Alexandra Niculescu revine pe www.omiedesemne.ro, cum altfel decât cu o proză scurtă. Pentru cei care n-ați citit până acum povestirile Alexandrei, vă reamintesc că în 2012 i-a apărut cartea de proză scurtă „Săptămȃna merelor coapte”, iar în 2014 Editura Herg Benet i-a publicat volumul „No, thank you”.

Naramza

    Ara se descurcă foarte bine cu hărţile, că sunt pe hârtie sau în telefon, n-are treabă, dar fără ele e la fel ca mine. Odată am zis să-mi iau un reper şi am ales o maşină roşie cu un număr care-mi plăcea. N-am mai găsit maşina la întoarcere şi m-am învârtit pe aceleaşi străzi mult timp. Bine, adevărul e că uneori mă atrage să nu ştiu unde sunt. Am ajuns noaptea în S’Arenal şi i-am zis Arei: hai să vedem împrejurimile, poate ajungem până la mare, scria că e aproape. Ea nu s-a uitat pe hartă, aşa că am luat-o în direcţia opusă mării: erau case cu două sau trei etaje şi peste tot erau numai localnici.

Vorbeau tare, în curte sau pe terase, aşa le place lor să vorbească şi, când vedeau două umbre nesigure – pentru că la fiecare intersecţie ne întrebam acum pe unde o luăm – se opreau o clipă din sporovăit, unii chiar se ridicau, se auzea scrâşnitul scaunelor şi paşii lor târşâiţi în papuci, se apropiau de poartă, dar nu ziceau nimic, doar se uitau şi atunci noi plecam repede mai departe. N-am ajuns la mare în noaptea aia, dar după câteva ore eram înapoi de unde plecaserăm. Cum n-am dat bacşiş la recepţie pentru că ne era ruşine şi nici nu ştiam unde să punem bancnota aia ca să nu se vadă, dar totuşi să se vadă, stăteam la ultimul etaj şi nu ne mergea aerul condiţionat, ceea ce ar fi enervat pe oricine, dar mie îmi plăcea.

    Dimineaţa lucrurile se vedeau altfel, era clar care e strada spre mare. M-am oprit în timp ce coboram şi am zis: acum vine aici toată lumea, dar când eram noi mici şi auzeam numele ăsta – Mallorca – mie mi se părea ceva magic, ceva de la capătul lumii, pentru că tot ce ştiam era că se vede ca un punct pe hartă mai strălucitor decât celelalte. Ara nu era prea entuziasmată: aici sunt numai nemţi cât prăjinile. Am râs amândouă. La fiecare colţ de stradă ne trezeam cu noi pliante în mână: clubul Oberbayern, bijuteria Forteza, cafeneaua Palm Tree, închieriri maşini Centauro sau excursii Royal. Mulţumeam şi zâmbeam.

De obicei nu ne uitam pe ele, dar după-amiaza Ara a început să mi le citească. Aşa am hotărât să mergem în Magaluf a doua zi. Ne-am petrecut seara ocolind nemţii pentru că Arei nu-i plăcea cum beau toţi cu paiele alea lungi din găleţi pe marginea falezei, cum râgâiau şi cântau. Pe acolo, hai pe străduţa aia, spunea şi mă trăgea după ea. Paralel cu faleza erau alei neluminate, parcuri abandonate şi pe acolo o luam: prea multă gălăgie, spunea Ara. Dar vreau să văd oameni, spuneam eu. Îi vedem la lumina zilei, vrei să se ia de noi vlăjganii ăia?

Nici mie nici Arei nu ne plăceau cluburile, nici când încă li se spunea discoteci mie nu-mi plăceau. Când să ne întoarcem la hotel ne-am întâlnit cu două fete care veniseră odată cu noi. Despre una dintre ele am spus asta e mai înaltă şi decât tata. Îşi spunea Rozi, iar cealaltă repetase tot drumul că a terminat facultatea şi o să se mute la Milano. Când dădeam nas în nas cu români în vacanţe, eu şi Ara aveam impulsul să ne ascundem: odată eram într-un magazin de suveniruri şi Ara m-a împins după un raft şi a spus: erau ăia din Cluj, să stăm să treacă, dar ei n-au trecut ci au venit direct la noi: Ce fac fetele? Cum merge vacanţa?

