Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș. A debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra. Trăiește în Paris.

Volume publicate în ultimii ani:

„Orașul părăsit” (Editura Napoca star, Cluj-Napoca, 2000) proză
„Poezii din țara lui Elian” (Editura Platytera, București, 2007) poezie
„Cântecul samovarelor” (Editura Agol, București, 2011) poezie
„Și lumea cinema paradis” (Editura Agol, București, 2013) poezie
„Luna și Îmblânzitoarea de oameni” (Editura Tracus Arte, București, 2015) poezie
„Cartea singurătății” (Editura Platytera, București, 2017) poezie
„Tu, înainte de toate  – Antologie de poezie de dragoste contemporană” (autor colectiv, Editura Paralela 45, 2018)
„Ferestre” (Editura Brumar, Timișoara, 2021) proză

Cărți-samizdat incluse în Colecția Albastră (colecția cuprinde cărți-samizdat oferite exclusiv cititorilor virtuali fideli cu ocazia sărbătorilor anuale):

„Culori. Portrete. Însemnări” – decembrie 2020, proză

Cărți aflate în lucru:

„Portrete” – proză scurtă
„Insomnii orientale” – poezii
„Ultimii ani” – roman
„Creioane” – din Colecția Albastră, carte-samizdat  care va fi gata în luna decembrie a acestui an și va fi oferită cadou cititorilor virtuali fideli

Pavle
Omul care pleacă

Unii oameni sunt cetăți fortificate de luptă. Cu pielea tăbăcită de vijelii. Cu scuturi uriașe, purtate la vedere ani la rând. Gata să ucidă tot, înainte de a muri ei înșiși pentru nimic. Statui impunătoare din bronz, din piatră sau din marmură grea.

Alții sunt adevărate filigrane. Orfevrărie. Desene dantelate ale umbrelor pe suprafața mărilor, oceanelor, a întinselor plaje cu nisip fin sau a crestelor munților care apără planisfera întinsă în fața ta.

Îi urmărești pe harta oamenilor. Îi vezi urcând munți, înotând în oceane. Iubind cu patimă. Urând definitiv.
Îi privești cum tac. Cum fug. Cum se retrag sau năvălesc. Cu sentimentele lor. Cu viețile lor. Cu micile lor dreptăți. Cu uriașele lor întrebări și incertitudini.

Când le e dat să se prăbușească, cetățile fortificate cad cu mult zgomot. Căderea lor e definitivă.
Oamenii-filigrane se sting în tăcere și cad în apus, firesc.
Uneori se recompun însă din linii subțiri, din amintiri dantelate.

Până și cele mai înalte cetăți din piatră pot deveni mici filigrane aurii atunci când le spui povestea.

*

Dimineața e un cocoș de tablă. Un cocoș de vânt care se învârte pe acoperiș.
Din stradă se aude o voce de femeie. Îl strigă pe unul Jean. În mod normal, prima reacție ar fi să îl înjur în gând, românește, pe bietul Jean care nu are vreo vină.
” ‘Re-ai al dracu’, Jane, cu șatra ta și cu toți urmașii! Lovite-ar să te lovească în frunte copita calului jindarului covid!” și alte asemenea decorațiuni interioare. Nu-l înjur. Oricum e bătut deja de soartă.

Fugi, Jean! E abia ora 6. O femeie care răcnește la tine la ora 6 a dimineții e precum o temniță pe viață. Dacă ești aruncat în ea, nici dracu nu te mai scoate de acolo. Tai sare la ocnă, plătești facturi, i-o tragi cu precizie de metronom, o iubești la fix, la și un sfert, la și jumătate, dar tot degeaba. Nu vei fi niciodată prea bun pentru ea. Fugi, Jean! Fugi în lume! Fugi!

Pun niște lampioane colorate din hârtie la streașina zilei. Azi e sărbătoare! Vine Pavle!
Portretul de azi e al lui. Al prietenului meu Pavle care vine după-masă de la Roma.
Îi scriu portretul, apoi mă apuc să îi gătesc șnițele sârbești, Karageorge, preferatele lui. I-am mai făcut o dată și i-au plăcut.

Îl sun pe Grig mai încolo, să aducă sticla aia de orahovac – pălinca amară și închisă la culoare, din nuci verzi – pe care am cumpărat-o acum 2 ani de la Saskia, o babă sârboaică din Istanbul. Bineînțeles că nu i-aș fi reținut numele dacă bătrâna nu l-ar fi scris pe etichetele sticlelor.

