Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea cărții de nonficțiune „Terapie pe salteaua de pilates” (2020). Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, pasiune câștigată în timpul facultății, ambalând teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung în ficțiune literară.

Mama

Nu am avut niciodată o relație apropiată cu ea. Și asta nu numai din cauza felului ei de-a fi. Mai avea și momente bune. […] Doar că pur și simplu nu am rezonat unul cu altul. Nici ea cu mine, nici eu cu ea. Știu ce și-ar fi dorit de la mine. Față de alți părinți care vor un copil cu rezultate bune la învățătură, ea a vrut un copil care să nu plece de acasă.

Mi-am dat seama de asta la scurt timp înainte să moară. Nu mi-a spus-o, dar mi-a arătat în privirea ei că din momentul în care am plecat, nu am mai fost copilul ei. Era o femeie care voia să controleze tot. Îl controla pe tata, m-ar fi controlat și pe mine, dar probabil aici a fost o mică fisură pentru că nu prea a avut cum. I-am scăpat de sub control de mic și așa a rămas. Ea ținea casa, ea ținea socotelile, ea dădea ordine. Spunea mereu că ei nu îi trebuie mai mult de două clase dacă are școala vieții cât pentru cinci oameni cu zece facultăți. Nu te aprecia dacă aveai educație, ci dacă erai dispus să muncești orice pentru a-ți câștiga existența. Nu-i plăceau cărțile, dar îi plăcea curățenia. Își dorea să mă vadă cu o femeie care să-i calce pe urme. Ana era ușor de modelat. Faptul că i-am interpretat moartea ca pe un reproș are mult de-a face și cu felul în care încerca, cu destul de mult succes, să o educe pe Ana atunci când se ivea ocazia. Încerca să o formeze astfel încât iubita să îmi devină o a doua mamă. A învățat-o cele mai stupide trucuri de curățenie posibile, de la presăratul periodic al bicarbonatului de sodiu pe salteaua de pat pe sub cearșafuri, până la spălări în gol cu mașina de spălat în care în loc de detergent punea oțet și clor. Nu aș fi avut o problemă cu asta, […] însă făcea toate astea pentru mine, nu pentru Ana. Și asta mă enerva la culme. […]

Da, am fost răsfățat când eram mic. Niciodată apreciat sau lăudat pentru ceva, dar extrem de răsfățat. […] Am fost învățat că sunt un incapabil, dar și să primesc orice. Un incapabil care primea totul pe tavă. Mama ar fi vrut să aibă ocazia să o inițieze pe femeia care avea să îmi fie alături în arta la care se pricepea ea atât de bine. Să mă trateze ca pe un rege… incapabil să se trateze singur. Din păcate am picat fără să vreau în plasa asta, numai că găseam tot felul de scuze pentru situația în care mă aflam. Da, și să pun totul în seama amprentei mamei ar suna tot ca o scuză, dar nu mai este cazul acum. Nu mai este cazul de mult. 

Când am părăsit-o pe Ana pentru o femeie pe care nici măcar nu am avut bunul simț să i-o prezint, mama mi-a întors spatele din toate punctele de vedere. Mai ales murind. Deseori, când o apuca cearta din senin, îmi spunea că poate să moară în casă că nu aș observa sau că mi-ar lua o piatră de pe inimă dacă s-ar duce. Spunea toate astea din senin. Nu am fost niciodată omul care să încerce să calmeze spiritele, ba dimpotrivă. Scandalurile ei nejustificate mă scârbeau și mă îndepărtau, iar dacă scopul lor era să mă facă să o contrazic, să îi spun că nu este așa și să o strâng în brațe cu un te iubesc, mamă, ea obținea doar o ușă trântită sau o muțenie acompaniată de o grimasă plină de dezgust.

