Daniela Toader este deja o prezență obișnuită pe O Mie de Semne la rubrica „Să mai citim și proză”. De data asta ne-a trimis un text intitulat „Sub pământ”.

Iată, pentru reamintire, o scurtă notă autobiografică: „Numele meu este Daniela Toader și lucrez în IT. Am trăit 18 ani în Franța și apoi m-am întors în România. Am publicat mai multe texte în Catchy (on line), LiterNet, două proze scurte în două volume colective, „Dincolo de aparențe” (Editura Hoffman, 2018) și „Inima nu face riduri” (editura Siono, 2020) și un roman : „O săptămână fară un pic” (Editura Berg, 2019).

Am două bloguri „literare”, pe care scriu (aproape) zilnic: Abisurile.com și Abisuri.com

Mi-a plăcut să scriu dintotdeauna, iar metaforele reprezintă felul meu de a nu spune lucrurilor pe nume. Consider că „stilul propriu este cel în care cuvintele curg fără dificultate, cel în care nu stai cinci ore să compui un text”.

Sub pământ

Iese din bloc și își deschide umbrela. O deschide degeaba. Până la autobuz e udă fleașcă. În autobuz, înghesuită între paltoane și pulovere groase de lână, ținută strâns între două brațe agățate de o bară de plastic gri, se usucă.

Apoi transpiră.

Apoi se usucă, din nou.

Apoi i se face frică. 

E încă noapte și e prea cald. E atât de întuneric încât îi vine să dea tavanul autobuzului la o parte, ca să vadă norii. Să dea norii la o parte, ca să vadă cerul.  Îi vine să calce peste toți și peste toate ca să vadă cerul, să ajungă la șofer și să-l roage să oprească.

Nu, nu să-l roage, să-l someze să oprească.

Să-l strângă de gât dacă nu vrea să oprească.

Îi vine să vomite.

Închide ochii și se imaginează pe un câmp cu flori roșii. Poate lalele. Poate maci. Nu asta contează. Reușește să reziste până la capăt. La capăt, coboară.

La Defense.

Inspiră profund, cu ochii închiși. Miroase a cauciuc ars amestecat cu transpirație caldă.

O ia pe jos prin culoarele întunecate până ajunge la scările rulante. Ajunge apoi la ușa de sticlă. Doi bodyguarzi solizi îi verifică rucsacul. Geanta. Ieri a mai fost un atac terorist. Au mai murit cinci oameni într-o piață. Săptămâna trecută, o mașină albă, scapătă de sub control, a intrat într-un grup de turiști, nu departe de Pont Neuf. Nu a scăpat niciunul. Nici măcar șoferul.

În ultimul timp îi e frică. Tare frică. 

Îi e frică să mai iasă din casă.

Să respire.

Să privească în ochii oamenilor.

Îi e frică să trăiască.

Dar trebuie. În fiecare dimineață trebuie să se amestece printre oameni, să schimbe două metrouri și un autobuz ca să ajungă la destinație.

În fiecare dimineață trebuie să riște.

Viața este un risc asumat. Trebuie să încerce.

Coboară pe peron și-și pune căștile pe urechi. „Feder. Goodbye”.

„Is someone listening? Okay”

Dă volumul la maximum și se imaginează departe. Pe o plajă cu nisip fin, departe. Sau într-o barcă. Sau într-un vârf de munte.

Oriunde altundeva.

În gară miroase a cauciuc ars amestecat cu urină. Trenul cu destinația Disneyland intră în gară. Urcă în primul vagon și se sprijină de o bară gri. La fel de gri ca ziua care abia a început. 

Trenul pornește cu o zvâcnitură. Se dezechilibrează și îl atinge pe tipul de lângă ea. Se scuză. Omul o privește tăios. Aprig.

 „Are o privire de terorist” își spune și încearcă să se concentreze pe muzica din căști. Nu reușește prea bine. Închide ochii și caută plaja. Barca. Muntele. Nu le găsește. Trenul intră în tunel. I se înfundă urechile. Nu-i plac tunelurile. Nu-i place să umble pe sub pământ.

Melodia din căști se termină și începe alta. Trenul se oprește brusc.

– «Veuillez nous excuser pour la gêne occasionnée, nous ferons le maximum pour remédier le problème au plus vite possible ».