Şi au început să povestească imediat cum au luat ei un feribot greşit şi cum unul dintre ei şi-a pierdut ochelarii şi cum au găsit fluturi: da, fetelor, fluturi în cameră şi nu ştiau cum să scape de ei pentru că fluturii nu sunt animale de companie şi li se părea ca le invadează intimitatea, de ce să ştie fluturii ăştia străini cum arată fundul lor românesc pe care încă se bat femeile, ce râdeţi aşa, nu râdeţi, e adevărat, şi au continuat aşa până când noi am luat-o la fugă fără să spunem nimic.

    Dar acum Rozi şi prietena ei veneau chiar din faţă şi n-am avut ce face pentru că ele erau tare prietenoase: haideţi cu noi, mergem la Club NK, e cel mai mişto club şi azi fetele beau pe gratis. Am aşteptat să zică Ara ce trebuie, că nu putem, că avem alt program, dar am auzit-o spunând hai să vedem cum e. Am tras-o de mânecă şi am şoptit: Ce te-a apucat? Nu vreau. Ei, haide, nu stăm mult.

  Nu dansa nimeni, toată lumea bea, dădea din cap, se uita în toate părţile şi aştepta. Ara se tot uita la ceas. Când am vrut să plecăm, Rozi s-a avântat spre noi: Să mergem mâine în Magaluf, acolo e distracţia, a insistat ea. Noi nu, am început eu, dar Ara a zis repede: Bine, sigur. Am crezut c-o spune doar ca să scăpăm. Chiar vrei? am întrebat când eram afară. Păi da, nu zici tu că nu facem nimic aventuros?

   La Magaluf ţărmul era oblic, adică mergeai drept spre mare pe plajă şi deodată parcă o lua la vale. Rozi şi cealaltă fată au adormit, Ara citea de zor şi eu mă uitam la o fetiţă cum face roata la mal. Nu se oprea o clipă: palmele pe nisipul ud, picioarele ridicate în aer, fusta creaţă căzută peste cap, părul plesnind nisipul, un strigăt către cineva, probabil maică-sa – uite-mă –, şi din nou tălpile lăsând urme.

Din când în când Ara lăsa cartea şi verifica telefonul. O pusesem să promită că nu-mi spune nicio ştire zilele astea şi până acum reuşise, dar nu s-a mai abţinut pentru că găsise ceva cu care să ne atragă atenţia, mie şi fetelor care bolboroseau în somn. Fii atentă, e despre staţiunea asta: aseară s-au mai aruncat trei de la balconul hotelului Tropicana sau au căzut, niciodată nu se află, pentru că s-au plictisit să mai investigheze. Mereu zic acelaşi lucru: străin, de obicei englez băut, şi-a pierdut echilibrul sau cine ştie. Unii mai scapă, asta e bine, a zis Ara.

Balcoanele sunt de vină, am spus. De obicei mă enervam când îmi citea ştiri din astea, dar acum aici mirosea a vafe sau a altceva dulce-pufos şi eram curioasă unde e chioşcul. Trebuie să stea departe de balcoane, e simplu, poate balustradele sunt de formă sau au un fel de magnet pentru oameni sau doar pentru englezi şi pe urmă scot nişte mâini, iau englezul pe sus şi-l aruncă să scape de el, asta ar trebui, să se verifice mâinile balcoanelor. Mai ştii reclama aia la Tropicana, când a apărut? Chiar, o mai exista? Nu cred.

Ara mi-a dat un ghiont.
Te-a bătut soarele-n cap, e o chestie serioasă, eu vreau să ştiu de ce se întâmplă aşa des şi de ce aici în special şi de ce nu face nimeni nimic.
De ce-ai vrut ieri să mergem la clubul ăla? Nici ţie nu-ţi place.
Ara a scotocit prin sacoşa de plajă şi a scos o portocală şi un cuţit de plastic şi a început s-o decojească.

Rozi şi prietena ei dormeau cu gura deschisă şi, din când în când, o muscă se aşeza pe Rozi, dar ea nu simţea şi nu se mişca.
Aşteaptă în apropiere să termini de desfăcut portocala, am şoptit, muştele vreau să zic.
Feliile nu se desprindeau ca lumea şi Ara se încrunta.
Am fost să vedem cum e, nu mai ştii ce s-a-ntâmplat atunci, la munte, doar pentru că tu n-ai avut chef să mergem?

