Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș. A debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra. Trăiește în Paris.

Volume publicate în ultimii ani:

„Orașul părăsit” (Editura Napoca star, Cluj-Napoca, 2000) proză
„Poezii din țara lui Elian” (Editura Platytera, București, 2007) poezie
„Cântecul samovarelor” (Editura Agol, București, 2011) poezie
„Și lumea cinema paradis” (Editura Agol, București, 2013) poezie
„Luna și Îmblânzitoarea de oameni” (Editura Tracus Arte, București, 2015) poezie
„Cartea singurătății” (Editura Platytera, București, 2017) poezie
„Tu, înainte de toate  – Antologie de poezie de dragoste contemporană” (autor colectiv, Editura Paralela 45, 2018)
„Ferestre” – proză, apare luna aceasta la Editura Brumar, Timișoara

Cărți-samizdat incluse în Colecția Albastră (colecția cuprinde cărți-samizdat oferite exclusiv cititorilor virtuali fideli și prietenilor apropiați, cu ocazia sărbătorilor anuale):

„Culori. Portrete. Însemnări” – decembrie 2020, proză

 Madame Marie și cearceafurile albe de Normandia

în memoria lui Madame Marie pe care am pierdut-o la câteva luni după ce am scris această însemnare

Am un set de lenjerie pentru pat din nordul Franței. Nu l-am folosit niciodată și nici nu am de gând. E străvechi. Cine știe câți au dormit în el.
E din Normandia, după cum Madame Marie a ținut să îmi sublinieze cu degetul ridicat în sus a atenționare și ochelarii mici, de Lennon sau de bunică, pe vârful nasului.

Ea e din zona Marsiliei, e xenofobă, naționalistă și îi place cam mult Rémy Martin-ul meu. Nu îi plac imigranții și ține să o spună tuturor. Tare și răspicat.
La început îmi era cam frică de dânsa. Onisim a vrut să o dea afară. A fost însă în serviciul unchiului meu timp de 30 de ani. I-a făcut menajul până în ultima zi.
Casa îi aparținea cu totul. Ea era Chef-ul Bucătar, Somelierul Principal, Maestrul de ceremonii și Marele Stilist de interior.
În ultimii lui ani, unchiul meu stătea doar în camera albă – biroul său de lucru care acum e al meu. De fapt eu scriu mai mult prin bucătărie, prin mansardă sau prin atelierul lui Onisim. Mai scriu și în pat uneori. Când, cum. Camera Albă mă intimidează.
La fel și Madame Marie.

Unchiul meu și-a petrecut ultimii ani din viață scriind și studiind. A fost profesor universitar de literatură comparată la Paris IV, Sorbona. După ce s-a pensionat, aproape că nu a mai ieșit din biroul său.
Știa mai multe limbi străine decât Maya, agenta și traducătoarea mea literară, care știe vreo opt.
Era o enciclopedie ambulantă. Diderot, Voltaire, D’Alembert, Buffon sau Marmontel cu enciclopedia lor, îi erau cei mai buni prieteni. Știa atât de multe și vorbea atât de puțin!
Îi plăcea enorm să studieze. Și-a trăit viața fericit că a putut să o facă.

Eram singura cu care accepta să vorbească mai mult. Atunci când îl vizitam, o dată sau de două ori pe an. Îl făceam să râdă și reușeam să îl scot din casă la plimbare prin Monceau. Uneori stăteam la o măsuță, la cafeneaua din colț, și căscam gura la oamenii care treceau pe stradă.

Madame Marie spune că m-a iubit și că vorbea mereu despre mine. Nu cu ea. Știu de la Anna, prietena și vecina mea care a avut grijă de bătrânul meu unchi în ultimii lui ani, că nu vorbea cu Madame Marie decât strictul necesar.

