Bogdan Perțache revine pe O Mie de Semne cu o nouă proză scurtă care ne amintește de tragicul eveniment din seara zilei de 4 martie 1977.
Iată, pentru reamintire, câteva date biografice trimise de Bogdan anterior: „Mă numesc Bogdan Perțache, locuiesc de anișori buni în Canada, în România am fost învățător și profesor de limba engleză, și scriu mărunțișuri de când mă știu. Recent, am terminat un curs de „creative writing” ținut de Florin Iaru (singurul lucru bun în pandemia asta nenorocită: am putut face cursul on-line, pe Zoom). Am mai publicat proze scurte în Revista de povești și Literomania.”
Romulus și Iulia
pictoriței Iulia Șchiopu
E întuneric absolut, ca într-un fund de peșteră. Și-i liniște, nu absolută, pentru că de sus se aude în răstimpuri râcâitură de fier pe piatră urmată ori de o zornăitură, ori de o bufnitură. El o ține de mână protector și ea îi răspunde rar strângând ușor.
„Cât de cretin am putut să fiu! Cât timp am pierdut aiurea! Un dobitoc timid! De ce-am așteptat atâta?!”
Aproape tot trimestrul doi a stat, dup-amiază de dup-amiază, la Nestor, în cofetăria din blocul ei, chiulea de la ultima oră și alerga aici să păzească o cafea, plătită întreit, pentru a-și avea masa rezervată, așteptând neliniștit să apară Ea. O vedea prin vitrina aburită cum se întorcea de la școală, mai mereu însoțită de vreo prietenă. Oricât ar fi fost de frig, nu-și acoperea capul, lăsând liber părul foarte lung, brun și pieptănat drept. În prima lună a aflat, citind și răscitind pe buzele colegelor, că o cheamă Iulia. Ajuns acasă îi scria febril scrisori pe zeci de pagini și poezii din sute de strofe. Toate sfârșeau la coș. În a doua lună a observat că privirea ei verde îl cerceta pe furiș. Apoi fetele au început să zăbovească la discuții pe trotuar, chiar în dreptul lui, iar Iulia stătea numai cu fața spre el. Când, cam pe la sfârșitul lui februarie, ea s-a uitat direct în ochii lui și i-a zâmbit de i s-a înmuiat sufletul, a hotărât să facă un pas înainte. Pe întâi martie, a cumpărat un buchet de frezii, degeaba, n-a avut curaj să i-l dea, s-au uscat de tot, sub masa de cofetărie, a doua zi. Pe trei martie a cumpărat altul, dar doar pe patru, după ce s-a certat singur („te crezi bărbat?!, nu ești decât un munte de mămăligă!”), cu inima zbătându-i-se în gât a așteptat-o afară. O oră, două, trei.
„Nu mă mișc de-aici!”- s-a încăpățânat.
„Am noroc!” – și-a zis când a văzut-o cum se întorcea singură, cum mergea lin, fără grabă.
Înțepenise ca un copac, blocând trotuarul, cu florile atârnând, prelungiri ale degetelor, pe jumătate ascunse în dosul coapsei, speriat că i s-au șters toate cuvintele din minte. A uitat ce vroia să-i spună, s-a hotărât să i le întindă fără vreun cuvânt și să plece. Când ea a ajuns în fața lui, el a ridicat antebrațul ca mișcat de un arc. Iulia a luat freziile cu gest mărunt, și l-a privit cu ochi surâzători:
– Cam ofilite!
El a început să se bâlbâie:
– Știi, eu… eu sunt… mă cheamă…
– Știu cine ești! Ești într-a doișpea la Lazăr, poetul, Romulus, Țiclău Romulus. Te știu de când te-a adus Sache, profu’ de engleză, la cenaclu, la noi, la Bălcescu.
– Să nu mă înțelegi greșit, eu…
I-a tăiat-o, hotărâtă:
– Trebuie să le pun în apă! – a ezitat câteva secunde – Hai până sus, la mine!
