Tudor Neacșu revine pe www.omiedesemne.ro cu o nouă proză scurtă, după ce acum ceva vreme a publicat textul numit „Sălciile lui Dumnezeu”. De data asta a fost mai parcimonios cu datele personale, așa că nu voi face decât să vă reproduc întocmai mica notă biografică: „Născut pe 3 mai, în anul 1980, în județul Tulcea. Scriitor și jurnalist, membru al cenaclului „Noduri și Semne” din Galați. Volum publicat: Karga, Editura „Brumar”, Timișoara (colecţia IV Romane), 2018.”
PIRAMIDAL
Un nor își izbise mai devreme tâmpla de vârful colțuros al Dealului Mare, iar întunericul începuse să-și adune aripile de cloșcă deasupra satului. Pe dedesubt se puteau încă auzi înjurături, mugete de vite sau râsete iuți: un freamăt pregătit să apună și el. Popa Bobină tocmai îl văzuse pe Tatulici la televizor cum a vorbit despre istoria asta cu banii de la Cluj. A căzut pe gânduri. Avea și el socotelile lui. De fapt, își dorea să poată îndrepta turla bisericii, aplecată de câțiva ani din cauza greutății clopotelor. Părea că stă să cadă și doar Dumnezeu o ține agățată din cer.
„Pui banii o dată și îi iei de opt ori, iar și iar, de încă opt ori. Unu ori
opt. Păi, dacă eu iau banii pe care i-au pus alți opt după mine, atunci ei o să
îi ia de la ceilalți opt care vin. Și tot așa, până când se termină oamenii și
banii. Și ultimii pot rămâne păgubași, sărmanii! Da, dar unul pune un leu,
altul pune o sută și următorul o mie… Nu este egal! Dar dacă primii care s-au
îmbogățit o să vină din nou cu banii deja înmulțiți?! Și îi joacă iar și iar.
Cine se satură vreodată de bogăție…? Nu o să se sfârșească niciodată! Știe
Tatulici ce știe, el zice corect că pot veni și băncile aici, chiar și
guvernul. Chiar așa, ce dacă iau banii pentru pensii, să zicem, și îi înmulțesc
cu opt…? Poate să vină după aia și mama liberalizării și a inflației, că sunt
bani pentru pensionari cât nu poate număra Banca Națională! Până la urmă banii
sunt scorniți să nu se termine în lume”, își spuse toate astea în gând și ieși
de sub bolta de viță de vie, de unde se vedea cum turla zace într-o rână. Își
luă privirea de la ea și începu să vâneze prin lumina tulbure a serii zborul
bezmetic al cărăbușilor. Cei mai mulți se loveau unul de celălalt, de parcă
văzduhul nu era de ajuns să îi țină în aer pe toți și fiecare avea de zburat în
același timp, pe aceleași cărări trase ca niște ațe prin aerul cenușiu. Pocneau
și cădeau năuci în iarbă. Cei mai lipsiți de noroc ajungeau în colții motanului
portocaliu pe care el nu-l hrănea prea des pentru că, flămând fiind, ar fi
trebuit să pornească la vânătoare de șobolani.
Atunci i s-a făcut teamă că Dumnezeu ar putea să-l pedepsească că gândește așa: că banii pot fi înmulțiți fără muncă. Însă voia să mărturisească chiar el la rugăciune ce avea în cap să facă. Voia doar un răgaz să-și potrivească cuvintele înainte să se roage. Își făcuse și o socoteală: dacă Dumnezeu poate să te pedepsească și pentru gânduri, atunci ție singur nu îți mai rămâne nimic al tău. Cele lumești nu sunt ale tale, pentru că după ce nu mai ești, le primesc unii de pomană. Trupul îți putrezește. Sufletul nu este nici el al tău, căci se va duce în Rai sau în Iad, după bunele sau după relele pe care le-ai făcut. Și acolo se ocupă cineva de el. Măcar gândurile. Nu toate, dar măcar unele să rămână doar ale tale!