Comunicau prin semnele casei. O fereastră deschisă, semn că trebuie aerisit mai mult. Un fel de mâncare neatins, semn că a doua oară nu mai trebuie gătit. Un sacou fără un nasture lăsat pe speteaza fotoliului din camera verde – unde lui Madame Marie îi place să își bea păhăruțul zilnic de Rémy Martin – semn că trebuie să coasă un nasture nou.

Femeia executa rapid și în liniște totul. Nu făcea zgomot la bucătărie. Nu umbla prin sertarele interzise. Nu șterpelea nimic în afară de puțin coniac pentru ea și puțin coniac de rezervă pentru acasă.

Madame Marie și soțul ei luau masa cu unchiul meu o dată pe an. De ziua ei de naștere. Atunci se scoteau tacâmurile de argint și ascultau Edith Piaf. Noi continuăm obiceiul. Din moment ce am acceptat casa am acceptat-o și pe Madame Marie odată cu ea.

Madame Marie e convinsă că seamănă cu Édith Piaf deși are o înfățișare de Madame Thénardier și cam 1,80 înălțime. Vocea ei terifiantă te poate urmări și în somn dacă nu te abții și intri în discuții lungi cu dânsa.
Are mereu ceva de bombănit și naționalismul ei ne spune tuturor că tot ce e francez e genial iar ce e străin e inferior. Pe Onisim îl detestă pentru că e rus dar îl iubește pentru că a urmat Sorbona. Îl adoră pentru că e un bărbat frumos și are dublă cetățenie.

Pentru Madame Marie, Sorbona e maximum de strălucire pentru că unchiul meu a fost profesor acolo. Cred că și-ar face și o carte de vizită pe care să scrie cu litere aurii, majuscule: „Fosta menajeră a unui profesor de la Sorbona”.

Pe mine mă crede o naivă cu capul în nori, puțin sărită de pe fix. O Amélie. Știe însă că unchiul meu m-a iubit și nu îndrăznește să mă contrazică niciodată. De Onisim îi era frică dar a ajuns să îl adore. Beau coniac amândoi în unele seri și ascultă Édith Piaf. Eu ronțăi macarons-uri colorate. De fapt mușc câte o bucățică din fiecare culoare și mă uit la ei cum dansează. Aplaud și râd. Și viața noastră trece. Sunt sigură că uneori se întreabă ce o fi văzut un bărbat ca el la una ca mine.

Madame Marie are mult peste 70 de ani dar spune că are 65. Poartă coc și codițele mele o înfurie. „Unde s-a mai văzut doamnă de 50 de ani cu codițe?!”,  „Hipi! Hipi!”, strigă ea oripilată. Pentru ea hipioții sunt cu toții satana întruchipată. Nu sunt hipiotă dar o las să mă creadă astfel. Nu e bine să o contrazici pe Madame Marie!

Pe Pierre cu Moț Albastru a vrut să îl ducă la frizer cu forța. L-a fugărit pe toată strada. Noroc că Pierre era cu scuterul. De fapt voia să îl vadă ras în cap. I se pare că părul albastru e un semn de om nebun sau cel puțin neserios. „Un copil atât de bun, cu păr albastru!” „Ce n’est pas possible! Ce n’est pas possible!”, „Oh, mon Dieu!”
Poartă parfum de violete și eșarfe cu desene geometrice. Îi aduc mereu câte o eșarfă când mă întorc din navetele noastre interminabile din Istanbul. Știu că se bucură.
Când e fericită își ridică nasul în vânt și dă din cap de parcă așteaptă să fie îmbunată. De parcă i-ai fi greșit cu ceva și așteaptă să îi ceri iertare.

E sănătoasă și dură, încruntată și excesiv de serioasă dar o iubesc iar ea s-a obișnuit cu mine. Pentru ea sunt încă o străină.
Era sigură că o voi da afară. A fost surprinsă când a văzut că nu o fac.
Când plecăm, vine în fiecare zi. Când suntem acasă, vine o dată pe săptămână.

E însă bătrână de acum, în curând va trebui să mergem noi la ea să îi facem menajul. Cred că merită. Unchiul meu a ținut-o 30 de ani lângă el. Ha! Abia aștept să mă fugărească prin căsuța ei doar ca să nu îi intru în bucătărie să-i deranjez vesela.