Am avut 2 sticle. Una au băut-o în 4: Onisim, Grig, Bunicul Ozgur și Pavle, la Istanbul. Una a rămas.
Orahovac e o băutură amară iar eu strănut de la ea. Cică are și grepfrut. Inamicul meu numărul 1!
A adus-o acasă și e în cămară după raftul pe care stau borcanele cu gogonele puse de Fatma și cărate de la Istanbul de Grig, cu forța, că altfel nu mai avea liniște cu mine. Să ne întoarcem însă la Pavle.
Pavle e un om care nu stă prea mult într-un loc. Pleacă de peste tot. ”Omul care pleacă” e Pavle.
Are frumusețea aceea de trandafir roșu a balcanicilor. Frumusețe de peninsulă care se scufundă în mare. Frumusețea munților Stara Planina.
Are privirea verde a unui munte primăvara. Blândețea văilor Moraviei, Draviței și Mariței. Limpezimea apelor Dunării și a râurilor Sava și Kupa.

Pavle are tresăriri de furie ce amintesc de istoria agitată a Balcanilor. E născut sârb și poartă în el Balcanii în fiecare fibră a sufletului său de bărbat al acelor locuri. Rar oameni mai îndrăgostiți de pământurile lor natale decât balcanicii.
Femei frumoase. Abrașe. Bărbați puternici și îndărătnici. Greu de îmblânzit.

Pavle e pietrar. Muncește peste tot prin Europa. Nu stă prea mult într-un loc. Într-o lume în care oamenii, ca să se simtă la adăpost, se adună în grupuri și își pun etichete – precum borcanele cu dulcețuri și sticlele cu orahovac din cămara istanbuleză a sârboaicei Saskia – Pavle e singur.

Nu e vreunul dintre acei muncitori emigranți low skilled, mereu pe drumuri pentru un ban, trăind în enclave mici, doar cu cei din țara lor, fără să știe vreo limbă străină, cu atât mai puțin limba țării prin care lucrează.
Spune însă că nu e nici artist. De parcă i-ar fi rușine că e.
Spune despre el că e un simplu pietrar.
Dar e un artist! Și încă unul adevărat. Profesionist.

Într-o lume în care toți se trezesc peste noapte că sunt artiști doar pentru că învârt o plastilină, scriu 2 rânduri și publică la vrac cărți la care au lucrat o lună, bagă un șotron în fața blocului și cântă dimineața prin duș, Pavle e un artist adevărat. Profesionist.
E un adevărat sculptor în piatră, cu ani grei și mulți de școală făcuți la Paris și la Viena. Cu lucrări expuse prin multe galerii ale lumii.

Pavle are mâini uriașe. La fel ca ale lui Onisim. Asta m-a făcut să îl privesc cu atenție când l-am văzut prima dată, acum vreo 4 ani, la Istanbul.
Lucrase la restaurarea casei Bunicului Ozgur, din Büyükada, și pentru că fusese tare mulțumit, Bunicul îl rugase să îi restaureze și statueta sorei lui, Nar/Rodia, din Grădina de Trandafiri.

O fată de piatră cu 2 cozi, care purta în brațe un coș uriaș în care Bunicul pusese pământ și flori.
Statueta trebuia renovată. Pavle acceptase.

I-am privit lung mâinile când am dat peste el în Grădina de Trandafiri, și i-am spus în engleză:
– Uite, fata de piatră seamănă cu mine, Bunicul spune că suntem aproape identice!
Pavle s-a întors furios înspre mine și mi-a vorbit în cea mai curată limbă română din lume:
– Pleacă de aici! Femeile ca tine aduc mereu probleme!
De ciudă, am luat o pietricică de pe jos și am aruncat-o în el.
A început să râdă. Așa am devenit prieteni.

Pavle fusese acum vreo 10 ani, împreună cu Onisim al meu, undeva prin Nord, în România, să ajute un prieten de-al lor din facultate care ridica un monument în zonă. Apoi Onisim l-a dus la Mediaș, de unde era Nastia (Anastasia) mama lui.
În doar o lună de România, Pavle a învățat limba română la perfecție.
După Maya, agenta și traducătoarea mea literară, Pavle e prietenul meu care cunoaște cele mai multe limbi străine.

Am mai scris despre fascinația pe care o exercită asupra mea poligloții. Mă învârt în jurul lor ca un mic satelit. Nu că s-ar prinde ceva de mine. Nu vorbesc nicio limbă cum trebuie deși știu o mulțime. De scris, scriu doar în limba română dar am o traducătoare a textelor mele în turcă și franceză.
Mi-aș dori să știu toate limbile pământului ca să pot scrie în ele iar oamenii să se bucure când mă citesc.

Pavle are obiceiul de a se ridica deodată, în mijlocul discuției, și de a pleca. Te gândești că merge la wc. Că și-a adus aminte ceva. Că dă un telefon. Că i s-a făcut rău. Nu are nici pe dracu. Vrea doar să rămână singur. Nu se mai întoarce. Pentru el discuția s-a terminat.