A intrat în casa parohială și s-a îndreptat cu sfială spre peretele de la răsărit. S-a așezat în fața icoanelor și a strâns tare în pumnul stâng o cruce mică din lemn de măslin de la Muntele Athos. Era singurul dar pe care îl primise de la părintele Virgil, cel care păstorea cea mai bogată parohie din Măcin și care se plimba peste tot prin țară și prin lume cu protopopul. Câte ar fi făcut el dacă era în locul părintelui Virgil…
„Cred într-unul Dumnezeu…” se auzi șoptit, iar mai apoi își continuă rugăciunea în gând. După ce a terminat, a ridicat ochii din podea și a privit icoanele precum niște ferestre prin care puteai parcă să vezi în altă lume. A simțit atunci un fior și a știut de la început cum să-l tălmăcească: asta este chiar încuviințarea că planul nu este greșit! „Atunci înzestrează-mă Atotputernice cu înțelepciune și răbdare. Ajută-mă să adun măcar 50 de mii și păzește-mă pe mine să pot să pun ordine în socotelile astea. Mântuiește-mă, Doamne dacă judecata mea nu este dreaptă și fac păcate, iar oamenilor de la Cluj dă-le sănătate și ține-i în putere, ca prin ei să se facă lucrarea Ta, iar noi să izbutim să îndreptăm clopotnița!”. Simți asta ca pe o datorie împlinită și o eliberare. Își păstrase însă doar pentru el gândul că dacă va reuși să înmulțească 50 de mii cu opt, atunci nu va îndrepta doar turla, ci va netezi fresca coșcovită din pronaos și va înnoi iconostasul… Până la urmă i-ar fi rămas atâția bani cât să scape de Oltcitul ăla vechi și să-și cumpere o Dacie nouă. A doua zi a chemat la biserică pe toți cei din consiliul parohial și le-a spus că au datoria să încerce să strângă bani de la credincioși și cu ei să facă lucrările.
– Banii n-au valoare, părinte! Jumate de hectar de pepeni am făcut vara trecută. Țineam banii într-o sacoșă, că nu mai aveau loc la teșcherea! La sfârșit, când i-am numărat, mi-a dat că pot să fac nuntă băiatului la restaurantul Turist. Prin iarnă, banii nu mai ajungeau decât pentru lăutari, iar în primăvară mi-am cumpărat cu ei un aparat de sudură și o mână de electrozi. Păi cum o să reușim noi de pe un an pe altul să plătim o lucrare așa de mare?, a întrebat neîncrezător dascălul Talpeș.
– Noi nu vrem să facem nuntă, dascăle. Și nici să ne luăm aparat de sudură. Pe noi ne interesează altceva. Toate astea sunt cu voia lui Dumnezeu, dar trebuie să punem câte puțin și de la noi. Eu nu am spus că banii pe care îi strângem o să fie de ajuns și deodată o să se îndrepte turla singură. Eu am toată încrederea că o să reușim la anul, prin primăvară, să deschidem șantierul și să plătim tot de la început. Ne trebuie și înțelepciune pentru asta. Putem să strângem 30, poate 40 de mii. Știu că nu este de ajuns, dar cu voia Lui și cu ajutor de la Protoierie se vor face toate, spuse Popa Bobină, iar privirile tuturor celor din biserică se plecară. Nu le rămânea decât să își facă datoria de credincioși.
***
La sfârșitul anului, popa Bobină a numărat 34.253 de lei, cu tot cu banii găsiți în cutia milei și cei de la lumânări. Asta era puterea satului! Oamenii nu aveau de unde să pună mai mult. Este de ajuns, a gândit, cu atât mai mult cu cât înainte de Crăciun își vânduse Oltcitul și era hotărât să pună și el partea lui: restul până la 40 de mii. Babele au spus atunci despre el că este un sfânt și că nimeni altcineva nu ar fi făcut asta pentru sat și pentru biserică.