Lenjeria de pat din Normandia e robustă și are cusute monograme pe ea.
Pe vremuri, în satele din Normandia, femeile spălau asemenea țesături pe pietre, le băteau cu un băț și le clăteau în râu. Apoi le întindeau pe pajiști la soare iar clorofila din iarbă le ajuta, cică, să devină mai albe. Asta o știu tot de la Madame Marie.  N-am înțeles cum de nu se înverzeau de la iarbă dar o cred pe cuvânt.

Am vrut să îi dau ei setul de pat și cearceafurile vechi, normande. S-a uitat la mine de parcă aș fi adus atingere intereselor Franței în materie de tezaur național. Cu mâinile în aer și ochii ridicați spre tavan. A fost memorabilă. Blasfemie! Se agita de parcă i s-ar fi aprins părul în cap.
Deci le țin în dulap. Le spală din când în când.
Apoi le calcă.
Marea plăcere a lui Madame Marie e să calce tot ce prinde. Îmi ascund mereu blugii și tricourile de ea.

Cearceafurile normande le ține frumos împăturite într-un dulap vechi și nefolosit de lângă debara. Par un fel de zestre a casei. Uneori deschid ușile dulapului ca să inspir mirosul de curat și de lavandă.

Mi-o imaginez pe Madame Marie tânără, pe o pajiște normandă plină cu cearceafuri albe, întinse la uscat. Se învârte în ritmul unei melodii cântate de Édith Piaf, convinsă fiind că micuța româncă, nepoata omului la care a lucrat 30 de ani, o iubește. Atât, Madame!

Pino

Explozia de vegetație adusă de primăvară în curțile noastre din Cihangir și lumina strecurată jucăuș printre arborii înfloriți, dând ierburilor din grădină reflexe galben-paradisiace, mi-a amintit de ferma toscană a lui Pino și de priveliștea văzută prin fereastra aproape cât peretele, a studioului său din Impruneta.

Lui Pino îi place turcoazul. E foarte mândru de arborele său genealogic și e convins de geniul lui artistic.
L-am cunoscut acum câțiva ani.
A studiat și el, alături de Onisim, Istoria Artei, ca a doua facultate, la Sorbona. Au locuit împreună în perioada aceea, toți trei (cu Michel care e acum avocatul nostru), într-un apartament mic de pe o străduță înghesuită care dădea spre Bulevardul Saint-Michel din Cartierul Latin al Parisului.

După ce a terminat școala, Pino s-a întors în satul lui din Toscana, la câțiva kilometri de Florența. Onisim și Michel au rămas la Paris.
Pino locuiește la ferma părinților săi, într-o casă veche din cărămidă. Cam rural decorul: găini, măslini, viță de vie.
Citadină până în măduva oaselor, accept găinile doar în poze. În copilărie îmi era frică de ele, îmi păreau niște animale hidoase iar penele alea ale lor de-a dreptul oribile.

Maică-sa, Donna Annunziata, din câte ne spunea Pino acum o lună când am vorbit cu el pe net ultima dată, are grijă în continuare de găinile fermei. Le dă nume și le cântă când le aruncă boabe.

Relația mea cu găinile a rămas la stadiul de prietenie doar când sunt în supa mea de găluști, transilvăneană.
Nu îmi mai e însă frică de ele. Zât! sau Hâș! sau ce interjecție se folosește când zburătăcești o găină.
Ia-ți penele hidoase și zboară! N-auzi?! Du-te de aici, găină imaginară!

În vara aceea ne petreceam ca de obicei vacanța la Grig și la Papa Umberto în Sicilia, la Erice.
Pino l-a sunat pe Onisim și ne-a chemat pe toți la el în Toscana.
Era singur și gata să cadă în depresie.

