Alexandra Niculescu a debutat în 2012 cu „Săptămâna merelor coapte”, iar în 2014 Editura Herg Benet i-a publicat volumul „No, thank you”. Este o prezență constantă pe www.omiedesemne.ro.
Jointul şi a optzecea sclavă
Trecea pe lângă nişte maşini parcate: străluceau toate, unele pentru că fuseseră spălate şi bătea soarele de mai pe ele, altele pentru că erau pline de praf şi bătea soarele de mai pe ele. Eva s-a oprit pentru că avea o frunză lipită de talpa pantofului. A încercat să scape de ea, ţintuind-o cu vârful celuilalt pantof, dar frunza nu s-a mişcat. Puţin mai departe erau un bărbat şi două femei şi toţi trei străluceau pentru că bătea pe ei soarele de mai: el îşi închidea sacoul şi se privea în geamul maşinii din care coborâseră, una dintre femei îşi pieptăna părul, iar cealaltă avea o mapă şi voia, poate, s-o închidă sau s-o deschidă şi pentru asta încerca s-o sprijine de un picior, ridicat nu din genunchi, ci drept, în faţă, ca la balet, dar nu reuşea să-şi ţină echilibrul mai mult de câteva secunde şi atunci o lua de la început. Cineva a claxonat-o pe Eva şi a trebuit să plece fără să ştie unde se duceau cei trei şi fără să-şi desprindă frunza de pe talpă. A mai mers puţin şi s-a oprit iar: de data asta şi-a scos telefonul şi a notat repede şi prescurtat ce văzuse. Zâmbea când l-a sunat pe Rudi. Ce faci? Bine, scriam, lucrez, a răspuns el. O să-ţi trimit o carte a unuia cu nume ciudat, nu ştiu să-l pronunţ Eche…, a încercat ea să spună. Ah, nu, a întrerupt-o Rudi, nu-mi da, nu-mi trimite, n-am timp să citesc.
Eva mergea cu frunza pe talpă, se vedea aproape jumătate din ea, era o frunză care strălucea pentru că era proaspătă şi totuşi ajunsese pe jos, şi strălucea pentru că bătea pe ea soarele de mai.
La bibliotecă era plin: studenţi, profesori, vizitatori, câte un bătrân care ştia unde sunt scaunele pufoase. Le-a căutat cu privirea pe Mara şi Dara. Se plimba printre rânduri şi câte unii ridicau capul spre ea pentru o clipă. Pe la mijlocul sălii, aproape de fereastră, Mara şi Dara îi făceau cu mâna. S-a aşezat lângă ele şi Mara a observat imediat: Ai o chestie pe talpă. Şi cealaltă s-a aplecat să se uite şi ea. Da, da, nu-i nimc, îmi place să merg cu ea, îmi dă aşa o senzaţie plăcută. Voi ce faceţi? Ce-aţi luat să citiţi? Pe măsuţă erau două cărţi şi Eva le-a tras spre ea. Ah, nu, astea le-am luat să fie aici, le mai deschidem la întâmplare să pescuim un cuvânt, o frază, ştii tu, dar n-avem timp de citit, lucrăm la ceva. În curând o să termin cartea, iar Dara lucrează la un volum de poezii, zice că o să ne placă. Eva a dat din cap şi s-a uitat din nou împrejur. Fiecare măsuţă avea o lampă, ştia că nu funcţionează, erau doar de decor, dar trebuiau să fie acolo, pentru că toate bibliotecile din lume aveau lămpi pe măsuţe. Renovaseră de curând clădirea şi mirosea încă a var şi a nou, iar sticla lămpilor strălucea pentru că bătea pe ea soarele de mai. Tu le-ai citit? Poeziile Darei, vreau să zic. Eu? Mara a râs încet ca să nu deranjeze. Ah, nu, când să citesc? N-am timp, eu scriu la cartea mea. Eva nu ştia ce scrie Mara, nici cum sunt versurile Darei. Îi plăceau geamurile bibliotecii: păreau că au tocurile din lemn decolorat, dar erau din termopan. Unul singur era deschis şi pe acolo intrau vocile celor din curte, totdeauna se trezea cineva să strige pe altcineva, care o luase înainte sau îşi uitase ceva sau se ducea în aceeaşi direcţie sau pur şi simplu trebuia strigat.
