Marius Domnica revine pe www.omiedesemne.ro cu un text numit „Fosforescență”, despre care afirmă că este „o extensie personală a filonului nostalgicilor mitologizanți precum Danilo Kis și Bruno Schulz, dar pigmentat și de ecourile unor Jean Paul Richter, Gerard de Nerval, Thomas Pynchon, Carlos Ruiz Zafon și M.H. Simionescu”.

Celor care nu v-ați întâlnit până acum cu literatura lui Marius Domnica am să vă redau câteva date biografice anterioare, completate cu câteva amănunte proaspete. S-a născut pe 16 august 1997 în Călărași și este student. Mărturisește că „n-am publicat în antologii, n-am participat la vreun concurs, n-am câștigat premii, n-am citit la Blecher sau Thoreau, dar i-am citit pe Blecher și Thoreau. Mă recomandă doar pasiunea și ambiția.”

Ce e nou în biografia lui Marius ne spune chiar el: „Am abandonat studiile de neerlandistică (dar nu și literatura neerlandeză; îmi propun traduceri din A.F.Th. van der Heijden, Jeroen Brouwers și Hubert Lampo) și momentan urmez cursurile Facultății de Jurnalism. Dar, ca să îl parafrazez pe Hermann Broch, mai bine ar fi să spun: “m-am născut, trăiesc și scriu, asta e tot”. Restul n-are importanță.”

Fosforescență

“A blindness that touches perfection,
But hurts just like anything else.”
Joy Division

Există după-amiezi postpluviale de vară, cu o irepresibilă valență poetică: aerul cenușiu virează subtil în nuanțe albăstrii, de parcă atmosfera s-ar umple cu particule ultrafine de calcedonie pulverizată. Ghirlandele de caprifoi, ivoriu-perlate și albe, atașate de gardul de sârmă din fața blocului,  emană luciri apoase, sonore și vanilate. Sfârșeala este emblema acestor după-amiezi, sigiliul lor inescapabil, când lumea încă ezită, nesigură de existența ei, cu vigilența unui animal ieșind din vizuină, adulmecând alarma feromonilor.

Întins pe canapeaua din sufragerie, unde după-amiaza de afară  nu își extinsese încă regimul umed, respinsă de jaluzelele oculte și perdelele vaporoase și mov, mă jucam pe consolă. În controllerul negru, sceptru șamanic de ebonită, sinuos, lucios, pătat de grăsime și sudoare, era stocată o capacitate demiurgică. Mă mișcam prin câmpiile virtuale,  spectralizate în amurgiri panoramice de film western, hipnotizat de focul bengal al pixelilor rubinii, rozalbi, oranj, măslinii, ecranat în feeria aceea imersivă. Red Dead Redemption… câtă rezonanță lirică, sângerie, mitică, precum un verset dintr-o evanghelie apocrifă, tenebroasă, plină de frică și cutremur! În jocurile video pulsează lumi strălucitoare, compuse din pixeli, imponderabile linii de cod și pulbere stelară, aflate încă într-un mimesis eflorescent și aproximativ, dar capabile de pe acum să îți provoace o euforie ontologică, cristalizată maniacal într-o progresivă însingurare astrală. După ore întregi de jucat, în degete simțeam amorțeala dureroasă produsă de joystickuri și butoane, pe pleoape mi se depunea o substanță ceroasă, greoaie, inundându-mi mai apoi întreaga cavitate oculară. Opream consola, lăsam controllerul  pe măsuța de cafea și coboram, ca pe niște trepte de marmură afundate într-o apă neguroasă, în camerele subacvatice ale visului. Continuam în vis misiunea din joc lăsată baltă, de data asta în capacitate de protagonist, desprins din funcția divină, de zeu tolănit pe canapeaua de culoarea cafelei cu lapte.