Iubita lui  își găsise un avocat din Arezzo. A plecat de la el fără să-și ia lucrurile din dulap. Doar cu rochița de pe ea și cu geanta în care își avea actele.
După mai bine de zece ani în care au trăit împreună.
Și asta doar pentru că nu a cerut-o de nevastă niciodată.

Dar nu era un bărbat de însurătoare! Se plângea el. În plus, se trăgea din familia Bardi, iar ea era o biată iepșoară din nord, dintr-un sat prăpădit din Treviso, mereu inundat. Fără casă și părinți care să o ajute.
A strâns-o de pe drumuri. Era model la Florența, la școala de Arte unde el predă de ani de zile.
Ba s-a mai făcut și de rușine în fața tuturor că s-a combinat cu o nimeni în drum. Maică-sa nu l-ar ierta niciodată dacă ar lua-o de nevastă. El e un Bardi!
Femeia era una putana / o curvă, a plecat cu avocatul ăla la două zile după ce l-a cunoscut.

Idiotul de avocat o ceruse de nevastă iar ea nu a stat pe gânduri.
I-a spus că e una putana, o mizerabilă care preferă un avocat spălăcit cu 5 ani mai tânăr decât ea care e deja bătrână și trecută – că doar fundul a mai rămas din ea – unui artist de geniu ca el!
Ea i-a spus că e un dobitoc lipsit de talent, și în pat și în atelier. I-a făcut praf toate comenzile din studio. I-a tăiat toți pantalonii, cu foarfeca de grădină, și a spart toate paharele din bucătărie. Apoi dusă a fost. Doar cu hainele de pe ea și cu poșeta în care își ținea actele.
Cu părul ei negru și bogat fluturând în soarele Toscanei. Și cu crupa ei de iapă nedomesticită gata să dea foc de acum privirilor altor bărbați.

În vara aceea Grig era încă la pământ după moartea lui maică-sa și după plecarea definitivă din România.
Neras, bronzat, cu haine șifonate și ghete safari prăfuite. Își făcuse un stil care dădea pe spate vara, toate turistele din Erice.
Se cam săturase de ele deși recunoscuse că erau mai comode decât italiencele locale de care nu mai scăpai la o adică. Turistele măcar se întorceau prin țările lor în cele din urmă.

Ideea plecării în Toscana i-a plăcut. Mai schimba peisajul. Erice e perfect pentru turiști dar să locuiești peste an într-o „comună de piatră” cu maximum 30.000 de locuitori, așezată moț în vârf de munte, nu e prea distractiv.
În plus, oamenii locului, deși primitori, erau țărani de munte pleznind de sănătate. Accidente nu se întâmplau aproape niciodată. Nimic interesant pentru un medic.
Noroc cu Papa Umberto, excentricul milionar care îl făcuse medicul său personal și astfel își permitea să trăiască mai mult decât „onorabil”.  Grig i-a prelungit viața bătrânului Umberto iar acesta i-a fost recunoscător.
Erice era doar un loc de trecere pentru Grig. Cât să se retragă un timp după moartea lui maică-sa.

Pe la cabinet mai des îl vizitau copiii, ca să le dea bomboane de mentă din care ținea într-un borcan, pentru decor. Destul de bune dar i-am spus să diversifice culorile și aromele. Cele de mentă nu îmi plăceau.
Erice poate fi benefic pentru un om ce are tăceri nepotrivite în iureșul lumii, născute din dureri mari și din neputință, dar nu și pentru un aventurier ca Grig.

