Narcis Amariei s-a născut pe 30 septembrie 1970. Este Absolvent al Facultății de Limbi și Literaturi Străine – Universitatea București (secția spaniolă-engleză) și al Masteratului în American Studies – Universitatea București. Profesor, colaborator al unor centre private din România, Regatul Unit, Spania.
Momâia
Autobuzul frână brusc. Cei câțiva pasageri de la acea oră târzie fură treziți din moțăială și începură să vocifereze:
– Ce s-a întâmplat? întrebă o doamnă care se lovise cu nasul de mânerul scaunului.
– Cred că a călcat pe cineva, răspunse cineva mai din față.
– Vai de mine, cum așa? se impacientă o femeie în vârstă. Șoferul era deja jos și se uita cu privirea pierdută sub roțile mașinii de sub care ieșea un picior.
– Chemați salvarea! strigă cineva.
Câțiva gură-cască se adunaseră în jurul autobuzului și încercau să afle ce se întâmplase. La un moment dat, un tânăr se aplecă, se uită sub mașină și trase de piciorul care ieșea de sub roți. Rămase cu un crac de pantalon în mână și strigă:
– Nu e domne om, e o momâie! Un manechin.
Apoi se strecură cu agilitate sub autobuz de unde scoase și restul păpușii- câteva cârpe, o haină și doi pantofi scâlciați.
Șoferul, în stare de șoc, se așeză pe bordură, își cuprinse capul în mâini și privind fix la boarfele adunate în stradă, repeta întruna: e o momâie, eu am frânat, e o momâie… Cineva îi aduse o sticlă cu apă.
Oamenii coborâseră din autobuz și se îmbulzeau în față, curioși:
– Ce e? Ce s-a întâmplat?
– Cică e un manechin, o păpușă de cârpe, nu e om.
– Chemați Miliția! Să vină procuratura, cine face asemenea glume? strigă un cetățean corpolent, îmbrăcat într-un parpalac de piele.
– Ce să mai chemi, nene, Miliția? Faptul e consumat. S-or fi jucat niște draci de copii, hai bine că n-a fost om, comentă cel care adusese sticla cu apă.
***
– L-ai văzut, frate? Era terminat. Muci. Și grasu’ ăla care țipa-n pula mea, de ziceai că e isteric: să vină Miliția! Să vină Miliția!
Cel care vorbise era Ciurea, zis Piticu’, un băiat scund și slab, cu ochi albaștri, crescut fără mamă de la vârsta de zece ani. Umbla cu toți vagabonzii din cartier, fuma și era idolul acelor băieți cuminți și influențabili, care de abia așteptau să fie și ei băgați în seamă.
– Hai, mai facem una? Sau vă e târșă? întrebă el.
– Bine, Piticule, dar asta e ultima, zise Burghezu’, un băiat brunet și creț, cu pielea albă și pistrui pe față. Făcea vioară la școala de muzică și era crescut de o mamă autoritară, care preluase din îndatoririle unui tată care murise când el era foarte mic.
– Hai! Să facem momâia! strigă cu entuziasm Bouleț.
– Cine aduce haine? întrebă Piticu’.
– Eu am adus… Mă rupe tata dacă vede că-i lipsesc pantalonii, se codi un băiat deșirat cu părul negru, tuns perie.
– Corect. Popey a adus. Hai, umflatule, sigur găsești tu ceva pe la tine, un trening mai vechi de la clubul ăla al tău, cum dracu-i zice…îl provocă Piticu’.
– Cui îi spui tu umflat, băi, limbricule? Că dacă iți trag un șut în cur, zbori până la Casa Scânteii!
Bouleț era cel mai mare din gașcă. Arunca cu discul la clubul Olimpia. În ciuda masivității sale, era un băiat timid și blând, iar ochelarii de vedere, puși de curând, îi dădeau un aer absolut inofensiv. Chiar și atunci când dorea să pară dur, timbrul vocii nu îl ajuta și de aceea până și cele mai agresive cuvinte stârneau râsul.
