Claudia Ciobanu mi-a trimis o proză scurtă scrisă în timpul cursului de creație al lui Florin Iaru. Nu știu ce părere a avut Florin, însă mie mi s-a părut bine scrisă, emoțiile atent controlate, fără excese sentimentaloide, o proză cinstită, dacă ar fi să-l citez pe autorul „aerului cu diamante”.

Iată ce ne-a mai scris Claudia: „M-am împrietenit de curând cu proza scurtă. Scriam poezii și texte pentru cântece, n-am publicat și este prima dată când trimit un text unei reviste de literatură.”

Mă bucur că acesta este debutul în proză (scurtă) al Claudiei, sper să-mi mai trimită astfel de povestioare emoționante și empatice.

Fesul postocaliu

Se deschide o ușă și, noaptea, intră în cameră. Ea nu deschide ochii, îl simte pe Vladimir cum se apropie de pat. Își așteaptă liniștea, numărându-și respirațiile și stăpânindu-și pulsul, ca să nu-l sperie.

Mara suferă de tetraplegie. E țintuită de patul cu lenjerii baby-blue și roz pal, înflorate, brodate de jur împrejur, de 5 ani, 2 luni și 14 zile. Zilele au început să curgă la fel, după ce depresia ei a devenit o stare firească. Borcanul cu Valdoxan, cu vinișoare, e înlocuit în fiecare lună de unul identic. A trecut de la ceaiuri de iasomie, la ceaiuri de anason, ceaiuri de mușețel și acum bea, în fiecare zi, ceai de portocală, în cana primită de ziua mamei, de la Dorina, în anul în care a avut accidentul. Se bucură când Vladimir se întinde pe pat, lângă ea, înainte de culcare, și-i citește poeziile tinereților lor, un Nichita, un Sorescu, chiar și-un Brumaru, cu un pahar de vin de coacăze pentru el, din care ia și ea două – trei înghițituri mici. Îi plac diminețile în care Vladimir deschide larg ferestrele și vântul umflă perdelele din in. Îi place când vine Dorina cu Dan și cu fetița lor, Anastasia. Atunci râde mult și și-ar dori s-o gâdile, s-o dea uța și să-i facă înghețată de casă. Când Dorina era mică, Vladimir scria pe o coală mare de hârtie: „Greva înghețatei” și-o așteptau la masa din bucătărie cu lingurițele în mâini, bătând tare și strigând: „Greva foamei, Greva foamei, vream înghețată, dacă nu, nu mai mâncăm niciodată!” Dorina i-a făcut Anastasiei înghețată după rețeta ei, dar Mara știe că n-are cum să fie la fel.

Crizele erau dese și urâte, la început. Neputința s-a prefăcut într-o ură a corpului ei, a patului, a vieții. Îi părea atât de rău că-i face asta lui Vladimir. Singurul om care a iubit-o vreodată, primea în schimb țipetele ei răgușite, scutecele pentru adulți îmbâsite de urină, o epavă umană, în locul unei  soții. Cel mai  rău o dureau răbdarea și blândețea cu care el o îngrijea zi de zi. Pentru un timp, singurul ei scop a fost să-l scoată din sărite, cât s-o interneze într-un spital și să-și vadă de viață. Să se recăsătorească cu o colegă de la universitate, s-o ducă la un film de Almodovar și să se plimbe cu ea în nopțile răcoroase de primăvară, până la răsărit. Să-i facă omletă cu spanac diminața, să-i vorbească despre Samuel Renshaw și ea să-i iubească firele aurii din barbă și mirosul de castane coapte. Ar putea  să schieze împreună, să se cazeze la cabana „Dorina”, acolo unde au stat în luna lor de miere, din banii strânși din bursele de merit de la facultate. Vladimir n-a cedat. Îi aducea mâncare și se ruga de ea să mănânce, iar când ea țipa, pleca o oră în grădină și o întreba apoi, din pragul ușii:

-Te-ai liniștit?

Vladimir o spăla, o întorcea atent pe-o parte și pe alta și înmuia șervetele în apă călduță. Mara își mușca buzele și se gândea la fesele ei lăsate, la mușchii moi, la sexul cu firele de păr încâlcite și aspre și i se făcea teribil de scârbă.  El îi cânta „Ce să-ți aduc iubito de pe mare, O întrebă în șoaptă într-o zi, Din insule pierdute-n depărtare, Cea mai frumoasă floare, care-o fi.”

Duminică, după ce-au văzut un interviu cu Irvin Yalom, Mara i-a spus:
-Dacă ai putea să mă eutanasiezi, ai face-o?
Vladimir a sărit din pat.
-Ce vorbești, Mara? Ce-s prostiile astea?
-N-aș simți nimic. O injecție și gata. Gândește-te, ai putea să scapi. Să ai și tu o viață normală…
-Mara, asta e viața mea și e cât se poate de normală.
-A mea nu e. Ar fi cel mai frumos lucru pe care ai putea să-l faci. Știi cum se spune? Când iubești, ți-ai dori ca celălalt să moară primul.
-Mara, știu că ți-e greu, dar nu-mi spune lucrurile astea.
-Oamenii pot să se sinucidă. Cei care nu pot, ar trebui să aibă dreptul să decidă dacă nu-și mai doresc viața!
-Mara…
-Iartă-mă.
Vladimir ridică privirea și-i zâmbi, ca și cum ar fi șters ultimele minute.
-Hai, vrei să te ridic și să-ți aduc niște macaroane cu brânză dulce?
Mara ar fi vrut să-și poată șterge și ea, ultimii ani. Așa, simplu, cu un zâmbet.

Simte că stă deasupra ei și o privește. Se apleacă și ia o pernă. Mara vede lacul înghețat din parc și aude voci de copii. E iarnă și Vladimir poartă un fes portocaliu, împrumutat de la colegul lui de cameră, din cămin.

-Vladi, unde mergem de Crăciun?
-În luna de miere. Dacă domnișoara binevoiește să fie soția mea. Ce zici? Te bagi?

De câteva minute e liniște, nu simte nici o mișcare. Deschide ochii pe jumătate. Vladimir stă pe fotoliu, cu genunchii strânși într-o parte și cu perna sub cap. Pe fereastra din spatele lui cad fulgii de zăpadă.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.