Bogdan Perțache revine pe O Mie de Semne cu o nouă proză scurtă scrisă în stilul cu care deja ne-a obișnuit.
Iată, pentru reamintire, ce ne-a scris Bogdan anterior:„Mă numesc Bogdan Perțache, locuiesc de anișori buni în Canada, în România am fost învățător și profesor de limba engleză, și scriu mărunțișuri de când mă știu. Recent, am terminat un curs de „creative writing” ținut de Florin Iaru (singurul lucru bun în pandemia asta nenorocită: am putut face cursul on-line, pe Zoom). Am mai publicat proze scurte în Revista de povești și Literomania.”
Portretist
Amestec vopsele acrilice ca un dirijor sprijinit cu bagheta-n partitură. Cuțitul pendulează apăsat, apoi rupe ritmul când împarte pasta separând-o în patru feluri de gri. O câtime de secundă mâna mi s-a oprit.
„Să fac acum maroul pentru iriși?
Nu, e prea devreme, o să se usuce!
Aș putea să picur doi stropi de retardateur…
Nah!”
Pufnesc nemulțumit, modelul din dimineața asta e dificil și sunt nevoit să redau fiecare detaliu cu fidelitate, client pretențios, dar care n-a negociat la preț. Of!, o să-mi ia până la prânz să termin tabloul.
Cu gesturi repezite răsfir vraful de hârtii de pe masă, câteva cad pe jos, le ignor și mă uit la însemnările din agendă, trebuie să mă grăbesc, la ora unu vine madame Blanche de Chamblie, cu modelul de dup-amiază.
Desfiletez capacul cutiuței cu ibuprofen, o scutur până-mi cad în palmă două pilule și le înghit cu o gură zdravănă de cafea. Deschid laptopul. Ca să exploatez la maximum timpul, intru pe YouTube și caut o piesă de teatru radiofonic. Încetez căutarea la „Rinocerii” lui Ionesco și dau click pe play.
Fac o semipiruetă spre șevalet, strâng puțin șurubul de sus să înțepenesc mai bine pânza, apăs, încă o dată, pe piuneza ce fixează fotografia de catarg, smulg o pensulă din borcan și, când aud că rinocerul din piață curmă cearta dintre Jean și Bérenger, urechea dreaptă e gata.
„Hai, că nu-i dracu’ atât de negru!
Poate n-o să-mi ia chiar trei ore!”
Iau pauză când mi s-a terminat cafeaua, întrerup „Rinocerii”, merg în chicinetă și-mi torn alta din cana de sticlă a filtrului. Când revin în atelier văd hârtiile groase, colorate, căzute pe podea lângă masă și, cu geamăt, mă aplec să le ridic. Curios, îmi arunc o privire pe ele, he-he!, îmi atrag atenția două pliante de la niște expoziții mai vechi de-ale mele, din București. Pe primul, de un galben ocru, scrie mare „Galeriile de Artă Orizont”, dedesubt o imagine cu un triptic din faza azurie și numele meu, îl despăturesc și citesc ce scrie în secțiunea mediană:
„Pictor al eterului stihial, sub care sucombă, sau subzistă difuz, rococoul chtonian. O negare a luturilor, un metabolism terestru sugerat, ce pune în evidență stilizarea agresivă a celestului.”
Apoi șterg cu privirea pe cel de-al doilea, de la „Galeria Simeza”:
„Luăm contact cu sfârșitul suficienței tatonante a irealului. Definit, pictorul face clar diferența între accidental și esențial, lipsit de vacuitatea abundentă a imanentului. Trece dincolo, rupe granițe.”
Mă uit în gol câteva secunde apoi pliez cartoanele, aducându-le la forma inițială și le strecor cu grijă într-un dosar de pe masă.
„Gata cu trândăveala, la treabă!”
…
La unu fix țârâitul soneriei de la intrare îmi zgârie timpanul.
Mi-aș fi dorit ca madame de Chamblie, clienta, să mă sune și, cu un motiv oarecare, să amâne întâlnirea, dar iat-o, barză căruntă, frântă, șezând pe canapeaua mea. Strânge în brațe, gata să-l sufoce-n jabou, un minuscul Chihuaua albinos, bazaochi. Cățelul nu mă place, gâjâie, hârâie la mine de mi-e frică să nu facă vreun atac de apoplexie.
– Doamnă -zic- în condițiile astea, mi-e imposibil să…
Femeia mă asigură că nu-i nicio problemă, că știe că lucrez după fotografii, prin urmare mi-a adus ea un album, să aleg de-acolo ce mi-o plăcea. Lasă cărțoiul lângă ea, scoate portofelul, ia din el și pune o bancnotă de o sută de dolari peste copertă, avansul. Se ridică abia stăpânindu-și bestia.
Îi mulțumesc și o conduc până la ușă. Înainte să iasă mă întreabă:
– Și, când e gata tabloul?
– Peste exact o săptămână!
Mă întorc, pescuiesc suta de dolari de pe perna canapelei, evitând să ating albumul, o bag în buzunar și mă așez în fața laptopului. Deschid fereastra site-ului lui Montreal Gazette, intru la anunțuri și-l reîmprospătez pe-al meu: „Bălănel și Miaunel. Portrete animale de companie făcute cu pasiune, la comandă…”
