Camelia Chițescu revine pe www.omiedesemne.ro cu proză de data asta, un text care nu cucerește neapărat prin stil sau prin măiestria cu care autoarea își transmite mesajul sau emoția cititorului, ci prin sinceritate. Jucând pe această carte a sincerității sunt convins că și celelalte elemente de compoziție se vor „contamina” într-un viitor apropiat. Depinde doar de Camelia dacă acest lucru se va întâmpla.
Camelia Chițescu are 24 de ani și este studentă la masterul de psihologie judiciară din cadrul facultății UBB Cluj-Napoca.
Sed non ego
Îmi amintesc vremea când citeam versuri din ”aici nu mai locuiește nimeni” și mesajul mi-a rămas ca o tăblie lipită de pe ușile caselor pustii, un abandon în suflet și-un avertisment pentru cei de afară. Ani mai târziu, fiecare vers pe care nu l-am înțeles la timp avea logică treptat și într-o direcție foarte vie chiar. De altfel, experiența mea umană s-a desfășurat destul de static în mod constant, ca o paralizie indusă și cu care te obișnuiești fără să-ți dai seama. În toată lipsa asta de viață, însă, poezia avea consistența aia cărnoasă și desăvârșită pentru tristețile ba închipuite, ba trăite. Nu eram așa singură, mai existau și alții. Astăzi privesc pe fereastră și-n aceeași paralizie o ascult pe Ilinca citindu-mi un fragment spre a ne consola că nu degeaba ne zbatem atât zi de zi și că există de fapt un sens în fiecare lucru.
”Maybe you don’t know what kind of work you should be doing in the world. Maybe you think everyone else has it worked out. (They don’t.) Your work is being yourself, offering what you can to others. You’ve been doing it all along. Now do it with intention.”
”Mă sperie din ce în ce mai mult ideea de a ieși pe stradă, între oameni. Știu că mă îmbolnăvesc. De ce îmi e așa de greu să fiu normală? Singurul instinct imediat pe care-l am în apropierea cuiva este să fug – din tramvai, din metrou, din magazine, de oriunde, oricând”.
Ilinca mă privește fără să aștepte vreun răspuns, fără să dea curs conversației, știind că nu-și rostește decât gândurile obsesive, fricile pe care nimeni nu i le distruge. E foarte bine că mi le spune mie, cu toate că nu pot decât să ascult. Legătura profund subiectivă dintre noi mă împiedică să o ajut așa cum mi-aș dori dar îi sunt aproape și empatia e, din fericire, o punte solidă în prietenia pe care o avem. Eu ascult mai departe orice oftat prelungit și silențios al ei când știu că până și cu mine îi este greu să-și mai mărturisească disperarea de-acum pecetluită acolo. Vorbim despre Paris, despre pandemia care a scurtcircuitat și mai adânc orice neuron, izolarea a stârnit parcă împotriva noastră toate sentimentele și amintirile și odată cu asta, deviza sub care am trait mereu amândouă: (toți) dar nu și eu.
”L-am întâlnit pe C. Bobin la Paris, unul din autorii mei preferați, care vorbeste ca un poet, atât de simplu și profund și adevărat. Ne-a zis să reținem un singur cuvânt -essayer- care-nseamnă a încerca. Și-a spus-o atât de sincer, încat a șters din mintea mea toate clișeele motivaționale. La urmă, am așteptat o oră să-i iau un autograf pe o carte care se cheamă Noireclaire – și așteptând m-am gândit ce să-i spun, cu stomacul aproape explodat de emoții. M-am așezat pe scaun în fața lui (are cea mai blândă privire din lume – doi ochi mari, umezi – blânzi ca ochii tatei sau ai lui Andrei) și i-am spus că sunt timidă, emoționată, și că, în plus, mai am și l’esprit d’escalier, adică ideile și cuvintele pe care ar trebui să le spui în momentul X îți vin după, când e prea târziu. Și cu vocea tremurândă – într-o franceză mai mult decât aproximativă, i-am spus povestea tatuajului meu pe care îl ascund mai ceva ca moartea din capul meu – un blestem care mi-a amintit mereu că dacă toți ceilalți, eu nu (fals, atât de fals) – dar că, datorită lui, am dat blestemului un alt înțeles:
Atunci când nimeni n-o să mai vadă, eu am să văd; c-am să fiu, c-o sabie făcută bucăți, Don Quijote al frumuseții din lume.