Dar pe cât de puternice erau emoțiile negative pe care mi le stârnea, pe atât de mult m-a afectat moartea ei. Cu toate astea, nu știu dacă atunci când am aflat de boala ei nu cumva am suferit chiar mai mult decât când am aflat de moartea ei. Țin minte că în toată harababura din mintea mea de adolescent, după ziua aia în care am aflat toată familia de boală eu am plecat într-un târziu, dar nu la antrenament așa cum aveam programat, ci la un prieten să mă tund. Mă tunsesem zero, pentru prima dată, iar dacă pentru alți adolescenți de vârsta mea asta putea să nu fie deloc mare lucru, pentru mine fusese. […]Așa că renunțasem eu primul la păr, știind că i se va întâmpla și ei. Așa am știut eu atunci să îmi arăt solidaritatea și durerea. Dar de vorbit… nu i-am vorbit niciodată cu adevărat.

Așa că moartea ei a durut, dar nu știu dacă la fel de mult cum mă duruse vestea bolii. Oricum, a durut din mai multe puncte de vedere, iar unele nu neapărat sănătoase. Toate speculațiile ei din jurul nepăsării mele s-au transformat nu numai într-o durere firească atunci când pierzi un părinte, ci într-o frustrare, într-o neputință. Mi‑am dat seama că nu reușisem niciodată să comunicăm. Nu am știut să ne arătăm afecțiunea. Ea m‑a iubit prin încercări eșuate de control, iar eu prin fugă. Moartea ei a venit în momentul nepotrivit pentru mine, a venit înainte să fi apucat să ne ascultăm pe bune măcar o dată. A murit fără să îmi dea ocazia să o fac să fie mândră de mine, fără să îmi dea ocazia să înțeleg de ce era așa. Nu știu ce m-a învățat în afară de faptul că nu voi dori să am niciodată lângă mine o femeie ca ea.
[…]

Tata

Situația asta mă dusese cu gândul la taică-miu. Mă gândeam… oare de ce m-a vrut el atât de tare? Numai pentru că avea mama un copil cu un alt bărbat? Dar el? El ce își dorea de fapt? Nu mă mai plâng că nu a fost un tată model, ba chiar acum aproape că ajung să îl înțeleg. El oare m-a dorit cu adevărat?

Mulți ani nu prea m-am gândit la tata. Mai aprind câte o lumânare pe an în ziua în care a murit și mă gândesc la el când dau mărunt câte unui amărât la semafor sau în dreptul magazinelor. Abia acum, când rememorez momentul în care eu însumi eram pe punctul de a deveni tată și îmi amintesc că oricât de mult te-ai pregăti, tot nu ai de unde să știi ce fel de părinte vei fi, îmi dau seama că greșelile tatălui meu față de mine au fost tot ce a putut el să îmi ofere. Am știut că m-a iubit la fel de mult pe cât m-a dorit. Dar m-a dorit? M-a vrut pentru că eu eram buretele cu care reușea să șteargă tabla deja scrisă de până la jumătatea vieții mamei mele. Dacă mă pun în locul lui îmi dau seama că ar fi absurd să urăsc faptul că femeia aleasă de mine este văduvă și că are deja un copil. Este absurd. El o alesese, nimeni nu l-a pus. Și cu toate astea a avut nevoie de… un burete. Acum, chiar dacă nu mai sunt de mult, nici ea, nici el, știu că pe cât de mult au greșit sau mi-au lipsit, așa au știut ei să mă iubească. Nu voi afla niciodată cât am fost un copil dorit, cât o ambiție, dar sunt conștient că toate astea m-au afectat. Eu nu am avut cu tatăl meu relația aia pe care începusem să mi-o construiesc în minte atunci când am aflat că voi avea un băiat.