La început mă gândeam că face așa doar cu mine. Că pun prea multe întrebări. Că nu mă suportă. M-am îndepărtat. Când îl vedeam, fugeam de el.
Apoi Onisim mi-a explicat: războiul era de vină. Războiul din Kosovo. Terifianții ani 90 trăiți de Pavle și de ai lui.

Au scăpat de acolo. S-au refugiat la Paris. Nevastă-sa, după ce l-a înșelat vreun an cu un prieten apropiat de al lor, a băgat divorț și s-a măritat cu netrebnicul acela.
O franțuzoaică din mijlocul Parisului, cu niște picioare uriașe, până la cer, și sânii purtați fără sutien. Am văzut-o într-o poză. Călare pe o bicicletă, într-o fustă mini.

Pavle a plecat la Roma unde avea un prieten sculptor care l-a ajutat să își cumpere un mic atelier pe acolo. A părăsit Franța și Parisul. Casa a închiriat-o. Ani de zile s-a plimbat prin lume.

Acum se mută înapoi. Pavlec vine acasă! Precis îmi va da cheia de la casă. Încă un prieten singur, prin cămara căruia pot așeza câte borcane de dulceață vreau!

Îmi iubesc prietenii bărbați necăsătoriți! Îmi place să am grijă de ei. Dacă au femei e greu. Astea sunt mereu geloase. Chiar dacă nu au de ce. Eu, de exemplu, aș arunca pe fereastră imediat orice tipă care ar vrea să fie prietenă cu Onisim al meu.
Marș de aici, urâto!

După divorțul de franțuzoaică, Pavle și-a luat lumea în cap. Nu stătea niciunde prea mult.
În ochii lui, istoria Balcanilor se vede mai bine decât în oricare altă parte.
Nu agreează femeile. După povestea cu nevastă-sa se încurcă, la fel ca Grig, doar cu ușuratice. Nimic de drum lung. Pe mine mă acceptă pentru că mă crede infantilă și scot la înaintare cu el, Gavroșul din mine. Mă vede ca pe un fel de puști cu bretele și basc. De fapt chiar port bretele și basc, deseori. Hmm!

Cred că piatra e cel mai bun prieten al lui Pavle. Când lucrează cu ea, trăsăturile i se relaxează. Un zâmbet uriaș i se întinde pe toată fața. Mâinile uriașe îi devin armonioase, cu linii blânde, cumva muzicale.

Discuțiile între oameni îl obosesc. Preferă tăcerea. Îi place să privească natura. De aceea călătorește mult. În timpul pandemiei și a carantinelor a stat la Roma în micul lui atelier din Nomentano, pe lângă piața Galenno. S-a descurcat. Avea bani puși deoparte.

Oricum, Pavle trăiește modest. Cheltuie puțin. Dintr-o lucrare de-a lui trăiește uneori și un an. Are și el o ”Maya” a lui, cum am eu. Un fel de impresar mic, negricios, certăreț, care îi găsește mereu comenzi și cu care vorbește exclusiv în scris, pe net. Nu suportă să discute față în față. Italianul e limbut.

Lui Pavle nu îi plac cuvintele. El e un om care pleacă. Nu fuge. Se ridică firesc și se îndepărtează de oameni. În liniște. De parcă ar fi ceva normal.
Dar și când se întoarce!
Când revine e mereu veselie, dans, muzică și sărbătoare. Hohotele noastre de râs urcă până la cer.
Pavle e prietenul meu care pleacă și tace și privește în liniște.
Pavle e o piatră rotundă și albă și strălucitoare.

Azi vine Pavle! E sărbătoare!

Vânzătoarea de cannoli
O viață frumoasă

O cheamă Ioana și e vânzătoare de cannoli într-o mică patiserie din Cefalù, pe lângă Spălătoria Medievală de pe via Vittorio Emanuele.
Născută în Bucovina României. Maică-sa a lăsat-o într-un coș, la poarta unei frumoase mănăstiri din zonă.

A fost crescută de o familie de creștini habotnici care avea obiceiul să meargă în fiecare vară la mănăstirile din Bucovina. Ei au găsit-o.
Și-a trăit copilăria și adolescența, până la 18 ani, într-un cartier oarecare al Sucevei. La umbra unei scări de bloc insalubre. Printre copiii altora și ai familiei care a adoptat-o.

Ai ei o foloseau pentru treburile casei. La 6 ani știa deja să facă mâncare. Era bucătăreasa și menajera casei. Se îmbrăca doar cu haine vechi, rămase de la surorile ei mai mari.

O Cenușăreasă oarecare dintr-un apartament de bloc cu 4 camere. Niciuna a ei. Cu 2 surori și un frate. Toți mai mari decât ea.