Nu în ultimul rând, noua lui mașină 4×4 offroad, care zăcea în garaj. Și-o cumpărase într-un acces de infantilism propriu lui. Își dorise mereu în copilărie una, și iată, acum o avea.
Mașina roșie lua ochii tuturor când trecea pe străzi.
Având în vedere gradul meu de maturitate aș putea fi însă ultimul om care să îl judece.
O cumpărase la jumătate de preț. Cică era un chilipir. Inutilă și roșie. Privindu-l mustrătoare că nu o scotea pe afară. O folosea doar când cobora la Trapani. Și atunci de cele  mai multe ori prefera funicularul pentru că era mai rapid.
Până la urmă a vândut-o când și-a luat casa de lângă noi, din Paris. A vândut-o cu de aproape trei ori mai mult decât cu cât a cumpărat-o. Grig și norocul lui uriaș la bani, din ultimii ani. Azi e cel mai bogat om pe care îl cunosc. Papa Umberto era de fapt cel mai bogat, dar el a murit. Dumnezeu să îl ierte.
Banii nu l-au schimbat prea mult.
Încă suntem apți să mâncăm toți trei, mezeluri italienești cu brânză iute și roșii, pe hârtie, la marginea vreunui drum necunoscut, când suntem în excursie cu mașina.

Eu nu prea voiam să merg. Nu îl cunoșteam pe Pino și nu aveam chef de lamentările unui bărbat părăsit.
Onisim era încântat de expediție și abia aștepta să-i conducă mașina lui Grig. Alt infantil. Dă-le băieților de orice vârstă o mașină colorată, de fițe, uriașă, și gata, kindergarten scrie pe ei.
Pe mine mașinile nu mă interesează. Îmi plac scuterele roșii dar pentru că am intrat cu scuterul lui Pierre cu Moț Albastru într-un tomberon odată, nu vor să îmi cumpere și nici nu mă lasă să îmi cumpăr singură unul.

Argumentul hotărâtor pentru excursie a fost că nu văzusem până atunci Toscana decât prin filme destul de romanțioase, de mâna a doua. Am plecat deci din Sicilia spre Toscana.
Muzică italienească dată tare în mașină, de ziceai că suntem în filmele cu calabrezul Raoul Bova care din păcate are ochii deschiși la culoare deci intră în categoria bărbaților neeligibili pentru mine. Sunt mulți  în sertarul ăsta: cei cu ochi albaștri, doctorii, avocații, contabilii. Pam-pam!
Peisaje de vis și glume de puști fugiți de acasă.

Am dormit peste noapte la Roma, la o fostă iubită de-a lui Grig, căsătorită cu un băcan. Dimineața ne-a pregătit o sacoșă uriașă cu mezeluri și brânzeturi pentru drum.
Apropo de ce scriam înainte, că ne place și acum să oprim mașina în excursie pe vreo margine de drum prăfuit și să mâncăm toți trei mezeluri cu brânză și roșii.

Până la urmă am ajuns întregi și veseli în micul sat de lângă Florența. Călătoria am povestit-o în altă însemnare. Asta e despre Pino, de care se pare că am uitat pentru că am scris despre mezelurile romane ale Lunei, fosta iubită a lui Grig.

În vara aceea am avut cele mai bronzate picioare din lume și din viața mea.
Am pielea de un alb strălucitor. Cică strălucește și prin întuneric, spune Onisim.
Soarele verii îmi face rău. Am alergie la el. Îmi apar pete urâte, mă irit, mă doare. De aceea nu suport verile și căldura lor excesivă.
Soarele Toscanei însă, și o cremă făcută de Grig, m-au ajutat să scap ca prin minune de arsuri. În vara aceea am avut picioarele de un portocaliu uniform iar fața fără petele obișnuite, vara.

Pino era mult mai vivace decât mă așteptam de la un ”părăsit”.
Bronzat, mic de statură, cu niște mâini musculoase de sculptor în piatră. Curtea era plină cu torsuri de femeie iar studioul cu lucrări în teracotă pictate turcoaz.
De altfel toate lucrările din teracotă ale lui Pino înoată în turcoaz precum casa lui din Toscana în vegetație verde.

Pino creează statuete pe care le vinde în sat și are o galerie mignonă în care expune doar el pentru că e singurul artist de acolo. Oamenii îl privesc cu blândețe și îi comandă lucrări cu temă dată ca să își decoreze casele sau să le ofere cadouri la nunți, botezuri și alte sărbători.
Pino înjură sătenii în gând și le face după cum îl taie capul. Sătenii oftează, plătesc și dau din mâini. S-au obișnuit cu Artistul lor. În rest, face naveta la Florența unde predă desen unor grămezi infinite de netalentați obraznici, spune el.

