Daniela Toader revine pe O Mie de Semne cu o proză scurtă intitulată „Nervi”. Iată ce ne-a scris, printre altele: „Numele meu este Daniela Toader și lucrez în IT. Am trăit 18 ani în Franța și apoi m-am întors în România. Am publicat mai multe texte în Catchy (on line), LiterNet, două proze scurte în două volume colective, „Dincolo de aparențe” (Editura Hoffman, 2018) și „Inima nu face riduri” (editura Siono, 2020) și un roman : „O săptămână fară un pic” (Editura Berg, 2019).

Am două bloguri „literare”, pe care scriu (aproape) zilnic: Abisurile.com și Abisuri.com

Mi-a plăcut să scriu dintotdeauna, iar metaforele reprezintă felul meu de a nu spune lucrurilor pe nume. Consider că „stilul propriu este cel în care cuvintele curg fără dificultate, cel în care nu stai cinci ore să compui un text”.

Nervi

E cald și miroase a Channel. El are obrazul crăpat și zâmbește tâmp. Cel mai idiot zâmbet pe care i-a fost ei să-l vadă vreodată. Lat cât fața și lung. Îi vine să-i tragă una în mutra aia zâmbăreață, să-i sară plombele. Pur și simplu, n-are chef de zâmbetul lui. Se uită pe fereastră și încearcă să se calmeze.

****

Pentru mine, ziua de azi a început cum nu se poate mai prost. Din cauza unor tâmpiți care au decis să înlocuiască o conductă de apă fără să anunțe, la ora șapte fix s-a oprit apa. La ora șapte fix, eram sub duș. 

Cu părul năclăit de șampon cu miros de mere și miere, am tras o înjurătură pe care a auzit-o jumătate din cartier. Pentru că geamul era deschis și pentru că locuiesc într-un cartier liniștit, cu blocuri construite în anii optzeci, de aceea. Și pentru că, la ora șapte, doar câțiva pensionari sunt pe stradă. Și, mai ales, pentru că blocul în care locuiesc eu este departe de centru.

Când cumpărasem apartamentul, acum vreo cinci ani, agentul imobiliar îmi spusese, cu cel mai frumos zâmbet al lui pe buze, că făcusem afacerea secolului.

– Blocul e izolat, apartamentul e proaspăt zugravit, vecinii sunt liniștiți și prețurile sunt la limita de jos. Ați făcut o afacere bună.

Așa îmi spusese atunci. Azi sunt ferm convinsă că așa spunea la toată lumea. Mă rog, asta îi era meseria. Să zâmbească frumos și să mintă.  Îl dădeau de gol doar ochii: nu reușeau să nu-i sclipească cu gândul la comision.

După ce s-a oprit apa, am început să înjur. Stăteam ca tâmpită cu părul plin de șampon și înjuram. După ce am înjurat de mamă vreun minut și nu s-a petrecut nici o minune, mi-am șters parul cu un prosop și, înfofolită în halatul meu de baie verde pufos, am vrut să-mi usuc parul. Dar, când am dat drumul la foen, a sărit siguranța. Cea de pe casa scărilor. N-am urlat eu prima, au urlat câțiva vecini. Din cate înțelegeam eu, trebuia să mă duc de unde venisem. Din diverse motive. 

Pentru că unul dintre ei nu-și băuse cafeaua din cauza mea.

Pentru că altul nu-și călcase cămașa din cauza mea.

Pe scurt, mulți își rataseră ziua din cauza mea.

Nu-mi stă în fire să fiu cârcotașă, dar și eu imi cam ratasem ziua din cauza altora.

Apoi mi-am tras pe mine niște blugi rupți în genunchi și un tricou alb, necălcat.   

Am plecat la birou abia după ce l-am anunțat  pe administrator că a sărit siguranța. Sunt absolut convinsă că și administratorul m-a trimis undeva, în gând. Pentru că-l trezisem din somn și pentru că trebuia să caute un electrician.  

Dar nu era treaba mea. El alesese să fie administrator ca să mai câștige un ban. Si banul nu se câștigă dormind.

Fiecare cu mizeriile lui.

Nici mie nu-mi place să-i văd mutra lui Carmen în fiecare zi. Dar Carmen e șefa mea și șefii nu ți-i poți alege. Acum doi ani acceptasem jobul pentru că biroul era aproape de casă și nu mai trebuia să mă flendur ore întregi prin transportul în comun.

Că n-am carnet de șofer. N-am avut niciodată pentru că n-am vrut.

Odată, mai demult, prin clasa a șaptea, mă ofticasem foarte tare pe un instructor de carting și hotărâsem să nu-mi iau carnetul niciodată.

Pentru că eram nulă la orientarea în spatiu.

Pentru că ori dădeam ture prea mici, prin centrul platoului, ori dădeam ture prea mari, pe marginea prăpastiei.

Pentru că nu știam care-i stânga și care-i dreapta.