I se spunea mereu că trebuie să fie recunoscătoare că nu a ajuns la orfelinat. O puneau în fiecare zi să se roage. În rugăciunile ei era obligată să le aducă mulțumiri oamenilor care au adoptat-o. Pentru casă. Pentru masă. Pentru îmbrăcămintea purtată deja. Prea mare sau prea mică. Pentru viața ei frumoasă.
Ea se ruga. La început inocent și sincer. Apoi din ce în ce mai silit. Mecanic.

Anotimpurile se legau unele de altele aparent fără noduri. Cel mai bine îi era vara când rămânea singură în tot apartamentul. Ai ei plecau la Vatra Dornei sau pe la Mănăstiri.
Proba rochiile surorilor ei. Se uita la televizor cât voia. Dormea în voie prin toate paturile casei. Patul ei era mic, cu arcurile rupte.
Toată casa era a ei și vara de asemenea.

A terminat liceul și ai ei i-au spus că e momentul să își vadă de drum. Au ajutat-o destul. Era timpul să se descurce și să trăiască singură. I-au dat drumul în lume fără un ban. Ca unui câine de pripas. Frații ei erau deja mari. Plecaseră care încotro prin lume doar ca să scape de casa habotnicilor. Nu mai dădeau niciun semn.

A plecat și ea. Cu niște foști colegi din liceu. În Italia, la muncă. Ei și părinții lor i-au împrumutat bani de drum. Au ajutat-o.

A mulțumit familiei de creștini și dusă a fost. Speră să nu îi mai vadă vreodată. Oameni uscați ca iasca. Râdeau rar și criticau des. Mereu cu privirile în televizor, pălăvrăgind despre politică, societate, și despre tot felul de luzări văzuți pe la emisiuni de 2 bani. Cu burți uriașe. Unsuroși, Cu ochi mici și stinși.

Nu au bătut-o niciodată. Doar au umilit-o și au tratat-o ca pe o slugă de pripas. A avut însă o viață frumoasă pentru cineva lăsat de izbeliște. Așa au învățat-o să creadă și să spună mereu. Singurul lucru pe care l-a învățat de la ei. Să spună că viața e frumoasă pentru cineva ca ea, singură și lăsată de izbeliște. A repetat de atâtea ori până a ajuns să și creadă. Se trezea dimineața și deodată ochii ei vedeau totul în jur ca pe ceva minunat.
Ai ei erau mai nefericiți decât ea. Mereu criticând. Mereu invidiind. Mereu cu ceva rău de strigat în urma oamenilor.

Prin Sicilia, foarte mulți români. Binevoitori. S-a angajat ca vânzătoare în patiseria unei blonde cu sâni uriași, din Pitești. Femeia e căsătorită cu un sicilian negricios și sfrijit. Mâncător de 10 ori pe zi de arancini / chifteluțe siciliene de orez, cu mozzarella, șofran și ceapă.

Uneori, seara, își pun scaune de plastic în fața patiseriei și beau câte un pahar de vin cu toții. Împreună. Se uită la oameni cum trec pe stradă. Le e bine.
I-au închiriat fosta garsonieră a lui Giacomo. Îi iau puțină chirie. Poate mânca din produsele patiseriei cât dorește și are voie să ia și acasă. În unele zile nici măcar nu dă bani pe altă mâncare.

În afară de ea, în patiserie mai lucrează o fată din Palermo care a fugit de acasă acum 5 ani cu un tip, pentru că îi plăceau ochelarii lui. Cică i s-a părut un băiat inteligent. Băiatul ”inteligent” întâi a lăsat-o gravidă și apoi a lăsat-o cu totul. A dispărut. În urma lui au rămas ochelarii. Se joacă uneori Gianni cu ei. Nici măcar nu au dioptrii. Nu sunt de vedere. Sunt fake. Au ajutat-o cu toții. Micul Gianni a crescut printre ei de parcă ar fi copilul tuturor. Locuiesc la o babă, în chirie, 2 străzi mai sus.

Viața în mica patiserie e frumoasă, spune Ioana. Mai ales când ești un om care știe ce înseamnă să fie lăsat de izbeliște. Completează tot ea.

Patroana cea blondă își spune Marilu ca să pară mai de-a locului. De fapt o cheamă Măriuța.
A ajutat-o mai mult decât au ajutat-o ai ei în toți anii în care au locuit la Suceava împreună, în aceeași casă. Îi e recunoscătoare. Nu știe ce s-ar fi făcut fără ea. Îi mulțumește de fiecare dată în gând, când se roagă. Rar dar din tot sufletul.

E de 10 ani în Italia la mica patiserie din Cefalu. Spune că e fericită. Are o viață frumoasă pentru cineva lăsat de izbeliște.
A rămas din copilărie cu imaginea verii asociată cu libertatea și sălbăticia timpului în care poți face orice vrei. Când vrei.