După Bobotează a plecat fără să anunțe pe nimeni. A pus banii în patru pachete de hârtie pe care scria „perlan alb” și i-a ascuns în buzunarele cusute anume pe sub sutană. Atârnau destul de greu, dar i-a fost frică să îi pună în geantă. „La ce fel e lumea astăzi, s-o găsi vreunul să tâlhărească până și un un popă”, și-a spus. Nu mergea acolo spre nicăieri. Vorbise la telefon cu unchiul Bălan de la Tulcea, care ajutase acum vreo zece ani un băiat sărac să ajungă milițian. După Revoluție, băiatul a dat jos cascheta și ajuns să lucreze la prefectura din Cluj, într-un birou. Nimeni nu știa ce face acolo, dar nici nu avea prea mare importanță. El putea să îl ajute să intre în față și să nu aștepte banii luni la rând.
Atât de greu i-a fost pe drum încât a crezut că urcă un fel de Golgotă. I-a degerat degetul mic de la piciorul stâng, a trebuit să moțăie în compartiment înghesuit de un bețivan care se urcase la Tecuci și a coborât abia la Nicolina, dar mai ales a fost nevoit să asculte povești nesfârșite care nu-l interesau și care îi tulburau și mai tare toată neliniștea care i se culcușise în coșul pieptului de când a urcat în tren. La început a crezut că este singurul care merge la Cluj-Napoca cu banii ascunși în țoale. Dar nu era așa. Văzuse cu ochii lui umflăturile din geaca olandeză ale unui tinerel cu mustață care a fumat pe culoar tot drumul și a auzit fără să vrea mai mulți care se lăudau că s-au îmbogățit, asta cu toate că umblau îmbrăcați ca vai de lume. Dar cel mai tare l-au tulburat niște sectanți care vorbeau între ei și spuneau că omul ăsta care înmulțește banii este chiar Anticristul, iar cine încasează își vinde sufletul Satanei. Ar fi vrut să le dea un răspuns pe măsură, dar s-a abținut.
A ajuns la capătul drumului sleit de puteri. La jumătate de ceas după ce a coborât din tren încă simțea cum pământul se mișcă sub picioarele lui. Orașul arăta precum curtea mânăstirii Micula în zi de hram, doar că înmulțit de opt ori. Avea să înnopteze în gară, iar dimineață să fie la ușa prefecturii. A pândit un scaun liber în sala de așteptare și s-a așezat liniștit. Nu a reușit însă să închidă un ochi pentru că dintr-un difuzor se auzea un zgomot gâjâit. Până dimineață a izbutit să deslușească despre ce era vorba: un cântec pe care l-a și învățat!
Trenule ce duci cu tine
Atâta rău şi-atâta bine
Opreşti şi iei din gară-n gară
Durerea din întreaga ţară
La Caritas, la Caritas
Speranţa noastră ne-a rămas
Durerea noastră şi speranţa
Ce poate să ne schimbe viaţa.
Era încă beznă când a plecat spre prefectură. După toate calculele lui ar fi trebuit ca până la prânz să reușească să se urce în tren și să plece înapoi acasă. Însă și în fața prefecturii era la fel ca în gară: oameni adunați unul lângă celălalt care așteptau. A dat din coate până când un bărbat îmbrăcat cu combinezon de piele și cu o căciulă de astrahan pe cap a început să strige și să facă ordine.
– E preotul, oameni buni! Lăsați omul să treacă că el e venit aici cu alte treburi, nu să stea la rând! Deodată s-a croit o cărare, iar el s-a gândit fără să vrea la apele despărțite de Moise cu toiagul. Astfel a reușit să intre, și-a făcut o cruce mare și a început să caute biroul. S-a plimbat de mai multe ori pe scări în sus și în jos până a nimerit locul în care trebuia să ajungă. A bătut la ușă și a intrat sfios.
– Bună ziua! Spuneți!, rosti tânărul funcționar fără să-și ridice privirea dintr-un vraf de hârtii împrăștiate pe masă.
– Sunt preotul Bobină, îngăimă fără putere, în vreme ce milițianul continuă impasibil să citească ceva din hârtii.