S-a oprit și s-a încruntat la el:
– Să nu mă înțelegi, tu, greșit!
Îndrăzneala ei l-a uimit, dar a urmat-o docil.
…
Îi mângâie cu buricul degetului mare, pe rând toate unghiile, memorându-le forma, știe pe de rost harta liniilor din palmă. Ar vrea să o sărute, încearcă o mișcare, dar simte că se îneacă și șoptește, fără ecou:
– And lips, o you, the doors of breath, seal with a righteous kiss, a dateless bargain to…
…
– Ai mei nu-s acasă, e vineri, vinerea vin târziu, după zece. – i-a zis.
E atât de bucuroasă că nu-s!
Îi vine să râdă acum de toate temerile ei, „și dacă se întorc mai devreme?”, „și dacă tipu-i, de fapt, un mojic?” sau „și dacă e chiar atât de timid încât nici măcar n-o să mă sărute?”
Zâmbește nevăzută.
„A fost perfect!”.
L-a băgat în bucătărie și l-a așezat, înghesuindu-l, pe un scaun între masă și „soldat”. Și-a pus un șorț minuscul și i-a făcut o cafea:
-Ți-e foame? Mie, da! – și, în timp ce se învârtea pregătind salata cu ceapă verde și ridichiuțe roșii, și omleta, i-a povestit de momentul în care l-a văzut prima oară. La cenaclu, înainte de Anul Nou, mai întâi a remarcat bretonul lui buclat ce-i cădea des peste ochi, s-a minunat „cum de-l lasă ăia de la Lazăr cu pletele astea?!”, apoi ochii negri, ce parcă n-aveau iriși. Când Sache, mândru păun, l-a pus să-și spună un poem în engleză, pe toată durata recitării versurilor, nu și-a mișcat o clipă privirile dintr-ale ei.
Au mâncat amândoi în tăcere. El cu ochii în farfurie, ea îl scruta, des, pe sub sprâncene.
„Și-atât, nimic mai mult, am așteptat alt semn, ceva! Nimic!
Te-am văzut în cofetărie dup-aia, și mi-am zis „acu-i-acu’!”, dar tu amânai, și amânai. N-am știut ce să fac! Mi-a fost ciudă!”
Într-un târziu el și-a-nghițit timiditatea și a șoptit o glumă, nevinovată, Iulia a replicat cu alta și gheața odată spartă, au început să-și povestească despre Bac, la ce facultate au de gând să dea, despre cărți, despre pasiunea ei pentru desen.
– Adu-mi să văd!
Iulia a ieșit din bucătărie și s-a întors într-un suflet cu un bloc de desen cu coperți de carton uriașe, legate cu pamblică, dintre care răsăreau margini de hârtie groasă. Cu degete grăbite, el a desfăcut nodul. Toate schițele aveau același model, o păpușă delicată, mirată, și fiecare păpușă era încadrată de, impregnată cu, obiecte simbol, ce îl băgau în povești, în labirinturi.
Ea stătea în fața lui cu brațele cruce oblică pe piept, iar el, mai uimit cu fiece pagină dată, nu se putea hotărî care e preferata lui.
– Am să te duc cândva aici! – i-a spus și i-a arătat o păpușă cu păr alb, risipit de vânt, rătăcită într-un sat mediteraneean.
Ea a făcut un pas înainte, i-a luat capul în palme și s-a aplecat spre gura lui.
În momentul acela lumea lor s-a zguduit din temelii.
…
Bărbatul în uniformă de postav verde oliv împinge cu ranga o placă subțire de beton. Sub ea se cască o gaură în care vede două capete cu părul pudrat cu fărâme de moloz. Trupurile lor sunt ascunse de tavanul năruit. Au fețele întoarse una spre cealaltă și ochii larg deschiși, prăfuiți. Întoarce capul și strigă la ofițerul din stradă:
– Am mai găsit doi, tovarășu’ lent-major, îs morți-morți!