– Gata cu vrăjeala! Hai, o facem sau ne cărăm acasă? îi tăie vorba Piticu, dorind să evite o confruntare directă cu Bouleț. De data asta momâia va fi femeie. Burghezule, vezi ce găsești pe la mă-ta, un furou ceva…
Burghezu’ îi plesni una peste cap.
– Ce dai bă, labagiule, nu mai știi de glumă? zise Piticu’, enervat.
– Dacă mai zici ceva de mama, te sparg! scrâșni Burghezu’.
– Bine bă, așa îmi trebuie când o frec aiurea cu huseni de gară ca voi. Am zis că poate se prinde șmecheria de voi, dar nicio șansă. Sunteți varză. Hai, Burghezule, fugi la lecțiile tele de vioară! Hai și voi, dați-i drumu’, că m-am supărat.
Piticu’ se îndepărtă cu mâinile în buzunarele pantalonilor bufanți, umflați de la spate de vântul care se porni din senin. Lovi cu piciorul o cutie de conservă care se rostogoli cu zgomot și sperie o pisică de sub o mașină.
***
Marin lucra în autobază de aproape douăzeci de ani. În tot acest timp nu avusese niciun accident major. Mai luase un stâlp cu oglinda, mai hârșiise, odată, o remorcă, dar să calce pe cineva, Doamne Sfinte, niciodată. Nu putea alunga acea senzație de leșin care pusese stăpânire pe el din momentul în care trecuse peste momâie. La început crezuse că e un câine, dar chiar în momentul în care apăsă frâna, într-o fracțiune de secundă, îi sări în ochi silueta umană. Iar când coborâse din autobuz și văzuse piciorul ieșind de sub mașină, se înmuie ca un prosop și o ceață îi învălui mintea. Auzise ca prin vis cum cineva spunea: Nu e domne om, e o momâie!
De atunci, Marin dezvoltase o obsesie și rostea, aleatoriu, aceste cuvinte. Indiferent că se afla la piață și se tocmea cu vânzătorul, sau vorbea cu colegii despre meciul de fotbal văzut cu o seară înainte, cuvintele se strecurau absurd în dialog. Din acest motiv, Marin fusese poreclit Momâie. Momâie în sus, Momâie-n jos, băi, l-ați văzut pe Momâie?
Pe lângă ticul verbal, Marin mai avea și alte chestii mai ciudate cu care rămase de la incident. Erau momente în care nu se putea concentra. Vorbeai cu el și dintr-o dată părea că nu te mai ascultă. Privea fix și după câteva secunde te întreba tresărind: ce spuneai? Totuși, alta era problema care îl supăra cel mai tare. „Ești ca o momâie!” îi spuse soția într-o noapte. Tocmai el, Marin, taurul comunal cum i se zicea, să pățească rușinea asta…Cu greu a fost convins de nevastă să meargă la doctor, degeaba. Suferea cică de șoc post-traumatic și trebuia să meargă la psiholog. După prima ședință a renunțat. Psiholoaga era o gagică beton, venea îmbrăcată în fuste scurte, cu ciorapi de plasă, se așeza lângă el pe canapea… necsam, zero. Nu mai simțea nimic. Nenorociții naibii! Las că o să afle el cine îi aruncase manechinul în fața autobuzului…
Începu mai întâi să urmărească grupurile de tineri din zona în care se întâmplase nenorocirea. Venea nopțile și se băga în vorbă cu unii și cu alții, le dădea țigări, bea cu ei și încerca să le câștige încrederea.
Nu îi mergea tot timpul. Degeaba se îmbrăca tinerește, cu geacă de motor și blugi prespălați. Ce să caute un bărbat trecut de patruzeci de ani în gașca lor? Odată unii l-au luat la bătaie și i-au zis că e bulangiu. Nu aflase mare lucru, niște porecle, o stradă pe unde și-ar fi făcut veacul unul, Piticu. Mai nimic.