Studioul e plin cu rafturi din lemn pe care dorm statuetele contorsionate din teracotă pictate, desigur, toate în turcoaz.
O fereastră semiovală care ocupă un perete întreg lasă să se vadă întregul peisaj toscan
plin de culoare.
Lumina Toscanei a primit pentru mine un accent turcoaz datorită acelui studio.
Tot de atunci mi-au rămas în minte înserările roșii. Niciunde nu am mai întâlnit amurguri roșii atât de violente.

Seara, pe terasa verde (fără urmă de turcoaz în afară de câteva dungi din husele albe ale pernelor de pe scaunele din fier forjat), Pino, beat, a sunat-o pe iubita lui și a rugat-o să se întoarcă la el. I l-a dat pe Grig la telefon să o convingă.
În mai puțin de două ore, Leonilda era la masă lângă noi.

Am băut toți multe sticle de Bolgheri și am ascultat tânguirile unui cântăreț toscan care îi plăcea Leonildei.
Dimineața când ne-am trezit, Leonilda ieșea din camera lui Grig. Bietul Pino dormea singur pe terasă. Onisim a început să râdă în hohote rusești.
De ce nu îți place de Pino? am întrebat-o.
E un Bardi! mi-a răspuns.
Își ținea sandalele din curelușe subțiri într-o mână.
A trecut pe lângă mine desculță, fluturându-și pletele bogate și negre în lumina dimineții toscane. În spatele ei se făcea zi.

Nu s-a mai întors niciodată la Pino. Grig a sunat-o în ziua aia dar nu i-a răspuns la telefon.

Noi am plecat după două zile. Nu am mai vrut să stăm.
Mi-am cumpărat atunci din Florența o fustă din dantelă albă. O mai am și acum deși nu o port. Îmi aduce aminte de Leonilda și de zilele cu Pino din Toscana.

Grișa

Oamenii poartă cu ei povești nespuse. Precum amurgul care colorează totul cu o lumină fantastă, tot astfel poveștile oamenilor despre ei înșiși.
Suntem eroii propriilor vieți. Unii devenim eroi doar pentru că recunoaștem fapte reprobabile și se presupune că avem remușcări. În spatele oricărei fapte reprobabile se ascunde un motiv care ne salvează în propriii ochi. Când nu îl găsim, rămânem singuri.

Grișa e un bătăuș de la marginea Moscovei. Modelul clasic de biker de mâna a doua care dă tagmei un renume prost.
Aere de vedetă rock și geacă de motor cu însemne și insigne colorate ce-ți fură ochii. Ocolit de femeile care nu acceptă aventuri dubioase. Vorbește murdar și tare. Ascultă doar muzică rock. O listă scurtă de formații despre care nu știe mai nimic. Și o altă listă cu formații de cartier. Cu unii dintre membrii lor a băut și crede deci că le e și prieten.

Umblă cu femei dezaxate și curve. E misogin. Crede însă că femeile îl adoră. Se fotografiază cu tipe în chiloți și spune că e invidiat și iubit. Locuiește într-o odnușka (garsonieră) închiriată, cu pereți subțiri, dintr-un ghetou moscovit. Acolo e înconjurat de emigranți din Asia Centrală. Enclave. Diaspore mai mici sau mai mari.

Grișa detestă imigranții. E naționalist și exagerat în orice face și gândește. Căsătoria i se pare un hăț aruncat pe gâtul armăsarului sălbatic care spune că este.
O dată pe săptămână adoarme prin crâșme după ce se bate din motive pe care nu și le mai aduce aminte a doua zi.

Bikerii sunt la rândul lor enclave conservatoare cu reguli clare și tradiții ce nu înseamnă de fapt băutură, femei proaste și dezbrăcate și mizerii verbalizate non-stop. Pe Grișa nu îl interesează. Ca atâția alții și-a găsit un grup în care se ascunde și la adăpostul căruia singurătatea lui poate fi lăsată în pace.