A muşcat dintr-o felie şi s-a strâmbat cu ochii întredeschişi, nasul încreţit sus şi limba scoasă.
E amară, e acră, ce fac acum cu ea?
Am râs şi am ridicat din umeri.
E o naramză.
În timp ce Ara scotocea după un şerveţel cu care să se şteargă pe mâini a întrebat:
Ce-i aia? Ce vrei să zici?
Naramza e fructul naramzului, am spus cât am putut de serios. Scrie în dicţionar, e o portocală amară.

Avea degetele încă lipicioase şi nu se hotăra dacă să se ducă în mare să se spele sau să desfacă o sticlă de apă.
Acum înveţi dicţionarul? Sau inventezi? Eu n-am auzit aşa o prostie.
Ei, că ştii tu toate cuvintele.
Bine, naramzo, dar recunoşti că atunci a fost vina ta.
Am dat din cap că nu.

   Era seară spre noapte, eram la munte, în casă, şi mama a spus haideţi la discotecă. Aproape în fiecare weekend când ne duceam acolo ne zicea asta, dar de obicei era şi vreun vecin la masă, ca să ne ducă el cu maşina şi de cele mai multe ori eu şi Ara spuneam e o discotecă sătească, nu vine nimeni, e muzică nasoală, şi o convingeam deşi se bosumfla şi spunea că-i stricăm mereu tot cheful. Dar uneori nu reuşeam s-o convingem şi mergeam şi era bine când ne întorceam acasă.

Acum eram doar noi trei şi era iarnă sau începutul primăverii. Haideţi, să nu mai lâncezim aşa, a  apus, şi atunci Ara s-a îmbrăcat, iar eu continuam să încerc da’ e târziu, e departe, până scoţi maşina din curte, sunt atâtea haine de pus pe noi şi sunt doar nişte localnici care să se uite libidinos la noi, măcar dacă ar fi muzică bună, da’ nu e. Haide, haide, aşa că ne-am trezit în maşină, în mijlocul beznei, gata de plecare: ele două în faţă şi eu în spate.

Aşteptam să pornim şi atunci s-a întâmplat: geamul din spate al maşinii s-a spart dintr-o dată, s-a auzit o bufnitură şi nu mi-am dat seama de la ce e. Câteva secunde niciuna n-a reacţionat, parcă aşteptam să ne zică cineva ce-a fost asta şi abia apoi am înţeles când am văzut bucăţi mici de geam pe lângă mine şi am sărit din maşină şi amândouă au început să-mi spună, poate de la sperietură, poate chiar credeau: din cauza ta s-a spart, pentru că n-ai vrut să mergi la discotecă, puteai să spui că nu vrei, nu trebuia să te concentrezi să pocnească geamul.

N-am fost eu, i-am spus Arei şi m-am uitat spre cele două fete care dădeau semne că se trezesc. Cum s-au dezmeticit şi s-au ridicat în coate, Ara le-a întrebat:
Voi ce credeţi despre balcoanele astea şi cum se aruncă turiştii de acolo, de ce sunt doar străini şi de ce doar în staţiunea asta vreau să ştiu.
Rozi a căscat şi îi vedeam firicele de salivă care se întindeau de la o buză la alta.
Drogaţi, a spus ea şi cealaltă a dat din cap că da.
Ei, prea simplu, nu poţi să rezumi totul la asta, e atâta lume beată şi drogată pe aici în vacanţă şi nu tuturor li se întâmplă.

Prietena lui Rozi a întins mâna.
Îmi dai şi mie din portocală?
Am râs şi am corectat-o.
E o naramză, nu ţi-ar plăcea, dar ea a părut că n-aude şi a rupt câteva felii deodată şi n-a zis nimic de gustul amar.

Fetiţa, am spus în şoaptă spre Ara, fetiţa care face întruna roata la mal, o vezi? Ea are o rochie naramzie şi n-are habar de nimic pe lume decât de roata ei care, crede ea, c-o să-i iasă perfect dacă insistă suficient, poate nici nu mai ştie cum să se oprească, atâta s-a rotit că a devenit roata însăşi. A chemat-o maică-sa de câteva ori şi ea, ori n-a auzit pentru că e aşa aproape de mare, ori a  auzit, dar n-are ce să facă, uite unde a ajuns.