Luna de concediu se încheiase. Intra în tura de noapte, deși ar fi preferat să înceapă cu o tură de zi, dar un coleg îl rugase să facă schimb cu el, că se ducea la o înmormântare.
– Momâie, când te retragi la autobază, zi-i lu’ Fane să bage furtunu’ că e jegoasă rău.
– Bine Gică, las că-i zic. Mâine o ai ca nouă.
***
Noua idee a lui Piticu’ reuși să-i adune iar pe băieți. De data asta le propusese ceva care cerea „sânge-n instalație”, cum zicea el.
– Haideți cu mine! Avem nevoie de niște tuburi de neon. Știu eu un loc, în curte la Policolor. Sunt de alea arse și ăia le-au aruncat într-un tomberon d’ăla mare, știi de care zic, Burghezule?
– Da, mă, da. Zi, ce facem cu ele? întrebă Burghezu’, ușor neîncrezător.
– Ei las’ că vedeți voi. Hai la tramvai!
Policolorul era o fabrică de vopsele. Acolo lucra tatăl lui Porcu’. Fuseseră odată cu școala în vizită. Burghezu’ își aminti mirosul insuportabil care te trăsnea chiar din curtea fabricii. Înăuntru era un zgomot infernal și oameni în halate albastre țipau unii la alții ca să se înțeleagă. Jurase, atunci, că va continua lecțiile de vioară și că nu va ajunge niciodată acolo.
– Nu putem intra pe poarta principală, că e paznic, îi anunță Piticu’. O să încercăm prin șantierul din spate. La ora asta nu mai e nici dracu’ și gardul e ușor de sărit. Am fost eu cu Gemenii acum o lună, după țeavă de cornete. Atunci am văzut neoanele alea.
Șantierul dormea, toropit de căldura zilei de august. Se înserase și în jur mirosea a carbid și a smoală. Roabele se odihneau și ele, răsturnate pe o parte, murdare de ciment întărit.
Patru umbre se furișau printre schelele instabile și eșafodajele strâmbe pe care odihneau găleți cu var sau colaci cu cabluri groase. Răsărise luna.
– Bouleț, fă-te bă mai mic, trăiți-ar, că ești cât Turnu’ Parașutiștilor și ne văd ăștia, îl certă Piticu’.
– Nu mă vede bă, că sunt camuflat.
– Ce ești, mă?
– Camuflat. Mi-am luat bluză de camuflaj.
– Poate cam umflat!
Toți izbucniră în râs. Bouleț râdea și el.
– Piticule, nu e ăla tomberonul? întrebă Popey, arătând spre un container cât un vagon de tren.
– Ăla e. Da’ fiți atenți! Nu mergem toți. Merg eu cu Burghezu’. Popey, tu rămâi aici cu Bou și dacă vine cineva, faci un semn cu lanterna. O aprinzi și o stingi. Hai Burghezule!
Se cățărară pe tomberon și căzură peste niște cartoane.
– Bă, nu se vede nimic! Trebuia să luăm lanterna, se lamentă Burghezu’.
– Lasă că am eu brichetă, spuse Piticu’ și o aprinse. Ai grijă pe ce calci, că sigur sunt și neoanele.
– Uite unul! șopti Burghezu’
– Bravo, frate! Scoate-l ușor să nu-l spargi. Reazemă-l de peretele tomberonului. Le luăm la plecare.
***
Autobuzul ajunse în Piața Rosetti. Marin închise ușile după ultimul călător și puse placa cu Se retrage la autobaza Filaret. Mai verifică o dată interiorul autobuzului și coborî și el. Își aprinse o țigară și trase cu sete din ea. Pasagerul care coborâse la capăt se întoarse și îl întrebă:
– Nu vă supărați, nu cumva ați găsit o pungă? Cred că am uitat-o pe scaun. Era o pungă de un leu, cu Daciada. Nu aveam mare lucru în ea, niște pește congelat.