I se face brusc cald. Extrem de cald. Omul cu privirea aprigă se uită fix la ea. Ei i se pare că el o înghite cu căști cu tot. Cu bocancii ei cu toc pătrat cu tot.

„Chiar seamănă c-un terorist” își spune.

„Acum o să scoată arma din buzunar și o să ne împuște pe toți. Nu vom scăpa. Acum se uită la mine. Da, acum se uită fix la mine. Îi simt privirea lipită de ceafă. Își caută următoarea victimă. Acum se îndreaptă spre ușa din spatele vagonului. Acum trebuie să deschid ochii și să o iau la fugă. Acum mi-e imposibil să o iau la fugă. Acum simt cum mi se înmoaie de tot picioarele. Acum simt cum mă sufoc. Simt gust de pământ în gură și îmi vine să vomit. Acum trebuie să deschid ochii”.

Deschide ochii.

Vagonul devine deodată o curbă. Un vagon îndoit la capete și umflat la mijloc. Simte că nu mai are aer și încearcă să respire, dar nu reușește. Vagonul se curbează și mai tare. Oamenii devin niște puncte negre și bărbatul de lângă ea își scoate o batistă. Apoi suflă în batistă și o bagă la loc, în buzunar.

Oamenii devin deodată purici. Si ea, la randul ei, și ea devine un purice.     

„Programul teve se poate viziona între ora șapte și ora zece. Seara. În rest se uita la purici. Ore în șir se uita la purici. Ani în șir se uita la purici. La șapte fix începeau desenele animate. Apoi începea telejurnalul. Apoi apărea omul cu privire aspră și îi punea batista la gură. Așa adormea, aproape sufocată. În vis e pe o plajă pustie, In realitate e luată ostatic. Nu opune rezistență dar își face un plan. Da, în mintea ei își face un plan. Trebuie să fugă. Să deschidă ușile și să o ia la fugă prin tunel. Să respire aerul îmbâcsit din tunel și să nu-i mai fie frică de șobolani. Nici de oameni. Turme întregi de șobolani o să se ia după ea, speriate de împușcătura omului cu privirea aprigă. Dar n-o să-i mai pese. Deloc n-o să-i mai pese .O să-i zdrobească așa cum i-a zdrobit pe toți, mai demult. Praf și pulbere o să se aleagă de șobolani.

Dar omul cu privire aprigă va continua să tragă. Iar ea să se înece de la atâta praf de pușcă și o să scuipe oameni. Da, oameni întregi, îmbrăcați în negru. O să scuipe șosetele lor împuțite și o să-i înjure de mamă. Cu ce drept să o țină pe ea ostatică? Oamenii purici n-au voie să existe. O să-i strivească pe toți și apoi o să-i numere. Nu va scăpa niciunul. Praful și pulberea o să se alegă de oamenii purici.

Pe bărbatul cu privire aprigă îl va înghiți cel mai greu.

Pentru că seamănă cu un terorist.

Pentru că acum îi atinge, din întâmplare, mâna pe bara de plastic gri.

Pentru că ea tresare și deschide ochii și în ochi i se citește teama.

Pentru că nu-i place să arate cât e de slabă.

„Nici un “excusez moi mademoiselle”, așa o să-i spună apoi o să-l înghită pe bune .

Pentru că îi e atât de cald încât ar omorî pentru o sticlă de Coca Cola.

O sticlă de Coca Cola pe care o s-o bea pe nerăsuflate și n-o să-i pese c-o să o doară gâtul.

La dracu cu durerile de gât, a omorât deja turme de șobolani și-un terorist. 

Apoi o să facă reclamație la RATP. La dracu cu toate grevele și scuzele lor”.

Trenul o ia din loc.

„Mesdames, messieurs, nous vous remercions pour votre patience”

Trenul ajunge în gară. Se deschid ușile.

Deschide ochii. Oamenii purici dispar. Omul cu privire aprigă coboară.

„Attention à la fermeture des portes”

Se închid ușile. 

Trenul intră în tunel. Apoi se oprește brusc.

«Veuillez nous excuser pour la gêne occasionnée, nous ferons le maximum pour remédier le problème au plus vite possible »

Se schimbă melodia. „Remember me”. Nu-și mai amintește ce-a vrut să spună. Tone de pământ astupă muzica deasupra ei. 

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.