Deja începusem să mă obișnuiesc cu gândul sarcinii și cu toate că nu dădeam afară de entuziasm așa cum am văzut că era la modă pe la alți părinți, pentru câteva luni m-am concentrat mult asupra dorinței de a fi un tată bun pentru copilul meu. M-am setat așa și am făcut toate demersurile posibile, de la a citi cărți de parenting pline de bullshit, dar și câteva mai răsărite, până la a îmi imagina dialoguri între noi și discuții pe care le-am fi putut avea când ar fi urmat să atingă vârsta la care simt eu că m-am pierdut. Știam că mă duceam departe, dar voiam să mă pregătesc din toate punctele de vedere, pentru că văzusem că de făcut… era ușor să faci un copil. Dar ce urma după asta era mai important. Așa am ajuns la imagini cu mine învățându-l să meargă pe bicicletă, cu mine dându-i pase cu mingea, cu noi în săli de jocuri video încercând să îi arăt mai mult decât plăcerea de a te juca, cât și faptul că se pot face bani din asta. Voiam să îi fac o educație financiară, să îi spun că primul meu job adevărat a fost cel de game tester și că de acolo poți ajunge mult mai departe, că trebuie să înceapă cât mai devreme, să aibă viziune, să fie curios, să citească, să învețe, să exploreze. Mai exact, voiam să îi spun tot ce nu auzisem vreodată de la tatăl meu, dar și ce auzisem de la Vanda […]. Îmi făceam deja filme cu tot felul de drame în iubire de‑ale fiului meu și îmi promiteam să îi pot fi nu numai tată, dar și prieten, pentru a mă avea acolo când lucrurile ar fi scăpat de sub control. Mă gândeam la mine, la tata și la fiul nenăscut pentru care aș fi vrut tot ce nu am avut eu. Nu spun că am avut un tată rău, am fost foarte conectați într-o perioadă prin adolescența mea când, chiar dacă eram eu mai golănaș, reușisem să creez cu el o conexiune și uneori ne mai aliam atunci când mama o lua razna. Însă a fost absent… mult prea absent față de cât de multă nevoie am realizat târziu că aveam de el. Aveam nevoie de tatăl meu fără ca măcar să fi știut. Poate i-aș fi spus. Poate aș fi vorbit cu el. Sau poate că asta cred acum că aș fi făcut. De ce nu ajunsesem la el niciodată? Atunci viața mea era un haos și poate nu aș fi vrut ca el să îl vadă. Ăsta a fost carburantul distanțării mele de el, de amândoi. Când viața mea a luat-o în jos eu deja nu mai aveam părinți, de asta Vanda devenise tot. Dar el putea să se opună, putea să mă confrunte, să mă scuture. Însă nu a făcut-o. Voiam ca fiul meu să nu îmi simtă lipsa din niciun punct de vedere. Voiam să îi dedic lui viața mea, de acolo, din punctul în care ajunsese, așa șchioapă cum era, o viață greșită, dar din care scăpasem viu. Nu eram un exemplu și poate că i-aș fi ascuns multe părți din trecutul meu. Aș fi vrut să îmi repar viața prin fiul meu. Dar meritam eu oare o astfel de șansă? 

În plus… merita fiul meu să mi-l doresc numai pentru a repara ce a fost greșit la mine? Oare nu repetam greșeala tatălui meu de a dori un fiu pentru a șterge ceva din trecut? Eu din trecutul meu, el din trecutul femeii pe care o iubea. Oare asta să fi fost izvorul tuturor greșelilor mele? Faptul că nu puteam accepta că nu puteam să schimb trecutul? Pe al Vandei mai demult, pe al meu după o vreme… Trecutul. Orice fel de trecut. Oare eu m-am născut de fapt dintr-o dorință a tatălui meu de a schimba trecutul și făceam același lucru la rândul meu? Nu am aflat niciodată de ce bunicul meu a fost violent cu bunica. Dar oare el încerca să facă tot asta? Câte generații trebuiau să mai treacă prin ce am trecut eu, el, noi? O să îmi învăț copilul să fie împăcat cu trecutul, oricum ar fi acela și numai așa voi putea să mor liniștit. Dar meritam eu oare să mor liniștit?

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

1 Comment

  1. Mă numesc Moldovanu Ionela și sunt autoare de cărți și am studiat la Facultatea de Teologie. Am lucrat ca editor și debutul în lumea cărților, l- am făcut cu volumul de poezii ” Flori de lotus” in 2018. Anul acesta am scos un roman ” Pisicile și crucifixul” și am mai scris o carte de proză scurtă ” Devoratoarea de sentimente” . Ii primele două cărți sunt publicate pe Amazon. Aș dori să îmi luați și mie un interviu, la ultima carte pe care am scris- o, căci am văzut că publicați interviuri. Mulțumesc și o zi frumoasa!

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.