Camelia Munteanu ne-a spus despre ea următoarele: „Am studiat la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş Bolyai, secţia franceză-engleză, apoi am terminat patru ani de Psihologie. Lucrez la o multinaţională, am tradus cărţi pentru editurile Trei şi Paralela 45 şi, printre picături, încerc să scriu. Cititoare pasionată am fost mereu, însă doar de curând mi-am reamintit că îmi plăcea să şi scriu. Am urmat așadar un curs la Revista de Povestiri (cu Marin Mălaicu Hondrari) şi tabăra de creaţie de la Vama Veche (cu Eli Bădică), iar apoi cursul de creație literară al domnului Florin Iaru.”  

Fisuri

E noapte, ușa se deschide și  în cameră intră cineva. Aș putea să trag cu ochiul ca să îi văd umbra prin crăpătura de lumină, înainte ca ea să se închidă la loc, dar nu e nevoie. Știu cum trosnește parchetul sub pașii Soldatului. Oamenii mari nu se mai pricep să se furișeze. Habar n-am dacă uită cum se face, sau pur și simplu pașii grei de adult care încearcă să pară ușori sunt dubioși pentru că e ceva prefăcut în ei. Ei nu sună niciodată a joacă, așa ca ai copiilor, ci a pericol.

De când mă țin minte, lampa mea de veghe e același amețit de norișor. Ar fi fost cazul sa îmi schimb camera de mult, dar nu s-a întâmplat asta. Arată exact la fel ca pe vremea când eram bebeluș, doar că acum mi-am lipit pe pereți citatele preferate din cărțile lui John Green. Atunci când am citit despre Hazel și Augustus, am înțeles că oricând se poate mai rău. Uneori, am impresia că, deși știu exact câți ani am, alor mei nu prea le pasă. Am ce mânca, îmi iau haine, cărți și jocuri video, mă duc în vacanțe și mă înscriu la cursuri de origami, deci trebuie să fiu fericită. E clar că nu îmi lipsește nimic. Doar știu că mami face voluntariat prin centre de plasament unde copiii nu au pe nimeni și se bucură chiar și atunci când pot întreba un adult cum se rezolvă probleme cu metoda segmentelor sau cum se conjugă verbul To Be. Stau întoarsă cu spatele, îmi țin și pumnii, și ochii strânși, dar știu că el apasă întrerupătorul și că din norișor se prelinge acum un fir de lumină, cât să văd eu ochiul lui Dumnezeu, dar să nu se vadă din hol, pe sub prag. Oricum nu contează, ai mei sunt plecați, m-au lăsat cu Lia, iar de când nu mai e Irina, Lia își ia mereu pastila ovală la 10 seara. Fix. El îmi mângâie fața, dezlipește șuvițele transpirate și mă întoarce cu fața spre el. Apoi trage de pleoapă și își scoate ochiul din crăpătura rămasă goală. Îl așază pe noptieră, ochiul se uită prin mine. Soldatul nu-mi mai spune povestea. Știm amândoi că nu am uitat singura regulă a jocului.

Lia le povestise părinților mei de la bun început că a fost soldat. L-au plăcut din prima, mai ales după ce le-a spus că misiunea lui avea să fie să aibă grijă de Lia.

– Pare demn de încredere și e incredibil de calm, ceea ce e bine, la cât de zăludă e Lia. O s-o potolească. O s-o protejeze. E fragilă tare, are și ea nevoie să o iubească cineva, biata de ea, după ce a trecut prin toate astea!

 Mie mi se pare tare anapoda să știi acum pe cineva care chiar a fost la război, dar el a luptat, se pare, într-o țară cu nume ciudat. Majoritatea țărilor au nume care se termină în „a”, dar există și țări cu nume care se termină altfel. Eu cred că toate cele care se termină în „o” ar putea foarte bine să fie dintr-o altă galaxie, dar sunt pe Pământ. Congo, Lesotho, Togo. Sau Kosovo. Dacă mi-ar fi spus vreo prietenă că ar fi întâlnit vreun om care a luptat într-un război, înainte să îl cunosc pe Soldatul, eu aș fi zis că încearcă să îmi vândă gogoși. Doar că sunt destule chestii care există în realitate, deși ai pune pariu că doar le-a visat un savant nebun, pe când căuta metode de distrus lumea.

