Cristina Frumos: născută în Bistrița (Rusu-Bârgăului, jud. Bistrița-Năsăud, în 31 oct. 1976), e profesoară de limba română în Iași. A absolvit Facultatea de Litere la Universitatea „Al. I. Cuza”- Iași, secția română-latină, un masterat în Literatură comparată și Antropologie culturală în cadrul aceleiași universități între 1999-2001 și un doctorat cu teza publicată în 2014, având titlul Atrizii – o paradigmă vie (cuvânt-înainte de Traian Diaconescu și o prefață semnată de Dan Negrescu) la Editura Ars Longa.
E autoarea a două romane: Pledoarie, în fond, Editura Junimea și O armată de muște, Editura Eikon 2022.
A publicat articole, studii și pagini de proză în revistele Cronica, Mișcarea literară, Scriptor, Poezia, Gând românesc, etc.
A finalizat de curând cursul de scriere creativă al lui Florin Iaru.
La aniversare
Puloverul lălâu, de culoare închisă, părea topit în seul de murdărie al cămășii. Împreună, cămașa și puloverul, alcătuiau o singură piesă turnată. Fata își fixă privirea în zona de la baza gâtului unde s-ar închide ultimul nasture al cămășii, o zonă rămasă expusă și care-i crea impresia unei imense vulnerabilități; ochiul ei se fixă acolo, în zona aceea, unde, dacă ar putea, ar împlânta un cuțit, apoi ar tăia adânc, s-ar așeza turcește, așa cum stă de obicei la vreun film, și ar urmări cum curge sângele. O amuză posibilitatea…
Fata păstră însă distanța față de străinul din stradă și-și mută lent privirea ceva mai jos, de-a lungul gecii descheiate din care atârnau trei ațe de care ar fi vrut să tragă. Pantalonii în carouri, prea largi, erau pătați cu sos de pizza. Adidașii de pânză își epuizaseră posibilitățile. Carnația lui avea un aspect scofâlcit. Omul fuma mult probabil și se alimenta prost. Nu mai era deloc tânăr. Altfel, părea dispus să-și continue drumul liniștit, dacă ea n-ar fi ridicat privirea spre el. Nu-l întâlnea decât rar, cam o dată sau de două ori pe an, și de fiecare dată cobora sau urca pe Lascăr Catargi.
Ridică ochii, cu gândul de a-l expedia.
– Cum naiba apari așa pe stradă, n-ai și tu o oglindă în care să te privești?
Omul zâmbi galeș, nu și-o imagina așa de arțăgoasă.
– Și ce naiba-i cu adidașii ăștia? Și geaca asta flendurită…?
O asculta cu privirea piezișă.
– Uite, mi s-a umflat un picior, credeam c-o să mor.
– Așa, și?
– Cum și?
– Da, există medici de familie, serviciu de urgență, ambulanță etc.
– Ei, tu nu știi cum e…
– Păi și de ce m-ar interesa? Pozezi de fiecare dată în cel mai amărât dintre oameni.
Se gândi că a cam exagerat,
– Bun, deci există doctori. Ca să știi, repetă ea pe un ton mai temperat.
Omul vorbi acum ca pentru sine.
– Și camera aia, știi, chiar nu înțeleg de ce-mi dau mie cele mai sordide camere din câte există… Mișună gândacii într-o veselie. Se urcă pe mine în pat. Pufni ușor. Odată, am găsit coșul de gunoi plin de ei, erau ca niște ciorchini adunați pe coaja aia de pâine. Era vesel aproape, imaginea lor i se părea acum amuzantă, hidoasă, dar nostimă în felul ei. Au gândacii un fel al lor de a se aduna în jurul meu. Nu știu cum, dar îi atrag. Vin din tot căminul în camera mea…
– Așa? Și nu-i alungi? Nu există soluții de deratizare?
Omul râse scurt.
– Au nevoie de respect, știi? Respect pentru specie, pentru clasa din care fac parte, așa cum tu ai nevoie de respect în clasa din care faci tu parte.
– Aha, trebuie să trag și o învățătură din asta? Hai, scutește-mă!
