Paul Mihalache s-a născut în Gațai, pe 24 februarie 1982. Locuiește în București. A absolvit Facultatea de Filosofie, Universitatea București (2003-2007). Masterat în Filosofie, Universitatea București (2007-2008); Masterat în Teoria Literaturii și Literatură Comparată, Universitatea București (2009-2011); Masterat în Literatură Universală și Comparată, Universitatea Al. I. Cuza, Iași (2015-2017); Doctorat în Literatură, Universitatea Al. I. Cuza, Iași (2017-2020).

Volume publicate:
Ceasuri Târzii (proză scurtă), Ed Lumen, Iași, 2007
Târg de arlechini (roman), Ed Tracus Arte, București, 2011
Celălalt Pământ (poezie), Ed Tracus Arte, București, 2012
Iosif Igor Faustulus, Nobilul țăran psihiartu, mâncătorul de suflete (proză scurtă), Ed Tracus Arte, București, 2014
Fugazi (poezie), Ed CDPL, București, 2022

Premii: Premiul de debut pentru volumul Ceasuri târzii, acordat de revista craioveană Scrisul românesc; Premiul Asociației de Carte, Tânărul prozator al anului 2011. O parte dintre poemele și prozele scurte au fost traduse și au apărut în reviste din Statele Unite și Egipt.

Colaborări cu reviste: Observator Cultural (cronică de carte și eseu), Timpul (cronică de carte și eseu), Transilvania (cronică de carte), Șapte semne (poezie), Parnasus (poezie și traduceri)

Evenimente organizate: Amnezia Mondays, București, seri de lectură și film; Poetic Colectiv, Iași, lectură de poezie; Poezie pe iarbă, Câmpulung Moldovenesc, Borsec, Bârnova, Buzău – festival de poezie organizat împreună cu Zidul de hârtie.

VIII

Gheorghe Cîrstian este de treizeci și cinci de ani profesor de română la liceul Petru Rareș, din Suceava. El însuși nu a semnat niciodată vreun volum de versuri sau de proză, însă zeci de elevi de-ai lui au ajuns poeți, unii dintre ei cunoscuți și apreciați. De asemenea, conduce un cenaclu și coordonează o revistă literară, Light of Ink (L.ink), dîndu-le astfel posibilitatea tinerilor din Suceava să publice în ea versuri sau cronici.

― Uneori, chiar am fost acuzat că i-aș influența, dar uită-te și tu cît de diferit scriu ei acum. Cosmina Moroșan, Anastasia Gavrilovici, Deniz Otay sau Andreea Teliban, cît timp a scris, pentru că, de ceva timp, publică doar articole în Observator Cultural. Însă, în perioada în care mi-a fost elev, Florin Dan Prodan nu mi-a spus niciodată că scrie. Era în clasa a unsprezecea cînd l-am cunoscut. Nu i-am fost profesor de română, ci de literatură universală. Doi ani, cîte o singură oră pe săptămînă. Ceea ce e o prostie, pentru că sînt cîte două, trei sau chiar patru ore de literatură română, atîția ani la rînd, și hai să facem o comparație între literatura noastră și cea universală. Nu poți discuta mai mult de cinci, șase autori mari în doi ani. Dar să revenim la Florin…
― Cum era atunci, la șaisprezece, șaptesprezece ani?
― Un copil retras, timid, mic de statură. Erau, cu totul, doar trei băieți în clasa lui, restul fete, și el stătea în ultima bancă, împreună cu un coleg masiv, înalt. Dar cînd se pregătea să spună ceva, i se lumina fața și i se aprindeau ochii ăia albaștri, atît de expresivi. Îl țin minte, deși nu pot să spun că am interacționat foarte mult. El nu participa la întîlnirile cenaclului nostru. A fost o supriză totală pentru mine cînd am aflat că scrie și cînd a publicat primul volum. E un poet extraordinar, unic în felul lui de a reda suferința, bucuria sau admirația, prin cuvinte și fraze atît de simple. Un scriitor senzorial, care trăiește poezia. Uneori cred că nici nu trasează vreo linie de demarcație între viața reală și textul scris. Ai observat că adesea și atunci cînd vorbește are ceva ludic, aproape livresc? (Aprob cu un gest al capului, fără să-l întrerup.) Pentru el, cele două sînt unul și același lucru. Poate că de-asta și călătorește prin locuri exotice, tot un fel de poezie… Îți trebuie mult curaj și forță interioară ca să reziști. Florin se hrănește din poezie, ea e totul pentru el. Gîndește-te nu doar la ce a scris, dar cîte festivaluri a organizat… Au fost la Borsec poeți englezi, germani, francezi… din toată Europa, ba chiar și din Coreea și Statele Unite au venit la Inside Zone.