– Ziceți, ziceți…
– Domnul Bălan, de la Tulcea… m-a trimis la dumneavoastră, dacă puteți…
Funcționarul își ridică ochii și îl privi încruntat din cap până-n picioare câteva clipe bune. Apoi se lovi cu podul palmei de frunte și păru că a înțeles.
– Nu stați în picioare, luați loc! Domnul Bălan…
– Da, în problema pe care o avem noi la parohie. Poate ne ajutați cu depunerea asta.
– Da, domnule! Acuma știu despre ce e vorba! Ce mai e pe la dumneavoastră pe acolo? Pește s-a făcut? Mai e?
– Nu mai e! Au secat bălțile, oamenii și-au pus bărcile pe foc și din steci au făcut garduri să nu iasă găinile în drum. Nu mai este pește, dar acum avem pământuri, spuse preotul începând să caute în buzunarele sutanei.
– I-auzi! Păcat!
– Nu-i păcat! Aici sunt banii. Știți, eu nu prea mă pricep unde trebuie duși. 40 de mii, v-a spus domnul Bălan, nu? Ăștia sunt pentru biserica noastră, iar ăștia pentru strădania dumneavoastră. Să vă dea Dumnezeu sănătate!
– Pe ai mei nu îi puneți pe masă că cine știe cine intră acum și ne duce direct la Gherla pe amândoi. Puneți acolo, în sacoșa aia. V-a spus domnul Bălan că banii nu îi luați pe loc, nu?
– Dar cum?
– Ei, mă ocup eu, dar procedura e ca la toată lumea. Se fac niște liste, se depun, se analizează după formulă și câștigătorii se publică în „Mesagerul”. Știți că ăsta e un joc, adică câștigi, pierzi, câștigi…
– Păi, eu ziceam…
– Nu vă faceți, dom’le, probleme! Mai ales că ați venit la mine cu recomandare. De luat o să luați. Dar nu acum.
– Mai vin. Dar știți, banii sunt ai oamenilor. Noi vrem să facem biserica și asta e singura noastră nădejde.
– După ce plecați de aici să nu uitați să treceți pe la poștă și faceți un abonament la ziarul „Mesagerul Transilvănean”. Să vă scriu, sau țineți minte?
– Țiu minte…
– Și vă uitați acolo. În fiecare joi se publică lista cu câștigători. Acum, pentru că ați venit la mine, cred că în a doua, hai a treia listă o să vă găsiți numele, cu localitatea din care veniți. Când ați găsit numele, mă anunțați prin domnul Bălan și veniți direct la mine. Dacă numele nu apare așa repede, mai așteptați cel mult două luni. Altfel, mă căutați din nou așa cum m-ați căutat acum. Eu sunt aici, nu plec nicăieri.
O îndoială mare începuse să îi apese sufletul, însă lăsase deja acolo pachețelele pe care scria „perlan alb” și era atât de obosit încât ar fi plătit cei 40 de mii de lei doar ca să poată dormi undeva. Mulțumi de mai multe ori fără să se oprească și ieși pe ușă spunând cu voce tare doar pentru el: Doamne-ajută! Funcționarul l-a auzit însă și i-a răspuns:
– Doamne-ajută, părinte! Nu uita să treci pe la poștă și să faci abonament la Mesagerul! Drum bun!
***
A citit ziarul în fiecare zi. S-a gândit că poate nu se publică lista doar joia și să nu cumva să piardă șirul. Erau zile în care nu mai aștepta să vină poștărița, ci se urca pe bicicletă și pleca direct la poștă. Numele lui nu a apărut însă niciodată. Cu câteva zile înainte de Paște, la Telejurnal, crainica a anunțat că sistemul piramidal de întrajutorare de la Cluj-Napoca s-a prăbușit. Nu a înțeles de la început și a tras nădejde că nu îl privește asta pe el, dar a fost de ajuns să asculte știrea până la sfârșit.
A ieșit din casă. Nu putea respira. După câteva clipe în care mintea i se golise de tot de gânduri, privirea i-a ajuns pe turla strâmbă a bisericii, apăsată acum de toată greutatea văzduhului.
