonist, sportiv. Are sanie trasă de câini iar asta îl face un fel de erou local printre fete. Săptămânal îndrăgostit de alta. Săptămânal cu altă fată de mână prin oraș. Olga – rotunjoară ca o matrioșkă. Urâțică. Genul de om cenușiu pe lângă care treci fără să îl observi.

Sărbătoream Crăciunul pe stil nou. Brăduț. Față de masă roșie. Cântece. Clinchete de cristaluri și salate rusești 1000. Bate cineva la geam. Întâi timid, apoi mai curajos. Olga-matrioșka. Intră în casă. Își dă jos broboada de pe căciulă și stă așa cu mâinile pe lângă corp. I se prelingeau lacrimile pe obraz. Noi ne uitam la ea în tăcere. Ea nu spune nimic. Apoi fuge. În urma ei toți stânjeniți. Ușuratica Zasha începe să râdă. Și sărbătoarea continuă.

A doua zi de dimineață. Vitea, amețit după noaptea de sărbătoare ia sania trasă de câini să o plimbe pe Zasha. În urma lor aleargă prin zăpadă rotunjoara Olga. Se uitase probabil toată noaptea pe furiș pe geam sau venise devreme ca să vadă ce facem.
Fugea după ei strigând: Nici măcar nu există dragoste pe lume. Așa să știți. Nu există! Heeeei, Vitia! Mă auzi?! Nu există dragoste pe lume! Și tu!

Melina Lambert

(din volumul în lucru „Ferestre”)

Timida lumină a dimineții se strecoară printre feriboturile care alunecă pe Bosfor precum surâsul pe fața îmbătrânită a Melinei Lambert. O femeie pe care am cunoscut-o în cartierul meu din Paris.

Știu să recunosc oamenii care au fost cândva fericiți. Melina Lambert nu avea nicio urmă mai veche sau mai nouă de fericire. Părea cumva mereu într-un crepuscul. Momentul în care, vorba lui Goethe: „Tot ce e aproape se îndepărtează/„Alles nahe werde fern”/.

Când văd oameni încruntați mereu mi-i imaginez surâzând în oglindă. O oglindă care le poartă numele. Oglinda Melina Lambert. Dacă o priveai se acoperea de praf. Dacă nu o priveai redevenea curată.

Cred că a început să mă placă în momentul în care i-am întins punga mea cu figurine de ciocolată de la Sébillon. Un surâs rușinat de el însuși i-a luminat fața precum un început de zi care alunecă pe Bosfor printre feriboturi și vapoare.

Era singură Melina Lambert. Crescuse într-un orfelinat. S-a căsătorit cu un băiat cu care a copilărit pe acolo. Au avut o viață lungă împreună. Vorbeau puțin. Se vedeau rar peste zi. Erau ocupați cu munca. O viață normală spune Melina Lambert. Soțul ei a murit acum câțiva ani. Nu l-a iubit niciodată. Nici el pe ea. S-au înțeles foarte bine. Erau doi foarte buni camarazi.

Melina Lambert. Fără familie. Fără prieteni apropiați. Fără o lume proprie populată cu oameni care să se gândească la ea. Am fost și eu asemenea Melinei Lambert înainte de Onisim.

La Paris o caut des și ne hlizim împreună la vitrinele de pe rue d Anjou. Îl criticăm pe cofetarul Emanuel pentru figurinele lui de ciocolată. E comic când se înfurie. Emanuel e obsedat de premiile pe care le ia pe la tot felul de concursuri hipsterești cu figurinele lui la fel de hipsterești de ciocolată. De fiecare dată când se enervează sprâncenele i se ridică și coboară de 10 ori pe secundă. Un tic nervos pe care eu i-l ador. De fiecare dată îi trece și râde cu noi. Știe că îi iubesc figurinele hipsterești de ciocolată. Și figurile lui de chef cofetar francez hipster cu toane. Cu Melina Lambert îmi mai place să merg la spectacolele de la Auditoriumul muzeului d’Orsay unde nu reușesc să-l târăsc pe Onisim după mine nici mort sau adormit cu cloroform.

Melina Lambert e prietena mea. Mi-am amintit de ea azi în timp ce priveam de pe un feribot plin cu oameni care merg spre muncă gata obosiți lumina dimineții strecurându-se timidă pe apele Bosforului. Și parcă eram pe o bărcuță de hârtie. Cu Onisim căpitan cu beretă albastră și cu Melina Lambert de la Paris fluturând o pungă cu figurinele de ciocolată hipsterești ale cofetarului Emanuel.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.