Walther Alexander Prager (n. 1978, București) este licențiat în teologie și filosofie, obținând titlul de doctor în filosofie la Universitatea din București cu o teză despre dialogurile lui Platon. A publicat traduceri din limba greacă veche în domeniile religiei și filosofiei. În 2019 a debutat literar cu un fragment de proză în revista Poesis Internațional. În 2020 a debutat editorial la Editura Paralela 45 cu volumul „Pelerinul”.
ORA 3
Iluzia mișcării, mai simplu de descoperit în gară, nu știi dacă a plecat trenul tău sau celălalt, decât în paradoxul săgeții expus de Zenon și care dă încă bătăi de cap, sau cel puțin pe aceea că ar exista în viață ceva de felul unei săgeți. Nici trenurile, cele două trenuri din iluzie, nu au de ajuns nicăieri. Iluzia se consumă în plecare. A plecat trenul meu sau trenul celălalt? Al celuilalt sau al celorlalți. Evident, există o incertitudine în privința expresiei „trenul meu.” O incertitudine și în privința gândului că mă găsesc acolo, în tren.
Odată, într-o călătorie lungă cu trenul, pe timpul nopții, adormisem într-un compartiment înconjurat de niște oameni oarecare, m-am trezit peste câteva ore, fiind înconjurat de alții (sau cine știe, aceiași), printre ei un călugăr care răspândea miros de tămâie. Adormisem însetat, mă trezisem cu o sete și mai mare. Sau eram într-un compartiment în care un șofer de tir povestea despre sticla de vin lăsată în frigider iubitei lui, în timpul călătoriilor pe șosele, glumind că își poate servi și eventualii amanți. Un fel de Penelopa și un fel de Ulise resemnat, străbătând autostrăzi nordice.
Mă găseam acolo, așadar, în schimbarea de călători, în călătoriile călătoriei șoferului de tir, în cazul ăsta, o nelămurire din copilărie în privința nesfârșirii unei imagini: televizor apărut la televizor și tot mai departe, televizor în televizor, sau oglindă în oglindă și tot așa mai departe, un șir nesfârșit de oglinzi. Unde să mă opresc la mine? Poate undeva pe fereastra trenului, uitându-mă țintă la orologiul din gară, un orologiu mecanic, unde să urmăresc clipa, kairos-ul, când se mișcă limba care indică trecerea minutului, o altă încercare de a stăpâni paradoxul lui Zenon. Și să fie ora trei dimineața, timpul bătut în turnul primăriei, auzit în „metamorfoză” de muribundul Gregor Samsa, de Franz Kafka.
Mă aflu în acea oră trei. Din nou nicăieri și din nou nu mă pot lămuri dacă a plecat trenul meu sau celălalt. Al celuilalt sau al celorlalți. Nelămurire care poate stârni o revoltă de felul celei a școlarului pus în fața unei table cu semne neînțelese. De vină este celălalt, cu trenul lui care pleacă sau nu pleacă. La fel, ceilalți. Cât ține revolta școlarului? Cât timp petrece în școală, ani și ani, până când se vede șters, fără importanță, în veme ce îi devine tot mai limpede că tabloul semnelor neînțelese îl depășește, că se află cu înțeles în stăpânirea altcuiva.
Și revolta îi încetează, chiar dacă nu a ajuns să dibuie vreunul din semnele acelea. Dimpotrivă, ajunge la o dragoste gravă pentru cunoscătorul semnelor, de bună seamă, și eu încep să îl iubesc pe celălalt cu tot trenul lui, pe ceilalți, muribundul Gregor îi iubea pe ai săi („ai săi”, o altă expresie care mă pune cu gravitate în încurcătură). Ajung să mă învinovățesc pentru nelămurirea mea, poate eu am părăsit trenul celorlalți, l-am lăsat în urmă, poate eu m-am oprit în trenul meu, mereu cu ochii la ceasul care bate ora trei, iar vina urmează și ea infinitul paradoxal al clipelor care trec și nu trec, până nu rămâne din vină decât teama că așa, pe neașteptate, am căzut.