Se mulțumește cu puțin. Trăiește modest. Are însă economii. Nu se va mai duce niciodată în România. Nu o așteaptă nimeni acolo. Îi spun că nici pe mine dar tot vreau să mai trec uneori. Poate vine cu mine data viitoare când merg. Mi-am păstrat apartamentul din București. ”Poate.”, spune Ioana din Suceava, și mă privește uimită. Nu se poate abține și mă întrebă:
– Dacă nu ai pe nimeni acolo de ce mai vrei să te duci?
– Îmi place Cișmigiul. Îi răspund.
Crede că îmi bat joc de ea. Clipește des. Apoi mă privește fix și își dă seama că nu glumesc. Râdem amândouă.
Împreună.

Are 28 de ani și nu e căsătorită. Și-ar dori un copil dar bărbații îi par niște planete străine. E prea sălbatică pentru ei. Nu a găsit încă un bărbat pe măsura ei. Îi spun că are timp. Să nu caute. Doar să aștepte. Până la urmă el vine întotdeauna. Totul e să fii acolo pentru el. În așteptare. Cum stau soțiile marinarilor în port. Îmi aduc aminte de Oana. I-am promis că îi cumpăr mărgele din coral roșu. Mi-a citit povestirea despre portughezul Bernardo și de atunci visează un șirag de mărgele din coral roșu. Cică pe aici prin Cefalù se găsesc. Demiris nu a avut timp să caute. E mereu pe feribot cu turiștii.

Ioana din Suceava nu înțelege cum funcționează bărbații. A avut multe aventuri și abia aștepta de fiecare dată să scape din ele. Tipi proști și urâți care o făceau să se simtă frumoasă și puternică o perioadă. Apoi scăpa cu greu de ei. Câțiva intelectuali atrași de fundul ei bombat de moldoveancă trupeșă, mereu bronzată. Turiști de o vară care o înghesuiau mereu pe la colțuri, pe micile străduțe în pantă din Cefalu. Mereu cu mâna pe sub rochița ei.

Bărbați de vară. De o săptămână. Maxim două.
Vreo 2 români. Unul dintre ei i-a furat portofelul și a fugit cu cele 2 brățări ale ei din aur și cu o cutie de lemn pe care o ținea încuiată, pe noptieră. Prostul credea că avea ceva prețios în ea.

În cutie era doar o poză cu ea topless pe plajă și un ambalaj de la o ciocolată pe care i-o dăduse un tip de prin Bavaria, turist, pentru că l-a ajutat să își găsească o pensiune mai ieftină. Îi plăcuseră culorile ambalajului. Desenul cu niște munți înzăpeziți și o fetiță roșie cu sclipici și fes colorat. Poate va avea și ea într-o zi o fetiță precum cea de pe ambalajul de ciocolată. Tare mult și-ar dori.

Poza topless i-o făcuse Giuseppe în primul an când venise la Cefalù. O ținea încuiată aiurea. Pentru că era o cutie cu cheiță și ca să nu stea poza prin casă la vederea musafirilor.
I se părea vintage și simpatică. Cine mai are azi poze pe hârtie? Și fără sutien?
Își imaginează ce față a făcut românul când a găsit poza în cutie alături de un ambalaj vechi de ciocolată.
Râdem lung. În cascade.

Giuseppe a iubit-o. Nu a avut însă curajul să se mute cu el în Calabria. I-a fost frică să înceapă o altă viață. I-a ajuns o dată. Va rămâne în mica patiserie unde miroase mereu a cannoli. A fructe confiate, a ciocolată, a gemuri și vin de Marsala. A casată de fructe, a granita și a tort Savoy.
O lume care a primit-o așa cum era. Singură și speriată.
A învățat să gătească tot felul de rețete de-ale locului. De la salatele din fructe de mare și creveți, la biancomangiare/ desert alb, budincă din lapte și migdale.
Știe face genoveze precum cele din Erice și cassatelle renumite în toată zona. A câștigat tot felul de premii de gătit, la Palermo.
Îi place când ia premii și oamenii o aplaudă iar Marilu și bărbatu-său, Anita și micul Gianni se dau mari cu ea. Sunt mândri și fericiți. Sărbătoresc împreună de fiecare dată.

Spune că iubirea nu e într-un fel ci e în toate felurile. Nimeni nu poate să îi spună altuia că nu e iubire ceea ce el simte. Că e milă, prietenie, sex, nostalgie sau obișnuință.
Iubire e atunci când simți că iubești. Nimeni nu ți-o poate lua și nu te poate învăța cum să o simți.

Am intrat în mica patiserie-cofetărie ieri când am ajuns la Cefalù, pentru că nu ratez niciodată un asemenea loc dacă îmi apare în drum. Mă holbez ca la expoziție. Onisim trebuie să mă ia pe sus când îmi turtesc nasul de galantarele pline cu bunătăți colorate.