Când eram mai mică și el începuse deja să vină în camera mea, el își pescuia ochiul nebun, îl scotea cu grijă și îl așeza ca acum, pe noptieră. Sub globul ăla holbat, dezbrăcat de pleoape, care vedea tot, eu mă făceam de-o șchioapă, ca Alice după ce ia o gură din sticluța pe care scrie BEA-MĂ. Mâinile lui erau reci și umede, de parcă l-ar fi scos proful la tablă și n-ar fi învățat. Vocea lui atunci când îmi vorbea despre ochiul lui Dumnezeu era mai calmă decât a părintelui Grigore când ne povestea despre pilda slăbănogului.  „Dumnezeu a murit și de-asta am eu acuma ochiul lui. Îți dai seama, nu, că, dacă el ar fi trăit, m-ar fi trăsnit de mult? Nu aș mai avea cum să îi port eu ochiul și să ți-l pun aici, pe noptieră, să privească la tine. Dacă Dumnezeu ar trăi, nu s-ar mai întâmpla lucruri rele, dar uite că vară-ta Irina a făcut cancer și a murit, degeaba s-au tot rugat și tuș-ta Lia, și bună-ta, și maică-ta să o vindece. El a murit, și nimic nu mai e greșit. Eu mă joc cu tine așa cum tu te joci cu păpușile tale și nimic nu e nici bun, nici rău în asta. Totul e așa cum este. O să-ți arăt un joc nou, cu o singură regulă, e simplu de ținut minte. Nu spui. Dacă spui, ochiul lui Dumnezeu te va vedea și îmi va spune. Și știi ce o să fac, nu? Am împușcat destui oameni în război. Uneori nici nu știam în cine trăgeam, de erau sârbi sau kosovari sau cine mama mă-sii erau. Ce mai contează câțiva? Oricum, s-ar putea să fie rău pentru tine, dar bine pentru ei. Îți amintești cât de dor le este de Irina? Ideea e că, dacă Dumnezeu a murit, nu mai e nici bine, nici rău. A rămas doar ochiul lui, care vede tot.”

Mi-am aruncat toate păpușile în coșul de gunoi de lângă birou. Mami nu le-a dat din prima. A zis că e o toană de-a mea, cum era și aia că nu îmi place să se atingă în farfurie feluri diferite de mâncare, ca să nu mănânc piure cu gust de murătură. Sau că refuz să port căciulă, indiferent cât de frig ar fi. O vreme, a așteptat să mă răzgândesc. Le-a așezat pe toate în cutii care arătau ca niște sicrie supraetajate, în care păpușile dormeau ca niște faraoni, cu toate accesoriile pe lângă ele. Apoi, nedumerită că nu le-am mai cerut înapoi, s-a îngrijorat că s-ar putea să mă simt băiat și că ăsta era doar primul semn că urma să îmi fac o operație de schimbare de sex imediat ce mi se va da voie. În final, au ajuns pe la fetițe din Ferentari, unde se duce mami cu doamnele de la asociație. 

Din ochiul viu, privirea Soldatului alunecă în altă lume. Vocea șoptește lucruri care ar trebui să mă sperie, dar nu mă sperie, pentru că e calmă, iar eu le știu deja pe toate și oricum nu voi mai fi aici în curând. Mâna lui alunecă rece și lipicioasă ca un șarpe, urcă încet spre scorbură, în întuneric. Nu mai doare, pentru că m-am obișnuit și oricum nu mai există nici bine, nici rău, ci doar ochiul lui Dumnezeu, care privește spre mine. Și-apoi plec.

Lia doarme, ai mei petrec într-o cabană din Râșnov, Soldatul și-a terminat misiunea. Se oprește, așteaptă să respire normal. Imediat ce gâfâitul se oprește, trage de pleoape, iar crăpătura ascunsă de ele se cască goală și neagră. Apucă ochiul lui Dumnezeu cu două degete și îl potrivește în locașul lui. E serios ca un soldat care își încarcă arma. E un soldat care își încarcă arma.

Privește prin mine, apropie degetul de buze și se întinde apoi deasupra capului meu, spre norișor. Ochiul viu se oprește pe pagina pe care am decupat-o în formă de soare. Pe burta lui galbenă am copiat citatul meu preferat din „Orașe de hârtie”: „Suntem cu toții plini de fisuri. Ca și când noi toți am porni la drum ca o corabie. Când ne-am văzut noi față-n față? Doar când tu ai privit prin crăpăturile mele și eu prin ale tale. Odată ce corabia începe să se crape, lumina poate pătrunde înăuntru. Lumina poate ieși afară.”

Degetul Soldatului nu nimerește întrerupătorul din prima.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.