– Când plec, se risipesc, continuă el. Cred că le e frig rău. Sau pur și simplu se simt singuri, nebăgați în seamă, și atunci pleacă prin alte camere să se distreze, dar tot la mine se simt cel mai bine, la mine se-ntorc… Eu știu să le dau ce vor.
– Auzi? Poate într-o zi or să te mănânce de viu, ce părere ai despre asta? Sau mai rău, poate devii tu însuți un gândac monstruos, ca ăla…
– Mai știi? Tot ce e posibil. Dacă aș zăcea zilnic în pat, m-ar năpădi, cine știe…
Când râse, omul își descoperi dinții lipsă, lucru care îi stârni viziunea unor găuri prin care se pot strecura cârduri întregi de gândaci. Îi putea vedea. Găuri pentru gândaci traseiști, în locul dinților căzuți. Îi gâdilă limba, îi mușcă din căptușeala obrazului, alunecă apoi pe gât, se poticnesc puțin de oscioare, apoi se-ngrămădesc pe esofag, coboară și plutesc vâscos prin sucul gastric, sunt procesați și se-ntorc în veceul din camera lui de cămin C11, așa, într-un circuit absurd, ca să rămână tot cu el, poate doar la alt etaj, inferior, dacă o mai fi existând un etaj inferior celui în care-și duce el viața…
Se opri, controlă viziunea.
O cam dureau picioarele, ar fi vrut să plece, nu știa nici ea ce o ținea pe loc.
– Auzi? Când îți propui să-mi stârnești compasiunea întreabă-te dacă-mi pasă…
– Nu vreau asta, zise bărbatul.
Nu-nțelegea ce vrea să spună, pe care parte din ce zisese ea nu o voia el. Lăsa așa, cuvintele în aer, iar ea nu avea chef să presupună nimic.
Se aplecă să-și lege un șiret în timp ce omul își aprinse o țigară.
O fi fost cândva altfel? Nu l-a visat niciodată în toți anii ăștia. Voia să-l imagineze plecat departe mereu, foarte departe, în țara aia de peste ocean, acolo unde el își petrecuse ani buni din tinerețe, îndată ce ea se născuse. Avea câteva amintiri duioase, dar care, în timp, se încețoșaseră și ele. Nu știa dacă ei i se întâmplase să se dea în carusel la Mamaia cu omul ăsta cu adidașii rupți. Nici dacă urcase pe același vaporaș alături de el, cu mulți, foarte mulți ani în urmă. Nu era sigură de nimic; amintirile ei emanau o energie rece. Nicio îmbrățișare sau ceva de felul ăsta nu-și putea aminti, deși se chinuia să-și amintească uneori seara, în pat, înainte să adoarmă.
Acum nu mai conta. Avea o viață frumoasă, o casă plină de cărți, avea prieteni.
– Uite așa, ți-o mai spun o dată, nu mă interesează nimic din ce se-ntâmplă-n viața ta. Pentru mine e total neimportant!
– Cine știe ce e important în lumea asta? Eu aș zice că totul e important. Ca gândacii mei. Ca modul lor de viață. Ca mâncatul. Ca somnul profund. Sau…
– Sau ca ziua mea de naștere!
Omul tăcu.
– Îți zic eu ce e important. Să nu te mai întâlnesc, asta e important. Să nu mai trebuiască să mă prefac că te observ și să vorbesc cu tine, să dispari cu totul în camera aia a ta tapetată cu gândaci înfometați, să fojgăi printre ei până când o să uiți complet cine ești și cine sunt, ok? Asta e cu adevărat important!
Se răsuci pe călcâie și plecă. O altă viziune, de despărțire. Să-l țină minte. Să-l fixeze. „Rapor”, ca porcii, se gândi fata, după ce se despărți de el. Își adusese aminte de cuvântul ăsta, îl auzise la bunică-sa, demult. Când porcii ei aveau un fel de mătreață în păr, ea spunea că au „rapor”.
Avu senzația că tocmai a mușcat din puloverul omului ăluia; își simți limba scămoasă și se apucă s-o șteargă efectiv cu mâneca, apăsat; începu să alerge și atunci își închipui că e la bordul unui supersonic, sfidând timp și mai ales spații, și totul numai ca să uite de strada Lascăr Catargi.