Cel puțin așa urlase atunci instructorul de carting la mine. Și eu îl crezusem pe cuvânt și începusem să plâng. Dar lui i se rupea fix în patru de lacrimile mele. El avea treabă și-l enervau copiii. Asta o auzisem mai tărziu, când își vărsase amarul în fața unui instructor mai tânăr. Ăla, cel tânăr, dădea din cap și nu spunea nimic. Nu știu dacă era sau nu de acord. Poate că instructorul cel bătrân îi era șef.

Uneori dai din cap doar ca să supraviețuiești. Atunci eu nu dădusem din cap. Pentru că eram ferm convinsă că n-am absolut nici o treabă cu condusul. 

Dar știam că eram foarte bună la teorie. Dacă nu eram eu, echipa patrulei de circulație a școlii n-ar fi ajuns nici în faza pe cartier. Așa, pentru că eram eu foarte bună la teorie, a ajuns în faza pe județ. Am  câștigat o masă de billiard pe care, pentru că eram atât de buna la teorie, mi-au dat-o mie. Ceilalți și-au luat toți carnetele de conducere mai târziu. Dar atunci n-au mai vorbit cu mine până într-a opta.   

Abia mai târziu am aflat cum e cu datul din cap. Uneori atât de tare mă enervează Carmen, că dau din cap încontinuu. Doar ca să tacă. Și tot nu tace. 

Azi, de exemplu, Carmen mi-a spus că-s o idioată. Intre noi fie vorba, chiar sunt o mare idioată dacă accept mereu să mi se reproșeze ceva. Dar azi n-am mai suportat să fiu idioata de servicu și i-am trântit-o drept în față.

– Cu cine ai impresia că vorbești? Cu un copil de clasa a patra?

Carmen a căscat ochii mari și a tăcut preț de vreo câteva secunde. Apoi a continuat că și cum nu se întâmplase nimic. Dar îi tremura vocea.

– Nu mă interesează ce crezi tu, important e să-ți faci treaba. Că doar de-aia ești plătită.

Mi-a venit să râd și chiar am râs. Așa am reușit să mă calmez. Carmen se rățoia la mine de fiecare dată când nu eram de acord cu ea și mereu aducea vorba de bani. Ca și cum banul ar fi fost toporul de deasupra capului meu. Înțeleg că banul este toporul de deasupra multor capete, dar nu este și cel de deasupra capului meu. Mi se rupe fix în patru când o nenorocită ca ea mă amenință cu concedierea sau chestii din astea. Ceea ce mă deranajează la oamenii de tipul lui Carmen este că ei nu realizează sau, mai bine spus, nu vor să realizeze că au în față oameni inteligenți. 

Și oamenii inteligenți nu sunt papagali.

Nici roboți.

Nici cârpe.

Oamenii inteligenți au nevoie să creadă în ceea ce fac. Piramida lui Maslow, nimic mai mult. Doar că ei, cei ca ea, o iau mereu de la bază. „Să zicem mersi, cei ca mine, că avem un acoperiș deasupra capului și suntem în siguranță”.

Mersi, și nimic mai mult. 

Dar oamenii inteligenți au nevoie de mai mult.

Dar Carmen nu este o tipă inteligentă. De când acceptasem jobul fără să negociez, din clipa în care spusesem „da” fără să cer nimic în plus, din acea clipă am decăzut în ochii ei. Nu se făcea să accepți totul fară să reacționezi. Pentru Carmen, în viață câștigă mereu cei care bat  mai tare cu pumnul în masa. Ceilalți sunt slabi, în accepțiunea ei. Dacă nu arăți pe față că ești cocoș, nu exiști pentru Carmen.

– În ședințe, de exemplu, trebuie să spui ceva, indiferent ce, și o prostie e mai bună decât nimic, a continuat Carmen. Altfel cum să te cunoască lumea? 

O enerva faptul că nu spuneam nimic când n-aveam nimic de spus. Dar eu eram de acord cu strategia pe termen lung, tactica pe termen mediu mi se părea coerentă, și nu-mi stătea în fire să vorbesc doar ca să fiu băgată în seamă. Dar asta Carmen nu putea să înțeleagă. Oamenii care tăceau în mod inteligent erau niste proști în ochii ei. Poate și de aceea urla de fiecare dată când vorbea.

La ce bun să vorbească normal, să nu o audă nimeni?

Ca să continui ziua la fel de prost, am continuat să tac. Mă uitam doar pe fereastră și dădeam din cap. Asta a enervat-o și mai tare pe Carmen. Uneori mi se întâmplă să câștig doar tăcând.   

Viața este o chestiune de supraviețuire. Supraviețuiește fiecare cum poate. În acel moment simțeam nevoia să privesc blocul de peste drum. Îl înălțaseră repede. Mai aveau de pus geamurile și de sădit  rondurile de flori și era gata.

– Așa este când dai cu banul în masă, totul se rezolvă, îmi spusese Mircea odată, la o cafea. Banul și pumnul.