– Nu am găsit nimic. Chiar acum cinci minute m-am uitat. Nu era nimic pe scaune.
– Poate dedesubt?
– Nu era domne, ce, nu mă crezi? Nu e domne om, e o momâie!
– Poftim?!
– Nimic, hai să-ți deschid să vezi cu ochii matale!
Dar omul nu mai voia să vadă și deja se îndepărtase. Treaba lui, spuse în sinea sa Marin, stinse țigara și urcă în autobuz. Avea de gând să facă un mic ocol înainte de a se retrage la autobază. Întoarse în rond și o luă spre cartierul Titan. Călcă pedala de accelerație și autobuzul lung cu burduf începu să capete viteză. La acea oră, nu mai era trafic. Ajunse la 75 de km. Măgăoaia se zgâlțâia din toate încheieturile și zdrăngănea când trecea peste liniile de tramvai.
– Hai că poți, o încuraja Marin, tot mai agitat. Acul kilometrajului oscila acum între 80 și 90, geamurile zbârnâiau, caroseria se cambra, autobuzul părea un monstru scăpat din infern.
Văzu în ultima clipă filtrul de miliție, dar avu timp suficient să reducă viteza, astfel că trecu pe lângă ei cu 40 la oră. Scoase capul pe geam și le ură servici ușor. Milițienii îl salutară cu mâna la chipiu. Intră pe 1 Decembrie și încetini. Se apropia de locul în care acum o lună călcase momâia. Stinse farurile și înaintă ușor, cu 20 la oră.
***
– Hai, Piticule, ia zi-ne măreața ta idee. Ce căcat facem cu neoanele astea arse? întrebă Bouleț.
– Ieșim în bulevard și când trece 311, zbang! dăm cu ele în geam în dreptul călătorilor, explică surescitat Piticu’. Infarct garantat. Să vezi distracție!
– Bă, eu zic pas, se încruntă Popey. Mi-e târșă.
– Și mie, îl urmă Bouleț.
– Bă, da pizde proaste mai sunteți! Ce vă e, bă, frică? Până își dau ăia seama, noi suntem deja în parc. Hai Burghezule, măcar tu nu mă dezamăgi!
– Vin și eu, dar nu dau. Dacă vrei, dai tu și stau cu tine, negocie Burghezu’.
– Păi și de ce ne-am mai chinuit, bă, să luăm atâtea neoane? zise Piticu’ dezamăgit. Hai că dau eu primul și la al doilea autobuz, dați și voi.
Se așezară ghemuit în boschetele din fața blocurilor care mărgineau bulevardul și se pregătiră pentru primul autobuz care urma să treacă.
– Băi, după ce dau, fugiți în trei direcții diferite și ne vedem în parc, la lanțuri. Hai că se aude. Vine.
Piticu’ apucă neonul, ieși din boschet și alergă spre autobuz. Când ajunse cam la doi metri de el, azvârli cu putere neonul în geamul lateral în dreptul unei pasagere. Tubul explodă cu zgomot și împrăștie în aer un praf albicios. Femeia sări de pe scaun, iar șoferul frână brusc.
Băieții fugiră care încotro și se reuniră, conform planului, la lanțuri. Așa îi ziceau caruselului din parc, pentru că avea scaune prinse cu lanțuri. Se făcuse ora zece jumate.
– V-a plăcut, bulangiilor care sunteți? se umflă în pene Piticu’. Ați văzut cum a bubuit? Ce a sărit fraiera aia?
– Da bă. S-au căcat pe ei, confirmă Burghezu’.
– Băi, să nu cheme Miliția…
– Ce Miliție, bă, Popey, ce, data trecută a venit Miliția? N-au chef ei de dat cu subsemnatul, declarații…
– Mai dăm una? întrebă entuziasmat Bouleț.
– Ultima, hotărî Piticu’, dar hai să mai lăsăm să treacă vreo oră. Să fim siguri că nu au chemat gaborii.
