Tudor Neacșu revine pe www.omiedesemne.ro cu o nouă proză scurtă. Iată, pentru reamintire, câteva date personale: „Născut pe 3 mai, în anul 1980, în județul Tulcea. Scriitor și jurnalist, membru al cenaclului „Noduri și Semne” din Galați. Volum publicat: Karga, Editura „Brumar”, Timișoara (colecţia IV Romane), 2018.”

Pe lumea asta să fie al tău

            Din carpeta atârnată pe peretele îl fixase un cerb auriu care stătea cu picioarele în râu după ce, probabil, tocmai se adăpase. Era însoțit un cârd mare de căprioare din catifea. Dintre ele doar una bea apă, restul se uitau la el pline de recunoștință, ca la un zeu. Fundalul era greu de descifrat: o vinietă neagră în partea de sus ce ar fi putut să semene cu o pădure deasă și întunecată, iar în partea de jos o câmpie verde.

            Parastasul stătea să înceapă, iar el găsise un ungher în dormitorul mic unde nu încurca pe nimeni. De acolo putea desluși în liniște desenul din carpeta de deasupra recamierului. A stat cuminte într-un colț și și-a rumegat netulburat toate îndoielile. Nu își dorea deloc să fie acolo, dar nu mai putea da înapoi. Făcuse o promisiune să primească ce avea de primit la patruzeci de zile de la moartea lui Titus. Atunci când Postumia l-a sunat aproape plângând și i-a spus că s-a gândit să îi dea lui pomana de patruzeci de zile a oftat și i s-a pus un nod în gât. Nu avea nevoie de nimic, cu atât mai puțin de o pomană, dar cum ar fi putut să spună nu?! A tăcut și a ascultat-o pe văduvă cum suspina, iar la sfârșit a spus: Sărumâna! Acum nu mai putea da înapoi.

            Toate rânduielile erau deja făcute: patul, pernele și salteaua urmau să ajungă la fiul cel mic al lui Goguță, care tocmai se însurase și stătea cu chirie pe lângă piață. Masa și scaunele au rămas în bloc, la alde Cojocaru. Dar hainele, vechile cămăși înflorate ale lui Titus, pantalonii evazați, tricourile cu dungi și geaca lui olandeză au fost împachetate și așezate într-un sac ce acum i se cuvenea lui. Dar asta nu era tot și nici pe departe cel mai important. Costumul… costumul era important! Nou-nouț, din piersică gri, fusese de dimineață așezat cu grijă pe pat. „Dar Titus nu a purtat niciodată costum! Zicea că-i uniformă de proști. De ce i-ar folosi?!”, se gândi știind însă că nu mai are cum să schimbe nimic. Dar nici el nu purtase vreodată costum. O singură dată împrumutase un sacou albastru să meargă la o nuntă, dar asta era cu totul altceva.

            Popa întârzia să apară și asta făcea ca timpul să treacă mai greu. Prin față i se perindau tot felul de oameni pe care nu îi cunoștea. După vreo jumătate de ceas în care a fost o vânzoleală căreia nu îi găsea înțelesul, s-a auzit soneria, iar slujitorul Domnului a intrat în apartament, a mers țintă în sufragerie unde era întinsă masa și a cerut precipitat cățui și chibrit. A primit îndată cele cerute și a început să citească din cărțile lui. Rostea cu lene, doar capete din cântările pe care dascălul se căznea să le cânte el ca și când ar fi fost un popă cu adevărat. Apoi a poruncit să fie dus unde sunt lucrurile, ca să le binecuvânteze și a început să cânte singur, dar mare lucru nu se putea înțelege. Din tămâierul gri se ridica un fum gros care inundase toată încăperea.

            – Cine primește hainele să vină încoace, tună popa fără să privească împrejur.
            – Eu, părinte, răspunse el și făcu un pas în față cu capul plecat, ca și când ar fi urmat să poarte nu un costum, ci toate păcatele defunctului. Eu! Bogdaproste…
            – Pe lumea asta să fie al tău, pe lumea cealaltă a lui Titus, pe lumea asta să fie al tău, pe lumea cealaltă a lui Titus, pe lumea asta să fie al tău pe lumea cealaltă a lui Titus, spuse Postumia ca ca o smintită, și îi împinse în brațe costumul.
            – Bogdaproste, mai spuse încă o dată încet, cu capul plecat.

Nu avea cum să se îmbrace acolo, dar văduva l-a rugat să-l pună așa, pe el, să vadă dacă i se potrivește măcar la înălțime. Costumul îi era de bună seamă mai mare, nu fusese croit pentru el. De îndată ce l-ar fi îmbrăcat cusătura umerilor i-ar fi alunecat peste umeri, mânecile urmau să-i ajungă dincolo de buricele degetelor, iar pantalonii prinși sus, deasupra brâului, să i se adune în falduri groase peste glezne. Nu i se potrivea. Dar a îngăduit să primească. Era sigur că nu o să îl poarte niciodată.

            După ce a ajuns acasă, a așezat costumul în dulap. Se gândise chiar să-l dea la rândul lui de pomană vreunuia mai gras, mai voinic, dar un fel de teamă că ar putea fi judecat l-a cuprins, așa că a plănuit să-l uite acolo. Câteva zile la rând a fost mai liniștit, uitase aproape de tot că în dulapul lui zace costumul lui Titus. Însă încet-încet a început să se gândească: ce a fost în capul Postumiei când i-a dat un costum cu două numere mai mari? S-o fi gândit că Titus mai crește acolo unde o fi și că e mai bine să ai de unde să tai, decât să te strângă? De ce n-a găsit el o scuză tâmpită să nu meargă la pomană, dar mai ales ce are să facă el cu costumul acum? Își vedea de ale lui și deodată îi zbura mintea la asta. Nu mai putea bea o bere în liniște, nu se putea uita la un meci, nu putea să se așeze la masă fără să se gândească la costumul căpătat. Poate că ar fi putut trăi cu toate astea dacă nu l-ar fi visat pe Titus într-o noapte. Nu i-a spus nimic, nu l-a certat, dar a apărut așa și s-a tot învârtit în preajma lui, măsurându-l de sus și până jos ca și când s-ar fi așteptat să îl vadă îmbrăcat în costum. S-a trezit cu sufletul în gât și a strigat: Haide bre, Tituse, dă-o dracului!

            Orele au trecut greu până dimineață. Când s-a luminat, a căutat în sacul cu haine primit la pomană și a îmbrăcat cămașa înflorată și pantalonii scurți pe care Titus le purta pe atunci când își încăleca semicursiera. Peste ele a pus costumul și a ieșit din casă. L-au văzut câțiva dintre băieții cu care bătea tablele în amiezele lungi, pe terasă la Bully. Nu s-au putut stăpâni și l-au întrebat dacă nu cumva pleacă să se însoare gătit așa. A râs, dar nu le-a dat nici un răspuns.

            Când a intrat pe poarta cimitirului își amintea doar vag pe unde e mormântul lui Titus. A căutat mai bine de jumătate de ceas, iar când l-a găsit un zâmbet larg i s-a ivit pe chip. S-a dezbrăcat în grabă și a înfășurat cu costumul crucea înfiptă în mormântul proaspăt. Apoi a plecat fără gânduri. În urma lui, din cămașa înflorată se răspândea un miros de naftalină amestecat cu cel al coloniei vechiului stăpân.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.