Ioana din Suceava ne-a auzit vorbind în românește și s-a lipit imediat de noi. Tocmai ieșea din schimb. Ne-am așezat la masă, în fața micii patiserii, la povești. Am mâncat un cannoli și am băut o Cola cu multă gheață. Băieții s-au dus să își cumpere niște chestii pentru mașină. Noi două am tot povestit.
E o mare bucurie să povestești în românește în mijlocul unei mări de străini.

Ioana din Suceava m-a plăcut. Și eu am plăcut-o pe ea.

Cosimo a văzut că ne înțelegem bine și a invitat-o la Dona Amallia la masă, cu noi. Dona Amallia e mereu bucuroasă de oaspeți.

Seara, acolo în curtea mare, verde și primitoare a familiei lui Cosimo, la masa lungă pe care Dona Amallia a întins-o pentru noi, acoperită cu față de masă albă ca laptele și încărcată de coșuri cu pâine și fructiere argintate, cu carafe cu vinuri albe și roșii, cu limonada celebră a casei și cu sticle pântecoase cu tot felul de vișinate și lichioruri – făcute de mâinile harnice ale bătrânei după rețete siciliene străvechi – stând alături de noi, Ioana din Suceava râdea.
Pentru că e vară și se simte liberă și sălbatică. Pentru că suntem prietenii.

Am învățat în vara aceasta liberă și sălbatică, așa cum doar verile Siciliei pot fi, de la Ioana din Suceava, că ”iubirea nu e într-un singur fel ci e în toate felurile”. Că dacă tu simți că iubești atunci așa e. Nu lăsa pe nimeni să te contrazică.

Ioana, vânzătoarea de cannoli de pe Via Vittorio Emanuele din Cefalu, ne-a spus privindu-ne:
– Tare mult vă mai iubesc pe toți în momentul acesta. Parcă sunteți cadou de la Dumnezeu!

Ne-am făcut poze împreună și vom veni în fiecare vară să o vedem pe Ioana din Suceava, vânzătoarea de cannoli din Cefalu. Și ea va veni să ne vadă pe noi. Ne vom scrie și ne vom suna. Ne vom căuta.

Am primit-o în familia mea. Alături de băieții mei de la firma istanbuleză, de Bunicul Ozgur și de Maya și Mustafa, de nepoții noștri din Yaroslavl și Moscova, de Igor din Sankt Petersburg, de Cosimo sicilianul și Pino toscanul, de francezii Julie și Pierre al meu cu Moț Albastru, de Anna și de Vladimir, de Louis, rockerul bătrân care îmi compune cântece pe care le cântă pe Gibsonul lui străvechi, de nomazii întâlniți în Cabourg. Și câți alții!

Marea mea familie cu oameni despre care scriu cărți pe care necunoscuții le citesc și apoi, deschizând ferestrele, tresar spunându-și că viața pe lumea aceasta poate fi cu adevărat frumoasă.

Marea familie aleasă de mine. Cu oameni care nu se umilesc unii pe alții și nu apar doar când au nevoie de ceva. Oameni care nu oferă ca să primească și nu cer crezând că li se cuvine totul. Oameni care nu uită să se întrebe mereu unii pe alții dacă sunt bine, dacă pot fi de ajutor, dacă pot face unii pentru alții ceva.

Știm toți să strângem rândurile dar și să păstrăm tăcerea și intimitatea când e cazul. Cade unul, sărim toți să îl ridicăm. Așa arată o familie. De acum Ioana face parte din familia mea.

Vara aceasta va trece. Și noi vom trece. Alți oameni în locul nostru se vor naște și alți oameni vor descoperi la rândul lor că iubirea nu e într-un singur fel. Ea poate fi în toate felurile.

Lola

„E si ce muoru e vaju mparadisu/ si nun ce truovo a ttia, mancu ce trasu.”/ „Și dacă mor și ajung în paradis/ dacă nu te găsesc pe acolo, nu intru.” – versuri din ”O, Lola, ch’hai di latti la cammisa”/ ”Oh, Lola cu cămașa albă ca laptele”, din ”Cavaleria rusticană”, Pietro Mascagni, libretul: Giovanni Targioni-Tozzeti și Guido Menasci, după un roman de Giovanni Verga

Stau așezată pe pragul ușii privind ploaia. E încă devreme. Mereu mă trezesc înaintea tuturor.
Îmi place să ascult operă sau muzică simfonică la căști, la prima oră a dimineții.
Azi ascult Tema de adio din filmul lui Angelopoulos, un solo la pian compus de Eleni Karaindrou și Medley, tot de Karaindrou. Între timp citesc pe kindle câteva pagini din ”Novecento” a lui Baricco. Ziua mea începe astfel perfect alături de Alessandro, Eleni și ploaia de iulie.

În vacanța de la Erice nu am mai alergat dimineața, ca de obicei. Onisim se trezește târziu. Peste zi am făcut lungi plimbări pe jos la întâmplare sau prin locurile pe care Cosimo a vrut să ni le arate.