Așteptau ascunși în tufișuri dar nu mai treceau decât taxiuri sau camioane. De ceva timp nu mai trecuse chiar nimic.
– E cam gata pe azi, zise Piticu’. Cred că s-au retras la autobază. Care aveți un ceas?
– E aproape 12. Eu mă duc, oricum să vezi ce o să mi-o iau de la tata, se plânse Bouleț.
– Hai, pe mâine! zise Popey.
Dintr-o dată, o umbră mare se lăsă peste boschet și o mână îl apucă de gât pe Piticu’.
– Te-am prins, futu-ți mămițica ta de nenorocit! înjură Marin printre dinți, fericit că pânda lui dăduse rezultat.
– Stai nene, nu da, ce ai cu mine? Ce am făcut?
– Ce ai făcut? Mai nimic. Nu e domne om, e o momâie!
– Ceee?!
Marin îl scoase pe Piticu’ din tufiș, ținându-l strâns de mână.
– Mă, tu știi cine sunt eu? Zi, știi? Eu sunt Momâie!
Marin aproape că îl târî până la autobuzul care aștepta parcat în bulevard, cu luminile stinse. Deschise ușa din față cu cheia și îl împinse pe Piticu’ pe scări înăuntru. Închise ușa și demară.
– Unde mă duci, nene, te rog, lasă-mă să cobor!
– Plecăm în excursie.
După ce părăsi bulevardul, autobuzul făcu stânga, spre Policolor. Era ieșirea spre periferie. În scurt timp drumul deveni accidentat și plin de gropi. Pe geam nu se vedea nimic. Era beznă. Piticu’ se duse în spate. Își aminti o șmecherie, cum să deschidă ușa de la un buton de deasupra. Vru să deschidă panoul dar era blocat. Autobuzul opri. Marin se ridică de la volan și deschise ușa din față.
– Hai, vino încoace! Coboară-n paștele mă-tii! Îl prinse de guler și îl îmbrânci pe scări. În lumina palidă a lunii, Piticu’ recunoscu șantierul de construcții de lângă fabrica de vopsele de unde luaseră neoanele mai devreme.
Ajunseră la o baracă improvizată și Marin împinse în ușă. Înăuntru văzu o masă de lemn acoperită cu o foaie de linoleum pe care erau așezate două farfurii de tablă cu resturi de mâncare în ele. De un capăt al mesei era fixată o menghină.
– Cui prindem noi puțulica acuma, ia zi-mi tu mie, știi? Dar mai întâi începem cu degetele de la mâini. Nu e domne om, e o momâie! Te las fără moștenitori! Să vezi cum e când nu ți se mai scoală, pramatia naibii!
Piticu’ se lăsase pe vine și plângea, implorând bărbatul să îi dea drumul. Într-un colț văzu o grămadă de sfărâmături de cărămidă și mortar întărit. Apucă un colț de cărămidă mai ascuțit și îl ascunse sub el.
Marin se întoarse și veni spre el. Îl apucă de ceafă și îl izbi cu capul de masă. Exact în acel moment, ușa barăcii se dădu în lături și în cadrul ei apărură doi bărbați, probabil paznicii șantierului.
– Ce faceți aici băi, boschetarilor? Vi-o dați la buci?
Marin, îl împinse pe cel care bloca intrarea și o rupse la fugă. Piticu’ zăcea, inconștient, în genunchi cu capul sprijinit de piciorul mesei. Unul din bărbați îl ridică, îl scutură și îi zise:
– Mă băiete, măi puștiu’, ești bine?
Piticu’ gemu și spuse cu voce stinsă:
– Momâie. Prindeți-l pe Momâie.
Mai sus, în drum, cerul era scăldat în lumini roșii și albastre. Echipajul de miliție pornit în urmărirea autobuzului 311 cu destinație necunoscută ajunsese la Policolor. Acolo, un bărbat încătușat, bolborosea incoerent o frază pe care oamenii legii nu o înțelegeau:
– Nu e domne om, e o momâie!
