Irina Lupu ne-a trimis trei proze foarte scurte, în adevăr trei mici bijuterii stilistice dense, în care experimentează (sau cel puțin mie așa mi-a lăsat impresia) pe marginea unor (posibile) întâmplări în aparență banale, care aduc însă un abur de stranietate foarte bine manevrat.

Iată ce ne-a spus despre ea Irina Lupu: „În viața reală sunt arhitect. În viața paralelă scriu proză scurtă și foarte scurtă. Am debutat în 2019 în revista Iocan. Până acum, am mai publicat în revista LiterNautica și pe revistadepovestiri.ro.”

        Licărire

Da, zice, așa e, în timp ce ocolește atentă o groapă în trotuar. Mhm, aprobă ea în continuare tot ce îi spune cealaltă femeie la telefon. Dă volumul puțin mai jos, în căști se aude prea tare. Privește în stânga, în dreapta, traversează pe partea însorită. Până vineri ar trebui să fie gata, spune ea. Pe un pervaz, în drumul ei, o pisică. Nu cred că mai întârzie și de data asta, îi spune femeii, ca să o liniștească și se oprește să mângâie pisica. Toarce, se împinge cu capul în palma ei. Abia atunci îl zărește în celălalt colț al camerei. Desculț, în pijamale boțite, un crac suflecat, celălalt rupt în genunchi, bluza încheiată aiurea. Are părul alb, ciufulit și stă pe jumătate ascuns după o ușă deschisă a șifonierului. Mâna stângă e îndreptată spre fereastră, cu arătătorul și mijlociul lipite. Degetul mare, până acum ridicat, se încovoaie lent și se deschide la fel. Pfiu, face el și tot el se sperie. În căști, femeia se plânge din nou de termenele de livrare. Fără să scoată un sunet, fata ia mâna de pe pisică, și-o așază pe piept câteva secunde, o îndepărtează lent și o privește din nou, afectată. Îl privește, fără să scoată un sunet, își dă ochi peste cap și face o piruetă spre stânga, până se lipește de perete. Pisica o urmărește și sare pe trotuar. Se lipește de picioarele ei. Nu s-a auzit, zice ea, poți să repeți?

        Broșa

E un bărbat înalt așa că atunci când se ridică de la masă ea urcă pe o jardinieră, dar chiar și așa îi ajunge doar până la piept când îl îmbrățișează. Îi pare rău că a întârziat, se ridică pe vârfuri și își întinde buzele spre el, însă nu apucă să-l sărute pentru că gâtul lui se lungește brusc cu jumătate de metru. Acum e nevoită să-l escaladeze. Se ține bine de umerii lui, ridică stângul, îl proptește pe șoldul lui drept, se împinge în celălalt picior și îl aduce peste șoldul lui stâng. Chiar atunci coastele lui se distanțează cu sunete de pocnitoare, pieptul i se înalță. Ea reușește să se prindă cu mâinile de gulerul lui în ultimul moment. Picioarele nu o mai ajută, se chircesc, rămâne suspendată. Spațiul dintre buzele lor se dilată. El, oricât s-ar apleca, e reținut parcă de ceva, așa că gura i se îndepărtează până într-un punct în care, de la nivelul ei, nici nu se mai vede. Ea alunecă și, într-un moment de sclipire, i se agață de piept. Își trece iute brațele prin țesătura cămășii, băgând unghiile atât de adânc în carnea lui, încât tot ce mai apucăm să vedem noi, de la masa noastră, e că el strigă „au” și își ține mâna dreaptă pe piept.

        Iepure

Tata nu zice nu. Zice că la un moment dat, da, e posibil să fi ținut un iepure mort de urechi. Dar nu e sigur și oricum, nu acasă. Nu în fața voastră, spune el. Mama e de partea lui, ne spune clar, răspicat că unu, dacă ea n-a gătit niciodată iepure, ce să caute tata cu un iepure ținut de urechi, la noi acasă? Și doi, zice ea, dacă, să presupunem, ar fi făcut asta, ce? Eu nu spun nimic deocamdată, nu am loc de sora mea, oricum. Plânge și, printre sughițuri, strigă vă zic sigur, am în cap imaginea cu iepurele ăla, ținut uite, așa. Ridică pumnul spre mine, ca și cum mi l-ar arăta. Iepurele a fost aici, zice ea, nici măcar tu nu-ți mai amintești? Îmi strâng buzele, n-am nicio amintire.

Adică am. Dar nu e chiar o amintire. Eu am crezut mereu că am visat, le spun și ridic din umeri. Mama zice vezi, dragă, așa și tu. Soră-mea ne întoarce pentru câteva secunde spatele, apoi ne privește pe toți trei, din nou. Îl țineai uite, așa, de urechi, spune ea și face iarăși gestul cu pumnul strâns. Acum tata ridică din umeri. Dacă nu știu, nu știu, zice el. Mai devreme fusese gata să recunoască. Aproape recunoscuse, de fapt. Dar mama nu se lasă. Și dacă, să zicem (își dă ochii peste cap), să presupunem (lungește vocale), că e doar o presupunere (face gesturi ample cu mâinile), nu? Dacă a fost așa, ce?

Cum ce? Strigă soră-mea.
Cum ce? repet eu.
Tata zice: dacă s-a întâmplat, eu nu îmi amintesc.
Mama zice: dacă eu nu îmi amintesc, nu s-a întâmplat.

Foto credits: Sorin Lupu 

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.