După-amiaza Eva s-a întâlnit cu Ed la o terasă frunzoasă, unde fiecare masă era de fapt un birou vechi, înconjurat de şapte ghivece de flori. Oriunde erau, Ed îşi aranja telefonul, o agendă ferfeniţită, tableta şi un carnet cu unicorn pe copertă. L-am luat de la rechizite, spusese, m-a întrebat fata câţi ani are copilul şi i-am zis că eu sunt, dar nici n-a zâmbit. Îşi scotea din buzunar ochelarii de soare, pe care nu-i folosea niciodată, pentru că nu vedea prin ei, dar îi plăcea să-i aibă cu el tot timpul. Avea un fir de transpiraţie pe tâmplă şi Eva privea şi se întreba cum de el nu simte, dar cum mereu se întâmpla la fel, îşi spunea că poate simte, dar nu vrea să atragă atenţia asupra locului, pentru că tocmai acolo albise cel mai mult şi el era un copil, zicea, şi atunci cum ajunsese albul ăla pe el, albul care e ceva frumos în general, dar nu în părul lui, dar orice-şi spunea, ea nu putea să-şi mute privirea de pe firul de transpiraţie care continua să curgă timid, pentru că tocmai pe el bătea soarele de mai şi strălucea aşa tare încât striga uite-mă, exist. Ca să-i distragă atenţia, Ed a bătut-o uşor pe mână. Zi-mi ce-ai mai scris. Ea a inspirat şi, acum, fără să vrea îi studia palmele şi se gândea că are unghiile tăiate ca lumea, îi apăruseră două pete noi, cafeniu deschis şi îşi pusese ceasul bleu: ştia că are două şi în funcţie de cel pe care-l purta, ea ştia: azi o să ne-nţelegem bine sau azi o să fie enervant. Iar ceasul bleu era cel bun. Am… adică încerc să scriu un studiu sau nu ştiu ce e, un eseu sau ceva, e o paralelă între doi scriitori, unul argentinian şi unul american, n-aş fi crezut că e vreo legătură între ei, dar mi s-a părut prea evidentă asemănarea unui personaj al lor şi am zis că cine ştie, ei nici nu se cunoşteau, vrei să-ţi trimit să vezi ce am până acum?
A venit un chelner ras în cap într-o parte şi cu părul lung în partea cealaltă. N-a zis nimic, nu i-a întrebat nimic, ci aştepta lângă ei. Au cerut câte un pahar de vin roşu, băiatul s-a întors brusc şi a plecat, iar pietricelele de pe jos au scrâşnit. Ce ziceam? a întrebat Ed.
De la o masă vecină, pe care n-o vedeau de bougainvillea din jurul ei, a zburat o pălărie de paie. Au privit amândoi cum a căzut pe pietriş, undeva între cele două mese, dar nimeni nu s-a ridicat s-o ia.
Dacă vrei să-ţi trimit ce-am…, a început Eva. Ah, nu, nu, sigur îmi place, dar nu-mi trimite, n-am timp să citesc zilele astea, lucrez la roman, ştii? Ea a dat din cap că da, cum să nu ştie, toată lumea ştia că el lucrează la roman. Nu vreau să depăşească o mie cinci sute de pagini, mai am puţin, dar nu vreau să spun mai mult, ştii că sunt superstiţios. Cred c-o să fie bun, nu pentru că-i al meu, dar sunt lucruri importante acolo. Da, ce n-a văzut Parisul, a şoptit Eva şi a zâmbit. Poftim? s-a încruntat Ed şi s-a aplecat peste masă spre ea.
Au venit paharele cu vin odată cu chelnerul care le-a făcut cu ochiul: nu mai aveam roşu, v-am adus rosé, a şoptit şi a plecat făcând pietrele să scrâşnească iar. Melodia, ziceam, se auzea adineauri la radio şi se potrivea cu romanul tău gigant. Ah, a râs el, apropo, ai auzit de Paul? I-a apărut şi lui volumul, e pe biroul meu, să vii să-l vezi, nici n-am avut timp să-l deschid să văd dedicaţia, dar am auzit că e tare, să ţi-l dau să-l citeşti.
Seara, Eva a trecut pe la Viviana, pentru că erau vecine şi Viviana se supăra dacă nu se oprea pe la ea, pentru că avea multe de povestit şi Eva asculta mereu cu plăcere sau cel puţin aşa ar fi spus oricine o privea în timp ce asculta. Viviana a deschis uşa şi a fugit în sufragerie: I’ll be with you in a sec, a strigat, mai am ceva de făcut. Eva l-a salutat pe Runrun, purcelul de pluş care era de fiecare dată aruncat în altă parte a casei şi s-a trântit pe canapea. Ce faci? Ssst, un moment: vreau, vreau şi eu, gata, am comentat pe Facebook. Uite, o să apară cartea lui Bibi şi am scris la comments că vreau, mi-a dat inimioară deja. Eva şi-a lăsat capul pe spate, asta îi plăcea cel mai mult la Viviana: canapeaua din sufragerie şi mirosul ei de hotel. Era adusă chiar dintr-un hotel pentru care Viviana scrisese un articol plin de cuvinte pe care nimeni nu le înţelegea, aşa că toată lumea a fost mulţumită şi canapeaua a urcat şi a intrat de pe terasă în casă. Aşa, bun, gata, ce bine c-ai venit, am atâtea să-ţi spun. Eva s-a cufundat mai bine în canapea. N-ai zis despre Bibi că scrie cu picioarele, sau cum ai zis atunci? Ce-are a face? Oricum n-am timp să citesc. Lasă asta, am scris o recenzie bestială, ţi-o dau să citeşti imediat. La tine cum merge? Totul cool, nu? Auzi, dar să-ţi arăt ce-am scris la revistă. Eva dădea din cap şi mângâia pliurile canapelei.