Sunt frântă, a şuierat Rozi şi s-a trântit la loc pe cearşaf. Să mă treziţi la apus, vreau să văd apusul, mi-a zis un tip ieri că aici e cel mai fain apus, trebuie să-l văd, să ştiu dac-a făcut mişto de mine sau nu.

    Pe la ora două eu şi Ara ne-am ridicat şi am alergat până la faleză pentru că nisipul ardea şi nu-mi dau seama de ce nu ne-am pus şlapii, doar săream şi încercam să nu ţipăm. Treceam pe lângă supermarketuri şi chioşcuri de fructe şi arătam cu degetul hai să punem pariu: aia e portocală sau naramză. A trebuit să cumpărăm portocale din vreo cinci locuri ca să putem compara cât de dulci sau amare sunt şi mie îmi plăcea să câştig pariurile şi Ara nu suporta să piardă şi acum premiul era încă nedefinit şi totdeauna nedefinitul are aşa o putere tocmai pentru că poate să fie orice, măcar pentru o secundă, în imaginaţie, şi la o adică puteam schimba lucrurile cu premiul ăsta, aşa că ne-am aşezat pe o bordură încinsă de soare şi am început să desfacem portocalele.

Nu luam decât o felie din fiecare pentru că era ceva serios aici, nu o plescăială în vacanţă şi încercam să fim un juriu pur obiectiv, cum sunt toate juriile dintotdeauna, şi ne uitam cu ochi mijiţi una spre alta şi spuneam portocală în acelaşi timp sau naramză tot în acelaşi timp până la ultima felie unde nu am simţit la fel şi atunci am pus piedică unui puşti care trecea prin faţa noastră. E bun pentru că nu e neamţ, a zis Ara. El nu s-a speriat, s-a lăsat tras de picioare şi pe urmă de mâini lângă noi, pe bordură.

Un singur lucru trebuia să facă: să guste o felie şi să zică dulce sau amară, dar el a-nceput să se hlizească şi să ne spună că îl cheamă Leo, că a venit cu părinţii, că n-are iubită, că e pianist. Dintre toţi nimeriserăm un artist şi asta îngreuna lucrurile pentru că nu se concentra la ce i se cerea, voia doar să venim la el în holul hotelului să-l ascultăm cântând, sigur ne-ar plăcea, a spus, am câştigat concursul internaţional de la Geneva, mă pun să merg la toate concursurile astea faimoase pentru că de-aici ies marii pianişti, a mai zis, avea şi o medalie la el, o purta mereu în buzunar, dar nu prea-i plăceau fructele.

Atunci l-am convins: venim să ne cânţi dacă guşti felia asta şi el a fost fericit, parcă plutea fericirea în jurul lui, a băgat-o toată în gură, la început a zâmbit, pe urmă a zâmbit mai mult şi tot mai mult şi credeam c-am pierdut pariul, dar când a terminat a declarat mândru: e cea mai amară chestie. A trebui să-l ascultăm câteva ore şi ne făceam amândouă că batem ritmul cu picioarele pe lângă pian până când am început chiar să dansăm pentru că nu mai era nimeni în hol şi el cânta cât putea, parcă erau zece piane, dar era ceva forţat acolo, ca o răzbunare pe cineva sau pe pian sau pe muzică sau pe el, dar noi tot am continuat să dansăm până când a năvălit un grup de turişti şi am luat-o la fugă amândouă fără să ne luăm la revedere.

   Spre seară ne-am întors pe plajă. Rozi şi prietena ei erau în acelaşi loc, încă dormeau cu faţa în sus. S-au auzit nişte ţipete slabe undeva în depărtare, lumea s-a strâns şi cineva a spus în timp ce trecea pe lângă noi: încă unul, tot de la Tropicana, dar ăsta o să scape, am auzit, da, merge la un concurs săptămâna viitoare, îl cunosc, ce i-o fi venit, s-o vezi pe maică-sa ce bine arată.

Le-am zgâlţâit pe fete până s-au trezit.
Uite, ai zis că vrei să vezi apusul, a spus Ara în timp ce Rozi căsca şi cealaltă se freca la ochi.
E naramziu, am zis şi Ara mi-a aruncat o privire de om mare.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.