Acasă lumea a înnebunit din nou. Ne vom întoarce într-un Paris zguduit de anarhiști, antivaxeri și ”neo” de toate culorile politice. Vom lăsa în urmă liniștea de piatră a micii așezări siciliene.

Parcă fiecare dintre cele 88 de clape ale pianului din căști își are propria ei melodie. Muzica se strecoară printre primele ore ale dimineții. Le leagă precum o panglică, într-un buchet uriaș de arome, parfumuri și nuanțe.

Noaptea ne-a adus o dimineață ploioasă. Voi pune masa pentru băieți și voi scrie apoi câteva rânduri. Îmi place să scriu la masă cu ei. Le văd gesturile domestice. Îi privesc cum beau ceai sau cafea. Cum vorbesc. Cum mănâncă și cum aruncă în Cosimo cu cocoloașe de pâine pentru că e mai tânăr decât ei.

Par niște copii de școală generală. Uneori mă prefac serioasă. Îmi așez ochelari imaginari de învățătoare bătrână, pe nas, și îi cert. Ei sar pe mine și mă fac să râd. Mă trag de cozi sau de moț, ciufulindu-mă.
Și vacanța primește irizări aurii și aromă de cannolo și ”granita cî brioscia”/ granita cu brioșă, pizzolo, și tot felul de sucuri de casă pe care vecina, Dona Terezitta, le pregătește de fiecare dată pentru noi.

Pe vremea când Grig era medicul micii localități, i-a operat bărbatul care azi, datorită lui, poate alerga sănătos, în voie, după marfă pentru mica lor prăvălie unde Dona Terezitta vinde în fiecare zi tot felul de fleacuri.
Inutil să îi spunem femeii că ne descurcăm.

De fiecare dată când ajungem aici vara, Dona Terezitta gătește pentru Don Gregorio/Grig, sora, și cumnatul lui, tot felul de bunătăți. Altfel nu se poate!
Când Grig locuia singur în casa asta, ea îi gătea și se ținea de capul lui să mănânce.
Avem deci mâncarea asigurată. Am vrut să o plătim dar Dona Terezitta ne-a privit de parcă i-am fi tras o palmă peste obraz. Cică suntem musafirii satului. Nu se poate altfel!

Uite așa am ajuns să mâncăm dimineața înghețată moale/granita cu brioșă. Onisim se strâmbă. Cosimo o mănâncă și pe a lui.

Îmi place ploaia de vară. Îmi dă un tonus uriaș. E caldă, scurtă și veselă. Îmi place să sar prin băltoace și să mă învârt prin ea fără umbrelă.

Mă ridic de pe prag. Ies pe terasă. Cobor cele câteva trepte și ies în curte. Fac un cerc. Ridic mâinile. Simt picurii de ploaie cum îmi alunecă pe piele. E plăcut. Miroase a pământ ud din grădină și a tot felul de plante verzi. Sunt verde! Strig în gând. Ploaia e parfumată. Soarele va râde spre mine în curând.

Apoi o văd dincolo de gardul cel mic. La început credeam că e o simplă trecătoare. Nu e. Stă după gard, în ploaie, cu mâinile atârnându-i pe lângă corp. Mă privește cum mă învârt prin curte.

E planturoasă și bronzată. O Sophie Loren de-a locului. Sunt multe pe aici. Mă opresc și o privesc fix. Îmi strigă peste gard:
– Sunt din Favignana. Îl caut pe Grig!
Îi fac semn că doarme.

În ultimii ani, tot umblând prin lume, mi-am dezvoltat un limbaj non-verbal perfect. Mă pot înțelege cu oricine. Ai mei mă privesc ca pe o vrăjitoare. Nu înțeleg cum de reușesc să comunic atât de ușor. E simplu. Am învățat să privesc omul din fața mea. Îmi dau seama imediat ce fel de semne pot folosi.
În plus, pot folosi într-o singură frază cuvinte din 10 limbi și să mă fac înțeleasă. E un talent al meu de care sunt foarte mândră. Am străbătut lumea până am ajuns să îl dobândesc. Nu a apărut din senin.

”Hopa! E văduva! Precis e văduva!”, îmi spun. O chem înăuntru. Râde și intră.
Pun masa. Mă ajută. Dau din mâini și din urechi ca să mă fac înțeleasă. Continuă să mă privească fix. Mă măsoară de parcă ar vrea să îmi facă vreun costum.
Apoi îmi vorbește într-o românească precum a Iovankăi. De cristal. Rămân cu gura căscată.
Spune că toate femeile ca ea știu românește. Aha! Nu degeaba îmi părea că seamănă cu Iovanka la ”stil”.