Pe strada muzeului unde se desfăşura festivalul, oamenii se plimbau în toate părţile, dădeau unii-ntr-alţii şi vorbeau la mobil: Unde-ai parcat? Hai, că-ntârzii. Ai luat ce ţi-am zis? Hai odată. Festivalul se ţinea în curte pentru că era loc şi pentru că bătea soarele de mai. Erau şapte rânduri de scaune, iar în faţă o bancă şi o masă cu microfoane şi reportofoane. De câte ori vedea un reportofon, Eva zâmbea fericită pentru că avea şi ea unul vechi, care nu mai mergea, dar îi plăcea pentru că înăuntru era o casetă mică şi pe ea înregistrase melodii de la seriale, cu mult înainte să apară YouTube-ul. Acum, dacă-i punea baterii, se auzea doar un bolborosit din care voia să-şi imagineze că descifrează ceva. A trecut pe lângă masă, a prins privirea fixă a organizatoarei, la pândă după gesturi nepermise, şi s-a apropiat de microfoane, a bătut cu degetul în cel albastru şi pe urmă a atins reportofonul de la margine. Când femeia a venit lângă ea şi a deschis larg gura gata-gata să-i spună ce n-are voie să facă, Eva s-a îndepărtat şi s-a aşezat în ultimul rând.
Oamenii se foiau pe scaune pentru că erau rigide şi era greu să găsească o poziţie asemănătoare cu un tolănit în fotoliul de-acasă. Toţi erau ocupaţi, niciunul nu stătea pur şi simplu să aştepte începutul festivalului: scormoneau prin genţi, scriau mesaje sau se ridicau pentru că tocmai chitiseră un loc mai în faţă sau văzuseră pe cineva la intrare sau, dacă tot erau acolo, de ce să nu-şi facă un selfie cu publicul sau cu grădina sau mai bine fără nimic, că doar de ce se aranjaseră atâta înainte să plece.
Un bărbat durduliu a verificat microfonul central, s-a prezentat, dar nimeni nu i-a înţeles numele, a mulţumit cui trebuia să mulţumească şi pe urmă au apărut invitaţii. N-aveau mult timp la dispoziţie. Încercau o introducere, continuau cu o glumă, nu degeaba urmăriseră atâtea lecturi şi prezentări, ştiau că o glumă atrage atenţia şi destinde atmosfera – dar atmosfera era destinsă deja pentru că fiecare îşi vedea de treaba lui -, şi apoi citeau: unii cu vocea piţigăiată, alţii cu o voce special antrenată, unii nu se auzeau deloc, alţii strigau de li se înroşea faţa, iar oamenii din primele rânduri îşi dădeau scaunele mai în spate, şi câteva femei cu păr argintiu îşi îndesau mai bine vata în urechi. Nişte copii alergau printre scaune şi chiuiau când se atingeau unul pe altul. Dădeau peste toată lumea şi nu se uitau înapoi. Erau mulţi, foarte mulţi invitaţi care trebuiau să citească, şi fiecare avea cartea lui, pe care o ţinea strâns şi verifica din când în când pagina din care urma să citească atunci când îi venea rândul. Dar până să vină momentul, zâmbeau spre cel care încă era la microfon, dădeau aprobator din cap şi râdeau când scriitorul ridica privirea spre public, aşteptând vreo reacţie. Nu ştiau exact despre ce e poezia sau povestirea sau fragmentul de roman, toatea erau de fapt despre acelaşi lucru: despre autor, şi cum să fii atent la atâtea fraze sau versuri, important era ca el, când ajungea în faţă, să stea drept, dar relaxat, şi să citească frumos şi cu intonaţie şi să vină pe urmă aplauzele, multe de tot, pentru că se creează aşa un sentiment plăcut de la toate palmele alea care se plesnesc în acelaşi timp, e o muzică aţâţătoare pentru cel căruia îi e adresată.
Venea momentul fiecăruia şi oamenilor chiar le plăcea să-şi bată aşa palmele, una de cealaltă, deşi nu erau siguri de ce-o fac, pentru că ei se gândiseră la ale lor în timp ce ascultaseră fragmentele alea bine recitate. Sunt totuşi atâtea lucruri de făcut: sunt copiii, e maşina, sunt rufele, sunt facturile, e cuptorul, e tavanul în care se infiltrează apa, sunt vecinii nesimţiţi, e bărbatul ăla atât de, e femeia aia aşa de, în fine, lucruri mai reale decât literatura.
Eva se uita la cei care citeau şi i se păreau amuzanţi, deşi niciunul nu era Ed, ar fi fost plăcut să fie el acolo, să citească, dar era supersiţios şi n-ajunsese încă la câte pagini voia. Aplauda şi ea şi tocmai începuse să citească un băiat cu vestă roz peste tricou şi cu pantaloni scurţi de blugi. Citea despre sclavele lui, pentru că despre asta era cartea scrisă de el, şi atunci a început ploaia. Lumea s-a ridicat fericită şi toţi au fugit înăuntru. Băiatul a mai strigat un timp despre jointul lui şi a optzecea sclavă, dar nici măcar Eva nu-l mai auzea, deşi rămăsese afară, sub streaşina clădirii, ca să privească toate scaunele goale cum străluceau pentru că bătea pe ele ploaia de mai.