Vara lui 2013. Florin, cu părul șaten deschis, încă lung, ajungîndu-i pînă la umeri, înconjurat de șase poeți de naționalități diferite. Stau în jurul unei mese din lemn și cîntă fiecare, simultan, imnul țării lui. Nu se înțelege nimic, dar rîd și cîntă pînă la capăt. Se ridică și ies cu toții afară. Fețele se disting greu, pentru că e noapte și singura sursă de lumină e un foc de lemne. Un bărbat cu ochelari cîntă la chitară. With your feet in the air and your head on the ground/ Try this trick and spin it, yeah/ Your head will collapse, and there’s nothing in it/ And you’ll ask yourself/ Where is my mind?/ Where is my mind?/ Where is my mind? Recunosc figura Corinei Bernic, pe-a lui Costică Acosmei și statura impozantă a lui Șerban Axinte. Florin își pune ochelarii și citește un text în engleză: Zone collects all names./ The water you drink is a journey/ and you have fish eye./ Your body, lost vessel in the water,/ your body, the skin of this town,/ knocking on too many doors and windows./ Time hates windows./ Time slashes the light./ Inside zone time is a rotten snake,/ but it goes around hitting us/ as a mad, blind driver./ The same way it hits the life outside,/ life that will rot like a piece of wood/ between two worlds. După ce termină de citit, se așază toți în cerc, în jurul focului. În timp ce Șerban ciupește lent corzile unei chitare, Florin spune povestea tragică a unei ucrainience care se ridica și mergea prin somn ori de cîte ori era lună plină.

― Și totuși, s-a ținut departe de zona instituționalizată a poeziei – îi spun. Poate că de-asta nici nu este unul dintre cei mai frecventați poeți români.
― Da, pentru că e un om caracterizat de o combinație inedită dintre discreție și idealism febril. Eu cred că în alte țări nu se face atît de mult diferența dintre om și poet. Poetul e un om în carne și oase, cu slăbiciunile lui, același cînd se duce la serviciu, cînd stă cu prietenii la o bere sau cînd citește la o lectură publică. În România, ori de cîte ori un scriitor se urcă pe scenă, parcă ar suferi brusc o transformare magică. Devine vedetă. Și, la rigoare, asta e o prostie. Pe Florin l-au plăcut poeții străini, pentru că el nu e așa. E poet în afara scenei și om cînd se urcă pe ea, ca să citească. Uită-te și pe cine a adunat în jurul lui. Prietenii cei mai apropiați sînt tot ca el, oameni modești, dar plini de entuziasm, fără aere și fasoane.

Îmi amintesc de Mario Vargas Llosa, care spunea într-un interviu că după ce-l întîlnise pe Ernesto Cardenal, poet și preot marxist din Nicaragua, nu i-a mai putut citi niciodată poemele, deși îi plăcuseră pînă atunci. Într-adevăr, nu poate fi făcută o distincție radicală între calitatea umană și textul scris, cel puțin nu atunci cînd intră în joc subiectivitatea firească față de cei pe care-i cunoaștem în carne și oase.

― Ați făcut mai devreme legătura dintre călătoriile și scrisul lui.
― Da, da… Și poate că, la un moment dat, nici nu se va mai întoarce. Va rămîne acolo, în munți, sau pe planeta aia mică și ciudată, de unde a venit el.
― Chiar credeți că e posibil să nu se mai întoarcă?
― Florin Prodan e un om al contradicțiilor și al experiențelor limită. (Rîde.) Îți spun sincer, eu nici nu știu ce meserie are. La un moment dat, mă întrebam dacă n-o fi securist. Cu ochii ăia albaștri ai lui… Dar, lăsînd gluma la o parte, Florin se duce în țări unde se trăiește la propriu pe lama de cuțit. Știi cum îl văd eu? Ca pe un personaj din Detectivii sălbatici, a lui Bolaño. Sau dintr-o carte de Mircea Eliade, dar nu un fel de Allan, din Maitreyi, ci un personaj fictiv dintr-o proză fantastică, care nici nu-și găsește echivalent în lumea noastră. El se duce acolo, în Tibet, Africa sau America de Sud și vine încărcat pentru noi și pentru poezie nu doar cu povești, ci și cu un alt mod de-a înțelege lumea și lucrurile din ea. Peisajul literar ar fi mai sărac și mai trist fără Florin Dan Prodan.

