Savu Popa revine pe www.omiedesemne.ro cu o nouă proză scurtă intitulată „Oase sfărâmate”. Pentru reamintire, iată și câteva date biografice ale autorului:

Savu Popa s-a născut la 15 februarie 1991 în Sibiu. Poet şi profesor de limba română în județul Sibiu. Membru al cenaclurilor Zona nouă, în studenţie, şi al cenaclului online Qpoem.

A debutat cu poezie în revista Euphorion, în anul 2004. I s-a publicat poezie în revistele Zona nouă, Euphorion, Ateneu, Familia, România literară, Qpoem, Banchetul, Sintagme literare, Lumină lină, Discobolul, Actualitatea literară etc.

Volume de poezie: Ipostaze, Editura „Paralela 45”, Pitești (colecţia Avanpost), 2017; Noaptea mea de insomnie, Editura „Cartea Românească”, București (colecția Cartea de poezie), 2018.

Oase sfărâmate

Simion Cindraru, zis și Sima lu’ Pripor, se avea bine cu plugăritul. Își cumpărase doi boi tineri și moștenise un plug de toată minunea, de la bunicul lui, așa încât, pe oriunde trecea cu acesta, pământul speriat dădea pe afară de roade, care se coceau, tulai Doamne, imediat, la nicio săptămână după semănătură. Gura satului grăia că intrase în plug vreun duh, că era plugul necuratului, căci Sima, chipurile, sfârtecase într-o duminecă a Rusaliilor căpățânile unor draci, în timpul semănatului la Răstoacă.

Ieșise omul de la biserică și avea o promisiune către un văr al său. Cam la două hectare de pământ ce trebuiau arate. Se nimerise chiar bine, de Rusalii, o zi însorită, după ce plouase fără oprire săptămânile trecute. Muierea lui Sima, cătrănită nevoie mare, îi dădea întruna:

– Mă, omule, îi păcat de zâua aceasta preasfântă, vă dușeți voi altădată, hai să respectăm cele rânduite, să merem spre hodină, să îmbucăm șeva și să închinăm ziua cum se cuvine!

– Dară, tu femeie, învoiala-i învoială. Dară, am cinstit zâua, acum oi mere și eu la ale mele, omul și cu mine vorobirăm să dușem până la capăt osteneala. Ai văst și tu ce pacoste de ploaie cu spume și chietre o dat ieri și în toate zilele trecute, de zâceai că se crapă pământul ca o coajă de nucă sub copita vreunei dobitoace. Nu vei afla, dară, ce a hi mâne, poa să hie tremur de pământ și cer! Nu-i mai ghine, oare, să gătăm acum, ce avem de gătat, să știm o treabă!

Nu aveai cu cine să te înțelegi. Ajunsese omul acasă, apucase de se schimbă în alte haine, mersese în grajd, adusese boii la plug, după ce îl luară toate sudorile. Părea că era ceva neoblu în tot ceea ce făcea. Se simțea ostenit sau doar îl apucase din senin o frică de ceva anume, necunoscut. Le făcea pe toate cam în repezeală, de parcă s-ar hi temut că nu-l mai încape timpul.

Astfel, ieși cu boii trăgând după ei, cam fără vlagă, plugul și se oprise brusc la ușa porții. Își aminti doară că boii avuseseră fân de dimineață, așa că porni la câmp, trăgând de căpăstrul lor, mai cu tărie decât de obicei. Trebuia terminat de arat. Vorba-i vorbă, nu se cade niciun fel de tocmeală. Ajunsese pe câmp în vreo două sferturi de ceas. 

Soarele, mai apropiat de pământ, ardea cu disperare, prăjind totul în jur. Proprietarul pământului nu venise, căci omul nostru hotărâse să nu se oprească pe la el, ci să-i facă o bucurie, a doua zi când va vedea. Erau veri din frați și se avură toată viața, mai ceva ca frații.

Între timp,  găsi pogonul, se opri, se închină o dată, își suflecă mâinile, își scuipă în palme și când văzu, mai să-l ia cu leșin! În căușul palmelor zări cenușă. Asta scuipă. Se sperie și mai scuipă o dată pe pământ. Tot cenușă. Ochii începură să îi ardă și văzul parcă îi tremura. Își îndreptă privirea spre cer și vedea cum, chiar atunci, soarele se rupea în două. Imediat, apărură două cercuri de foc pe cer.

Se iscase un vânt puternic, care smulgea bucăți întregi din pământ care arătau pe interior ca niște bucăți de carne sfâșiată. În locul rămas gol, se deschiseseră câteva șanțuri, ce se întindeau până hăt, în depărtare. Tot în bătaia vântului, se iscase un vârtej de frunze care apărură din necunoscut, căci nu prea erau copaci pe acele ogoare. Frunzele aveau o culoare, când cenușie, când sângerie, și după ce se rotiră câteva clipe în aer, se lăsară pe pământ și, spre spaima lui Sima, se prefăcură în mâini înțepenite ca la morți. Începură, apoi, să se miște, se îndreptau spre el, strângând în pumni pământul pe care se târau.