Mama intrase în sufragerie, ștergându-se pe mâini de spuma detergentului de vase, împrăștiind în cameră mireasma amețitoare de casnică. Trebuia să mergem la cumpărături, “dacă tot s-a oprit ploaia”. Fiecare ieșire în oraș era o micro-odisee, și asta grație temperamentului anxios, pe care eu și mama îl împărțeam într-o oarecare măsură, hipersensibili la factorii externi. Luminozitatea, temperatura, situațiile ne traversau ființa prismatică, se dispersau în raze sălbatice, incendiind simțurile. Ne îmbrăcaserăm cât mai subțire și ieșisem în aerul cenușiu-albăstrui, înăbușitor, căci asfaltul supraîncins își elibera fierbințeala acumulată de-a lungul zilei. Mama se oprea la răstimpuri, tăifăsuind fugitiv cu amici și cunoștințe, ieșiți la plimbare. Dialoguri frivole și naive, văratice, aprinse nu de vreo urgență sau importanță, ci de politețea obligativă, iritante pentru orice copil. În unele zone, trotuarul era pictat cu urme putrede de cireșe și vișine, strivite de trecători, încinse de soare, ca niște pete de sânge uscat, ca niște vânătăi pe suprafața de ciment. Mama avea pașii fructiferi: după ce călca pe acest pointilism al degradării, urmele sfârâiau luminos, se umflau, reînfloreau în forma lor inițială, lucioasă și zemoasă, și se anexau iarăși, printr-o magnetizare înmiresmată, ramurilor originare.

Poarta bazarului, albastră, scorojită și ruginită, cu un panou alb, îngust și lung înălțat deasupra, în aceeași posomorâtă stare de decădere, pe care scria “BAZAR BIG CĂLĂRAȘI” în tușe groase, negre, nu anunța prin nimic conținutul policolor și fantasmagoric. Bazarul se multiplica în coridoare umbroase, flancate de covoare persane cu arabescuri halucinante, în pâlpâiri de jucărele și bagatele isterice, în zâmbete negustorești și configurări levantine de tarabe, pe care erau înșirate haine importate din Turcia, Grecia, Bulgaria, Italia, Spania… geografii sonore, desfăcute în petale senzoriale, incandescente, exotice, și totuși, cu un miez atât de recognoscibil… O abundență de carcase și huse de telefon și telecomenzi sigilate în punguțe de plastic transparent exploda chiar la intrarea în bazar, tricouri, cămăși și curele se derulau la infinit deasupra tarabelor, agățate pe umerașe, pe jos lâncezeau suluri groase, multicolore, de covoare.