Cică românii sunt bărbați buni și generoși. Mulți hoți dar hoți de onoare. Hmm! Asta cu hoții nu prea i-a reușit. Se bâlbâie. Eu râd. Răsuflă ușurată că nu m-am supărat.
Spune că românii sunt buni la pat și generoși. Își adună 3 degete ale mâinii drepte și le duce la buze. Apoi descrie cu mâna prin aer spirale dezinvolte.
Or fi, spun. Să le fie de bine. Al meu e rus și mai e și francez pe deasupra.
E rândul ei să rămână cu gura căscată. Credea că Grig o mințise. Îi spusese că sunt sora lui. Venise de fapt să mă vadă. Cică să vadă cum arată iubita lui Grig. Din curiozitate feminină.

– Te ții bine pentru vârsta ta. Îmi spune.
Știe câți ani am. A aflat de la Grig. Cine știe ce tâmpenii i-o mai fi spus acum 2 zile când a rămas la Favignana să petreacă la barul de pe plajă, împreună cu amicii lui.

-Nu te plictisești cu un singur tip? Mă întreabă.
Se aude vocea lui Onisim din dormitor:
-Nu! Are un bărbat frumos și genial care nu se poate trezi fără ea dimineața!
Râdem. Cosimo apare în ușă. Grig după el. Îi las singuri.
Mă duc să îl dau jos din pat pe al meu.
O aud pe Lola în urmă:
– Asta-i ca mine, doar că are unul singur!
Venind din partea ei o fi de bine. Mă gândesc.

Lola e o văduvă din Favignana. Din Insulele Egadi. Se spune că nu devii bărbat al insulei dacă nu treci prin patul Lolei.
Părul sălbatic, rochia simplă, veche, dincolo de orice modă. Un pulovăr alb subțire, pe umeri. Espadrile prăfuite în picioare.

O femeie care dă cu pietre după tine dacă o jignești sau te uiți urât la ea. A văzut dispreț la viața ei cu tonele. Cât altele au văzut iubire și gingășie.
E mereu în poarta lumii cu o privire batjocoritoare, ridicându-și rochia să i se vadă picioarele bronzate, înainte să apuce cineva să îi spună că e curvă. E precum Iovanka. O femeie la voia întâmplării. Nu vinde iubire. Trăiește doar și pleacă mai departe.

Am invitat-o la masă. Nu îi venea să creadă. Onisim i-a tras scaunul să se așeze. L-a privit de parcă era ciumat. Apoi și-a dat seama că era doar politicos. Nu își bătea joc de ea.
Ne-a întrebat despre covid. Dacă ne e frică. Ei îi era. Se vaccinase dar cică un alt virus apăruse. Se poate muri și din ăla.

Noi ne trăim viața. Suntem și noi vaccinați. La o adică murim dar murim împreună. Nu exagerăm în niciun sens. Doar trăim așa cum ne dorim. Poate mai intens decât alții, e adevărat. Dar până la urmă cine poate măsura intensitatea vieții fiecăruia?

Cât despre batjocură, e bine de știut că doar proștii o practică dintotdeauna. Mulți trăiesc pe net, pe rețelele sociale, unde o practică din plin ca să își reverse pe acolo frustrările. Transformă locul într-o groapă de gunoi.

Am văzut zilele trecute un tip care își bătea joc de fetele care rămân însărcinate în liceu. Un altul care se lăuda că are 8 clase și îi batjocorea pe cei care s-au vaccinat. Altul era sigur că dacă bei apă multă vaccinul nu își face efectul. Tot felul de oameni care nu își trăiesc viețile. Văd urâtul peste tot în jurul lor și își imaginează că toți trăiesc asemenea lor. Treaba lor! Noi trăim departe de ei. Avem o viață reală. Ne alegem oamenii cu care intrăm în vorbă. Îi ocolim pe cei care ne batjocoresc. La fel ca tine, Lola! Îi spun. Ne bucurăm de fiecare zi de viață. Nu mai avem chiar atât de multe înainte. Nu mai avem trupurile prea tinere. Doar spiritul.

Apoi Lola s-a ridicat și m-a luat în brațe. I-a plăcut de mine.
Când a plecat i-am strigat din poartă:
– Sunt sora lui Grig, așa să știi!
– Să veniți și vara viitoare! Eu vă aștept. Așa să știi. Vă așteeept!

Ploaia s-a oprit. Stau la masa rotundă din bucătărie și îmi scriu povestirea despre Lola. Onisim strânge farfuriile. Grig le spală. Cosimo stă pe un scăunel mic, lângă aragaz. Ne pune, mie și lui, șireturi noi la trooperși. Ale mele sunt roșii.
Ne întoarcem în curând acasă.

Lola și-a uitat pulovărul subțire, alb ca laptele. I-l duce Grig diseară. I-a promis că trece pe la ea înainte să plecăm.

Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.