Bogdan Perțache revine pe O Mie de Semne cu o proză scurtă scrisă cu nerv și umor. Este un execițiu prozastic în care autorul s-a debarasat sine ira et studio de capcanele descriptive și de amănuntele care încarcă de obicei textul. Pare o schiță în cheie caragialiană, cu accent pe memoria involuntară, și mizează pe surpriza pe care o avem când recuperăm, uimiți, o amintire uitată demult.
Iată ce ne-a scris Bogdan: „Mă numesc Bogdan Perțache, locuiesc de anișori buni în Canada, în România am fost învățător și profesor de limba engleză, și scriu mărunțișuri de când mă știu. Recent, am terminat un curs de „creative writing” ținut de Florin Iaru (singurul lucru bun în pandemia asta nenorocită: am putut face cursul on-line, pe Zoom). Am mai publicat proze scurte în Revista de povești și Literomania.”
Poze de profil
Telefonul: „Ping!”
Pun cuțitul pe paletă și-mi șterg mânile cu o cârpă înmuiată în terebentină.
Am primit o „cerere de prietenie” pe Facebook.
Hm, Adina Ionescu, numele nu-mi spune nimic. Pe „copertă”, Palatul Cantacuzino. Lovesc ușurel cu buricul degetului medalionul cu poza de profil, să o măresc. O femeie frumoasă, cam de vârsta mea, cu zâmbet ce face paranteză în obrazul stâng și bucle prelungi, mahon-roșcat, ce-i acoperă jumătate de nas, aproape toată gura și un ochi. Celălalt e larg deschis, verde, hipnotizant. Șterg ecranul din dreapta spre stânga, tot nu mă dumiresc, în poza asta scrutează fotograful peste niște ochelari de soare, irișii îi sunt înjumătățiți de ramă și scoate limba. Facebook mă mai lasă să văd doar una, acum părul e roșu aprins, cu breton bogat retezat la linia sprâncenelor, se uită în dreapta-jos, are bărbia sprijinită-n bărbia unei viori.
Sunt intrigat, accept cererea și continui să navighez în galeria de portrete. Același model la vârste diferite.
Numărul patru are râs hohotit, cu dinți regulați, curați, capul dat pe spate și privirea în cer. Schimb. Un melc de vioară. Alta. Un „f” de vioară. Schimb. În următoarea e vară și poartă o pălărie de paie, uriașă, sinilie. Ochii, ascunși de umbra borului. Pielea brunzată auriu. Schimb. O partitură. Alta. Oho! Acum e blondă, cu părul spic de grâu copt împletit în două codițe, palmele-s strânse pumni în fața ochilor, pe post de binoclu. Mai vreau. Lira dintr-o fereastră rotundă de la Ateneu. Neinteresant. Schimb. Una întunecată. Of! Machiaj strident de seară, cârlionți țepeni de coafură de nuntă. Frec repede ecranul. E, da! Profil echilibrat, nas grecesc, fără șa, buze pline, păr brun, adunat în coadă de cal; peste frunte, eșarfă de mătase turcoaz. Schimb. În sfârșit! Pe palmele cu degete întrepătrunse, terminate cu unghii perfecte, își sprijină bărbia și mă arde cu ochi verzi. O sprânceană e ușor ridicată.
Mă uit ca un vițel, secunde întregi.
Tresar. Sună nevastă-mea:
– Când te-ntorci de la studio să iei pâine… și hârtie igienică.
– Bine, bine!
– Și vezi că a sunat fiică-ta, iar a pățit ceva la mașină!
Pun telefonul jos. Trebuie să mă întorc la vopselele mele. Îl iau iar.
Dau înapoi, apăsând săgetuța din josul ecranului. Pagina ei apare întreagă. Intru la „Fotografii”. Îmi atrag atenția niște imagini alb-negru. Le deschid. Poze ale unor poze din anii ’80, cu puștani de liceu îmbrăcați în sacouri și sarafane cu matricolă pe piept. Necunoscuți. Uite și una de la o petrecere, cam neclară, cu o pereche. Ea, râzând, cu brațele pliate pe sâni se apără de un el ce încearcă să o sărute pe obraz. În fata cu păr înfoiat și pulover de mohair cu triunghiuri, recunosc varianta tânără a Adinei Ionescu, el, un golan cu mustăcioară, chică și cămașă cu mâneci scurte, suflecate,
Mă lovesc cu palma pe frunte de-mi fac cucui cu coada pensulei.
„Adina… Aa! Dina! Ptiu!”
Golanul din poză sunt eu.