Se întoarse și încercă să fugă, dar nu putea să se miște, parcă picioarele i-ar fi intrat în pământ. În aceeași clipă, un junghi îl făcu să se plece la pământ și simți cum cămașa era sfâșiată de o putere nevăzută, pielea de pe piept i se crăpa, se deschidea și nu curgea niciun pic de sânge, ci ieșeau, la început, firave, apoi tot mai încurcate, crengile unui copac ce se înălța, se tot înălța cu un vaiet prelung.

Îi crescuse din piept un măr, pe crengile căruia se legănau ditamai merele, cum nu mai pomenise nimeni în acele ținuturi. Parcă aveau coaja de aur, atât de tare sclipeau, mai ceva ca cei doi sori care apărură, după ce soarele fusese despicat. Mărul tot creștea și creștea, se suia la cer, crengile îi adăpostiră trupul și simți așa, o răcoare, de se liniști complet. Nu ieșea încă trunchiul, iar crengile îi aduceau o adiere liniștitoare, încât i se făcu sete, dar o sete nu de apă, o sete neomenească ce nu putea fi ostoită în viața aceasta. Crengile, tot mai încurcate între ele, acopereau acum aproape tot cerul și erau transparente, se vedea cum curge prin interiorul lor o sevă curată, roșiatică.

Între timp, plugul se puse singur în mișcare, trăgând după el boii amorțiți acum de tot. Intra prin acele șanțuri și se auzea ca și când trecea peste niște oase, pe care le sfărâma. Se auzeau și niște gemete venind din pământ, gemete sfâșietoare. În urmă, plugul lăsa dâre de sânge.

Apăru, imediat, un miros puternic de ars, moment în care Sima se prăbuși. Trunchiul, care abia atunci începea să iasă, încremeni pe loc, crengile se scuturară și împrăștiară doar cenușă în jur. Pe lângă merele care se uscaseră, pe crengi mai atârnau și cranii mici, cât cartofii. 

Și totuși, se mai simțea încă în putere, de-și duse mâna la ochi. Începuse să tușească de la cenușa care cădea de sus. Plugul făcu un ocol mai lung și se opri doar la celălalt capăt al ogorului. Atunci, crengile scheletice se prăbușiră toate la pământ, grele, de parcă ar fi fost de fier. Trunchiul copacului înghețase și începu să se topească, să curgă în interiorul trupului său, apoi pielea astupă gaura pe unde ieșise copacul, atât de bine, încât nu lăsă loc de nicio cicatrice.

Mai fu în stare să vadă pe cer ceva ce aducea cu un balaur care ieșise din al doilea cerc de foc și începu să roadă din primul cerc, până nu mai rămăsese nimic din el, apoi albastrul cerului explodă și în locul lui apăruse o câmpie întinsă, întunecată, pe care stăteau la distanțe lungi, alte planete, iar printre firele de iarbă groasă, acoperite de solzi, erau stele de făină care se sfărâmau la cea mai mica atingere a aceluiași vânt care izbucnise și pe pământ. 

Fusese cuprins de o liniște cum nu mai simțise vreodată. Toate durerile din șale, din piept îl părăsiră, i se scurseră sub formă de pârâiașe, în pământ. Părea că până și sufletul i se hodinea. Chiar îi ieșise din trup, plutea pe deasupra lui, imens, amestecându-se cu aerul diamantin, care sclipea puternic. Își simțea trupul ca pe un pumn de cenușă, pe care vântul ce cobora acum pe pământ, i-l răsfira în toate părțile.

Sima se trezise după un somn lung, a doua zi. Îl trezise vărul său, împreună cu alți săteni, care crezură că îl vor găsi trăsnit pe câmp, după furtuna care avusese loc ieri. După un timp, își reveni, se ridică de pe pământ, dar se simțea în continuare vlăguit. Nu își mai amintea prea bine ce i se întâmplase. Plugul se afla tot la celălalt capăt al ogorului. Pământul fusese arat ca la carte. Nu mai existau acele șanțuri, cerul senin, soarele, unul singur, ardea cu o și mai mare putere decât ieri. După cele întâmplate, Sima rămăsese nedumerit. Când avusese el timp de semănat?

 Până la urmă, își aminti prin ce trecuse și începu să le povestească oamenilor, cum că acel câmp ar hi blestemat, că se întâlnise cu necuratul, că soarele se împărțise în două, că scuipă cenușă, că plugul său sfărâmase capete necurate care ieșiră din pământ, căci chiar așa se și auzise. Un zgomot de oase sfărâmate!

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.