Mi l-a prezentat Igor. Au fost colegi de clasă și de bancă în liceu. L-am privit senină și i-am zâmbit. Am recunoscut în el omul singur care cândva am fost și eu. Aceeași privire încolțită de realitate. A tresărit.
Dialog scurt:
– Am omorât odată o fată ca tine.
– Înțeleg. Vrei să fim prieteni?
– Da.

În studenție a avut un accident de motor. O fată era cu el. Amândoi beți. Fata a murit. Grișa a fost nevoit să renunțe la facultate și când a ieșit din pușcărie s-a mutat în Liublino, un ghetou dubios.
Maică-sa a murit de „inimă rea” când l-a văzut arestat. Pe tatăl lui nu l-a cunoscut niciodată.
E noul meu prieten din Moscova. Va lucra la firma noastră, ca încărcător de tiruri. Are mare nevoie de un servici dar nimeni nu îl angajează.

Onisim dă ochii peste cap și ridică mâinile în sus de parcă l-ar întreba pe Dumnezeu de ce femeia lui e așa.
Dumnezeu e însă prietenul meu, îi trage cu ochiul și îi spune că dacă eram altfel nu m-ar mai fi iubit.

Știu că Onisim se întreabă cum de reușesc să îmi apropii astfel de oameni.
Un biker normal nu puteam găsi! Îmi aducea el de-ai lui, cu vagonul, câți voiam. Hai, să lăsăm bikerii! Un om normal. Un singur om normal, orice ar face și de oriunde ar fi! Măcar unul fără probleme, așezat, în rândul lumii! Ca să nu mai stea mereu cu ochii pe mine, gândindu-se că mi se întâmplă ceva când ies cu ei aiurea.
Repetă mecanic: „un singur om normal, unul singur!”

Am ajuns să fac un nonconformist, un artist rebel ca Onisim, să se roage la Dumnezeu să îmi scoată în cale doar oameni normali, așezați, în rândul lumii! Ha!
I’m the best girl în the world!

„Normalii sunt plictisitori”, îi spun dând din umeri și fluturându-mi nasul în vânt.
Și apoi nu văd de ce să nu stea cu ochii pe mine, doar sunt a lui, unde ar vrea să se uite?
Onisim se scarpină enervat în cap cu amândouă mâinile, își face părul vălvoi, apoi și-l leagă într-un coc mic în vârful capului. Iese trântind ușa.
O deschid și strig după el:
– Și nu uita să iei pâine când vii, ca un om normal, așezat, în rândul lumii!
Haț, l-am nimerit în plin! Se oprește brusc. Dă un pumn în perete și se întoarce deodată spre mine din josul scării. Îmi întâlnește privirea. Scot la înaintare figura cu care obțin tot ce vreau de la el. Se liniștește. Întâi îmi zâmbește de parcă aș fi singurul om de pe lume. Apoi începe să râdă cu hohotele lui de siberian uriaș.
– Bine! O lună în probă. Zboară cu motorul lui cu tot la prima greșeală.
– Ai zis? Ai zis! Așa rămâne!

Vine în fugă spre mine. Sare câte două trepte. Asta e! Am reușit. Grișa va fi acceptat oficial printre noi. I’m the best girl în the world!

Igor râde și spune că odată cu nebunul de Grișa mi-am câștigat un prieten pe viață.
Nu mă interesează opțiunile politice ale lui Grișa, stilul lui de viață și geaca lui de motor cu multe insigne și trese fake. Ar sări în foc pentru mine. Mi-a spus-o chiar el. Direct. Scurt. Simplu. Știe că nu mai e singur.
Începutul unui drum lung. Până la urmă despre asta e vorba. Despre drum.
Orice biker știe că drumul e cel care contează.
Fiecare cu viața și motorul lui dar drumul îl străbatem împreună.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.