Nu i-am spus că, de fapt, am dezertat la prima moară de vânt.Nu cred c-a înțeles prea bine, mi-a spus că am o deviză frumoasă,și să rețin ce a spus despre poeți – că niciodată n-o să accepte lumea așa cum e,că n-o să se simtă niciodată bineaici.A mai spus să ne păzim de confort, de starea de siguranță,că nu trăim adevărat decât atunci când ne simțimîn nesiguranță -aici mă despart eu de poeți, aici dezertez the army of the beauty soldiers.”
M-am gândit un pic la ce-mi spune Ilinca și un pic și mai mult la ce i-a spus C. Bobin despre nesiguranță. Adevărul e că deși mă aduc la disperare momentele de incertitudine și vid, asta e limita unde tot timpul ajung să pun ceva pe picioare: o poezie, o altă carte citită, o stare din care mă ridic. Termenul-limită e de fapt presiunea paradoxală în care simți că vrei să abandonezi tot, toată viața, toată realitatea și în același timp, smulgi din tine o creație nouă, un produs șlefuit cu cea mai sfâșietoare disperare – lipsa liniștii. De aceea tot zic că sed non ego a croit o pânză între noi și restul lumii, care pare să-și fi găsit rostul într-un fel, dar nu la limită, nu în marginea prăpastiei care pentru mine nu e altceva decât tragere de timp. Ilinca își scoate cartea din rucsac și continuă:
”Mi-a scris pe carte ilincăi, (inincăi, de fapt, i-am repetat numele de cinci ori, eu ființă opacă, opacă, opacă, cu nume străin) care iubește melancolia și soarele. Între melancolie și soare a lasat un spațiu, fără să vrea, ceea ce spune multe despre distanțe și neîntâlniri, și că de la noapte la zi, e uneori o cale atât de lungă.”
”Mă gândesc ce ar fi spus dacă citea fragmente din jurnalele tale.”
”Oooo, s-ar fi ridicat de pe scaun și ar fi luat-o la sănătoasa, cine știe? Un om așa blând n-ar fi rezistat în fața cuvintelor cu care mă pedepsesc zilnic în meditațiile mele.”
Mă uit la Ilinca, nehotărâtă dacă să dau un răspuns sau să accept pur și simplu că ce spune e chiar adevărat. Îmi doresc să am spontaneitatea omului prost și îmbătat de fericirea zilei, care își trage pantalonii pe el și nu se mai uită în oglindă de cinșpe ori să vadă dacă-i stă bine părul. Vreau să-i spun Ilincăi să fim mai degrabă naive și să ne tot agățăm de speranțe, fără să ne hrănim la nesfârșit neajunsurile, fără să căutăm fericirea mereu în alții. Am putea ieși chiar acum pe ușă fără să privim înapoi la dezordinea din cameră, dar nu știu ce ne oprește. Ceva ne oprește tot timpul, chiar dacă afară e soare. Afară e primăvară, peste tot, pentru toți, dar nu și pentru noi.
Mă uit pe geam, din nou nehotărâtă cu privire la ce voi face sau ce se va întâmpla mai departe. Încotro merg dacă niciodată nu par să am vreun plan concret, dacă niciodată nu materializez nimic cu care să mă întorc acasă, la ai mei, și să spun:”asta e ceea ce fac, asta e ceea ce sunt”? Nu-mi rămâne decât să mai las încă o zi să treacă, indiferent de circumstanțe și de gânduri și să-mi promit a zecea oară că o să las în urmă disperarea, profundele accese și crize existențiale nefondate. Nu-mi rămâne decât să mă trezesc mâine și să încerc din nou – un rând, o linie, un punct – codul morse al pașilor mărunți în regăsire. Plec la drum în fiecare zi neștiind și neînțelegând elementul-surpriză al umanității care moderează toate traiectoriile. O să mă aplec, repetând de fiecare dată cuvintele Ilincăi:
”și nu ne rămâne decât să ne întindem rănile la soare, deși știm prea bine că e doar un soare cu dinți.”