Îi cerusem mamei o gumă de mestecat.  Când mestecai gumă, cuvintele își schimbau culorile, peste silabe se depunea un strat verde-electric de email, matrițele lingvistice se umpleau cu fluide sonore, amestecuri de sorbitol, ulei de mentă, emulsifiant și frunze de eucalipt. Cuvintele erau clătite în acest conținut și se coagulau ulterior în sintaxe mentolate, proaspete și răcoroase. Același fenomen se preciza și în micuța biblie de la țară, ce cuprindea cuvinte de o imensă forță expresivă, ramuri de mirt și smochin mistuite în combustia evlaviei, în firicele de fum subțire și aromat, înțepător, dulceag, evocativ: Babel, Absalom, Gomora, Ierusalim, Cain… Întârziam lângă taraba unei femei uscate, cu fața uleioasă și părul decolorat. Conversația ei graseiată, cretoasă și vulgară, mirosul de suc acidulat de portocale (mereu i-am atribuit, poate pe nedrept, o ușoară nuanță digestivă, vomitivă chiar) pe care îl bea cu înghițituri delicate și fumul de țigară mă îngrețoșau. I-am spus mamei că vreau să mă duc la biciclete. Era cea mai strălucitoare parte a bazarului: o cantitate nemărginită de biciclete, variabile prin culoare și dimensiune, dar toate la fel de eclatante. Îmi plăcea să le mângâi cadrul metalic, să respir mirosul proaspăt de cauciuc, să mă cufund în perspectivele pedalării pe străzi spectrale, pe drumurile prăfoase de țară, pe potecuțe bucolice și enigmatice, în senzația de mobilitate infinită exprimată de prelungirea aceea corporală, metalică și cauciucată. Să te oprești, sprijinit de bicicletă, lângă câmpie, și să simți că ai ajuns la marginea lumii. Și la fel cum un strat de proteide imprimă particulelor de cauciuc, plutind în sucul lăptos al latexului, o sarcină electrică negativă și le împinge spre anod, un halou auriu îmi înmuguri deasupra ființei, și nu-știu-ce mână angelică acționă psalterionul melancoliei mele, declanșă melodia de argint a dorului de ducă. Un dor extensibil și plastic, pliabil pe orice suprafață. Cunoșteam zona cu biciclete foarte bine, de aceea am fost cu atât mai suprins când am avut senzația unei modificări. M-am simțit o clipă ca într-un joc video, când motorul grafic își răsucește la maximum pistoanele și generează spații noi. Un coridor de o natură în același timp recentă și ancestrală se preciză în irealitatea bazarului. Era structural deosebit față de toate celelalte coridoare, fiind înzestrat cu o ușă, mai degrabă un portal din lemn masiv de stejar, lăcuit și parfumat, sculptat în ornamente bizantine. Fiindcă guma își pierduse deja aroma, am scos-o din gură, am împachetat-o la loc în ambalaj și am înghesuit ambalajul mototolit în buzunar. M-am apropiat de ușă și, cu forța mea de copil, o deschisesem anevoios, balamalele scârțâind bacovian, și  pătrunsesem în damful sepulcral și neguros dinăuntru. În primele momente, mi-a fost aproape imposibil să localizez sursa luminii firave, gălbui, care ilumina obiectele aranjate pe tarabele părăsite, fără niciun vânzător. Efluviile putrescente emise de mucegai – o mafie vegetală, conspirând într-o omerta botanică – intensificau efectul euforizant. Am reușit, într-un final, să-mi dau seama ce fenomen se activase când am intrat aici: era ca atunci când, cufundat în relieful moale și  somnolent al păturii și cearceafului, lipeam o micuță lanternă de buricul degetului și priveam fascinat vinișoarele roșii și semiluna lăptoasă de la baza unghiei plutind în luminozitatea aceea chihlimbarie, însă de data asta o lanternă enormă și invizibilă mi se lipea de întregul corp. Eu, eu răspândeam lumina!  Mă opream la fiecare tarabă și examinam obiectele, ridicând ușor mâna luminescentă deasupra lor: zei, demoni, fructe, plante, animale și alegorii din ceramică precolumbiană. În capăt de tot, distingeam o structură dreptunghiulară, încadrată în perete.  M-am apropiat, cu pași foșnitori pe țesătura din olandă. Un basorelief sculptat în lemn de santal își desfășura epopeea, încremenit în propria-i enigmă și solitudine aurie. Am ridicat mâna, cu aceeași gentilețe cu care aș fi protejat de ploaie flacăra unei lumânări, deasupra adâncimilor și volumelor parfumate. În fața ochilor mi-au răsărit aievea imaginile: iată eroul acestui lignificat poem epic, un om subțire, cu anatomie economică, pilotând o davinciană mașinărie aviatică, o enormă, funambulescă, genială pasăre mecanică. Vehiculul renascentist își fâlfâie aripile de dragon, înnegurând o amiază opalină și străveche de aprilie, și eroul aterizează în melancolicul centru vechi al Călărașiului, cu hotărârea arzătoare de a poleniza cel mai trist orășel de pe pământ cu evanghelia fosforescenței. Iată-l cumpărând tot brațul Borcea, aruncând cu gesturi ritualice mii de dinari și florinți pe suprafața verzuie, transportați până la zeitatea danubiană, umedă, cu cap de cal, prezentă doar după ploile de vară, în conjuncția noroiului cu soarele incendiar, pe malurile ambigue și fantomatice ale Borcei. Iată-l privind cu gingășie patriarhală apele adeseori de un verde opac precum malachitul, alteori castanii și lucioase în serile de toamnă, așteptând o confirmare. Iată-l într-o după-amiază liliachie și înmărmurită, în camera lui decrepită și crepusculară: își îmbracă sacoul cafeniu, desface sticluța aurie și translucidă de parfum Dior și pulverizează mireasma de lavandă, lămâie și mosc pe chipul uscățiv și supt, de un alămiu oxidat.  În sacoul cafeniu înghesuie un disc de vinil cu Octetul pentru instrumente de suflat al lui Stravinski. Ia sub braț un scaun pliant pescăresc și un crucifix înduioșător de kitschos pe care e răstignit un Crist fosforescent, și în cealaltă mână un pick-up portabil de vinil, și iese în după-amiaza statică. Nu durează mult până ajunge pe strada Nostalgiei, stradă inaugurată de el însuși. Acum e aproape pustiită, mașinile nu mai circulă deloc pe aici, pentru că mulți șoferi, profund melancolizați după ce parcurgeau strada, se sinucideau imediat ce ieșeau din ea. Omul aranjează scaunul în mijlocul șoselei și depune pick-up-ul de vinil pe asfalt. Scoate din sacou cartonul lucios și extrage discul de vinil.  Își desface buzele subțiri și uleioase, de florentin genial, într-un zâmbet ambiguu și aprinde o țigară. Volutele albăstrii de fum, într-o ascensiune evanescentă, conspiră cu eflorescențele sonore emise de flaut, clarinet și trombon în aerul liliachiu și înmărmurit. Zece minute mai târziu, când Octetul își începe triumfala și baroca secvență finală, pe piele îi apar niște crăpături, minuscule inițial, extinse tot mai mult pe suprafața epidermică pe măsură ce muzica înaintează implacabilă spre final, de parcă omul acela  nu ar fi și el fiul lui Dumnezeu (și poate chiar nu e), compus, ca toți oamenii, din țărână, ci din porțelan fragil, pictat cu vinișoare turcoaz. Fragmente brun-roșcate din pielea lui picură clinchetind pe asfalt, dezvăluind conținutul intern: nici carne, nici sânge, nici nervi, ci fosforescență. Exact când ultimele note ale Octetului se scurg din pick-up, omul cade la pământ, și corpul  de porțelan se sfărâmă în mii de bucățele, cu un zgomot îngrozitor, pe asfaltul placid, împrăștiind lichidul fosforescent pe toată strada, pe toate bulevardele, pe toate blocurile, pe toate mașinile, până când orașul întreg devine o meduză bioluminescentă, plutind în negura oceanică, fără stea, fără țintă, fără destin.