Nici Mircea nu o suporta pe Carmen, dar el e bărbat și Carmen are ciudă doar pe femei. În fața bărbaților Carmen devine mielușel.

– Acum treizeci de ani aici era un câmp, îi răspunsesem eu atunci lui Mircea. Bătea vântul de-ți muta urechile cu tot cu cap. La marginea câmpului erau câteva institute de cercetare, puțin învechite și  aproape falimentare. Într-unul dintre ele s-a nimerit să fac eu practica după terminarea facultății. Veneam din Drumul Taberei, schimbam trei autobuze și un metrou, dar măcar simțeam că fac ceva interesant. Apoi s-a dus naibii totul și tot câmpul a fost umplut de un mall și un cartier de blocuri turn.

 Carmen a continuat să-mi reproșeze câte-n lună și în stele. Eram, după părerea ei, prea puțin calificată pentru postul pe care îl aveam, prea empatică și prea bună cu toată lumea.

– Trebuie să înveți să spui nu, auzi, să nu mai fii de acord cu toți, că deja ne iau drept niște proști.  – Dar nu-i ajut pe toți, îi ajut doar pe cei care merită ajutați, i-am răspuns eu. Cât despre „nu”, sunt feluri și feluri de a nu fi de acord, un „nu” prea brutal poate strica totul.

Dar Carmen nu trăia în regatul nuanțelor și diplomația era pentru ea doar un cuvânt inventat de unii care nu aveau altceva mai bun de făcut.

– Auzi, tu să faci cum iți spun eu, că știu mai bine. Că toate oalele mi se sparg mie în cap, nu vouă, îngerașilor.

Așa ne alinta Carmen, îngerași. Dintr-un motiv pe care îl știa numai ea, eram cea mai proastă echipă de îngerași din companie. Dar eram ai ei și asta conta foarte mult pentru stima și respectul ei de sine.

Și pentru sporul ei de manager.

Și pentru că noi, îngerașii ei dragi, îi rezolvam toate problemele.

Ea avea doar grijă ca noi să nu părem idioți.

– Și să faci cumva să nu mai întârzii. Și să-ți faci orele. Azi ai ratat începutul ședinței, ieri ai plecat cu cinci minute înainte. Ah da, și ținutele tale lasă cam mult de dorit. Zici că vii la piață, nu la serviciu. Ce prestanță să ai în niste blugi rupți în genunchi? Cine să ia în serios și să adopte strategiile recomandate de un om care pare adunat de pe stradă?  

În gând, i-am dat dreptate. N-am absolut nici o prestanță, dar mă simt bine în pielea mea. Am privit-o în ochi și i-am zâmbit larg. Lung. În birou era cald, pe frunte mi se prelingea un strop de șampon de mere și miere.  Carmen s-a simțit jignită. Nu suporta oamenii calmi. I-a apărut o încrețitură între sprâncene, apoi s-a înroșit toată. Așa, roșie, era și mai urată. N-are mai mult de treizeci de ani, dar pare de cincizeci.

Apoi și-a vărsat cafeaua pe taiorul crem.

Cafeaua a pus capac la toate.

Sau, poate, taiorul.

Sau, poate, lipsa mea de inițiativă.

Eu n-am bătut nici atunci cu pumnul în masă. A bătut ea și a răsturnat cana cu pixuri, un teanc de dosare și un ghiveci. În open space-ul de lângă biroul ei s-a făcut brusc liniște.

Mircea a bătut ușor la ușă, a intrat și a întrebat dacă s-a întâmplat ceva. Carmen, încă roșie la față, și-a luat geanta și a ieșit trântind ușa. Apoi a coborât pe jos cele trei etaje, să se calmeze. Până la parter nu s-a calmat. A intrat în primul bar și a cerut un gin tonic dublu. Cel mai scump. L-a dat pe gât și a mai cerut unul.

***

E cald și miroase a Channel. El are obrazul crăpat și zâmbește tâmp. Cel mai idiot zâmbet pe care ei i-a fost dat să-l vadă vreodată. El îi mai aduce un gin tonic dublu și apoi încearcă să facă conversație.

– Singurică, singurică?

Ea îi aruncă cu ginul pe față, îi lasă o sută de lei și pleacă, fară să aștepte restul.

Eu îi zâmbesc lui Mircea și îi spun că nu s-a întâmplat nimic.

– Așa este când dai cu pumnul în masă, totul se rezolvă. Pumnul și banul.

Apoi îmi dau demisia și plec. La prima intersecție, o grămadă de oameni privesc o groapă și-și dau cu părerea. Unii zic că a făcut-o intenționat, alții dau vina pe primărie. Toți sunt de acord că lucrările astea mari ar trebui semnalizate mai bine și din timp. Că uite ce se poate întâmpla. 

Mă strecor printre oameni și mă uit în groapă. E adâncă și plină cu apă. Pe fundul ei, un taior crem dă din mâini. Trec mai departe. Fiecare cu mizeriile lui.

Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.