O spune cu afecțiune, dar și cu un fel de regret premonitoriu, aproape cu teamă, de parcă ar fi avut o viziune funestă. Mi-l imaginez pe Florin pășind desculț pe străduța acoperită de nisip, înspre ceea ce numește acum casa lui. E o cocioabă fără baie, bucătărie, fără mobilă sau măcar vreun pat, doar cu un hamac prins între pereții de lemn. Se apleacă și ia în mînă o sticlă cu apă de cocos, din care bea îndelung. Pe lîngă piciorul lui stîng trece în salturi rapide o șopîrlă galbenă cu puncte negre. Judecînd după vegetația luxuriantă din spatele cocioabei, poate să fie America Centrală sau Africa, în orice caz, undeva la tropice. Se întoarce și strigă ceva într-o limbă consonantică, imposibil de înțeles. Apare dintre copaci o fată de paișpe, cinșpe ani, cu pielea închisă la culoare și părul scurt, împletit în șuvițe groase și îmbrăcată doar cu o fustă, de fapt, o bucată de material verde legată deasupra taliei. Mă uit la el, îl strig pe nume, dar nu mă vede și nu mă aude. Dispare cu fata în cocioabă și din raza mea vizuală. Iar ceea ce mă intrigă e că imaginea asta îmi pare pe cît de burlescă pe atît de plauzibilă. Revin în prezent și îl întreb pe Gheorghe Cîrstian:

― Deci nu credeți că e posibil să se oprească din scris? El tot amenință cu asta după fiecare volum publicat.
― Dragă Paul, toți îmbătrînim. Chiar și Dumnezeu îmbătrînește, cum zicea Blaga.

Zîmbește, apoi recită, cu o pedanterie autoironică, intrînd în rolul profesorului care se adresează clasei de elevi.

Serafimi cu păr nins… Arhanghelii se plîng de greutatea aripilor… Îngeri goi, zgribulind, se culcă în fîn… Timpul trece și peste Florin. Muncește foarte mult la el acasă. Sapă pămîntul, pune legume, are grijă de mama lui, care nu se poate deplasa. În plus, călătoriile pe care le face… Unele excese… doar îl cunoști și tu… Toate astea îl hrănesc spiritual, dar duc și la extenuare. El se regenerează, însă e firesc să aibă și momente în care simte că nu mai poate continua. De-asta e foarte important să-l ajutăm. Să fim lîngă el cînd are nevoie. Măcar să venim la lecturile pe care le organizează, pentru că înseamnă foarte mult pentru el și îi dau încredere să continue.
― V-a spus vreodată că se simte obosit sau deprimat?
― Direct, nu. Chiar dacă vorbim uneori la telefon și am organizat cîteva lecturi împreună, el continuă să mă vadă ca pe profesorul lui. Pentru mine, asta e o pierdere, un mic regret. O singură dată a avut o efuziune sentimentală, iarna trecută. Treceam printr-un parc din Suceava, ne-am întîlnit și m-a luat în brațe. M-a îmbrățișat și mi-a spus cît de mult însemn pentru el. M-a surprins atît de tare încît nici n-am știut cum să reacționez.
― Vă mai rețin cu o singură întrebare. Călătoriile lui Florin credeți că sînt legate în mod direct de pasiunea lui pentru poezie? 
― În sens larg, da. Pentru că Florin Prodan trăiește prin și pentru poezie. Chiar și faptul că stă acolo, la țară, cu mîinile pline de pămînt, e tot o formă de poezie, iar asta se vede în simplitatea și senzorialitatea versurilor lui. Dar are și o spiritualitate diferită față de cea a occidentalilor. Vezi pasiunea lui pentru Tarkovski, numai să-l auzi cu cîtă pasiune vorbește despre Călăuza. Eu cred că la el totul e un demers cognitiv foarte minuțios, menit să-i satisfacă propriile nevoi spirituale. Dar aceste nevoi se confundă într-o măsură covîrșitoare cu poezia. Încă o dată spun, trebuie să fim alături de el, să-i dăm încredere și forță ca să continue să facă ceea ce face.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.