Când împinsesem iar portalul lăcuit din lemn de stejar și ieșisem în răcoarea mată de afară, pielea își pierduse aproape instantaneu luminozitatea și se opaciză iarăși în colorația piersicie. Lumea mi se părea mai pâcloasă decât oricând. Telefonul emise clinchetul dulceag al notificărilor. L-am scos din buzunar: 12 apeluri pierdute, mama mă căutase cu disperare. Da, nu aveam de ce să mă mir, evident că nu am avut semnal în coridorul acela de pe altă lume. Aprinsă de furia maternă ce precede ușurarea, mama mă mustră aspru pentru lipsa mea de responsabilitate și n-a vrut să audă nimic despre periplul meu luminos și fantezist. Ne-am întors apoi, hărțuiți de stele în noaptea hiperclară de iulie, acasă.

Mult timp după aceea, când căutam în arhive informații despre epoca fosforescentă a Călărașiului (cum era de așteptat, nu am găsit nimic),  am întâlnit într-un tratat de biochimie următorul pasaj, plin de poezie, pe care îl voi reproduce aici, pentru nimeni și nimic: “A freezing temperature interrupts the phosphorescence; a slight rise of temperature increases it; a boiling heat destroys it forever.” Toată devălmășia scripturală de mai sus nu face cât propoziția asta științifică, adevărată și lirică, plină de reverberații metafizice. Dacă încerci să faci literatură, nu poți decât să aproximezi. Dar și aproximația asta blestemată te poate împinge pe coridoare imprevizibile…

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.