Daniela Toader nu se află la prima tentativă de a publica pe O Mie de Semne. Data trecută ne-a trimis două proze prea scurte, totuși, pentru a putea fi publicate în acea formă. De data asta însă e vorba de cu totul altceva, iar decizia a venit aproape imediat.
Iată ce ne-a scris Daniela: „Numele meu este Daniela Toader și lucrez în IT. Am trăit 18 ani în Franța și apoi m-am întors in România.
Am publicat mai multe texte in Catchy (on line), două proze scurte în două volume colective:
- Dincolo de aparențe (Editura Hoffman, 2018)
- Inima nu face riduri (Editura Siono, 2020)
Și un roman: O săptămână fară un pic (Editura Berg, 2019)
Am două bloguri „literare”, pe care scriu (aproape) zilnic
- Abisurile.com
- Abisuri.com
Mi-a plăcut să scriu dintotdeauna, iar metaforele reprezintă felul meu de a nu spune lucrurilor pe nume. Consider că „stilul propriu este cel în care cuvintele curg fără dificultate, cel în care nu stai cinci ore să compui un text”.
Am făcut mate-fizică – informatică şi apoi Electronică. Aşa era la modă pe vremea aceea. Pardon, era singura cale posibilă pentru a „deveni”. Am lucrat puţin în România şi apoi m-am înfuriat pe sistem şi am plecat „dincolo”. Încet-încet, m-am înfuriat şi acolo pe sistem, dar nu mai aveam ce face. Pasul era făcut. Omul nu e niciodată mulţumit cu ce are. Şi asta e perfect. Datorită acestei nemulţumiri continuăm să avansăm. Offline sunt raţională, carteziană şi foarte logică. Din când în când, mai calc pe lângă, undeva între romantic şi sentimental. Online sunt în principal Abisurile, chestia aceea pe care puţini o înţeleg şi care mă defineşte. O replică la „mate-fizică”. Sau poate o prelungire. «Eu-ul» interzis cum ar veni.
Mi-a plăcut să scriu dintotdeauna. În clasa a opta profesorul de limba română m-a felicitat în faţa întregii clase pentru felul subtil în care am integrat descrirea unui personaj într-o relatare de fapte. Ar fi trebuit să particip la olimpiada de română pe judeţ, dar n-am putut căci mă tăiasem în palma dreaptă într-un ciob pe derdeluşul din spatele casei. Am plâns trei zile. Am scris şi poezii pe vremea liceului inspirată de Minulescu şi Sorescu. Apoi a venit facultatea, joburile de după facultate şi am uitat de pasiunea pentru scris. La un moment dat am lansat un proiect, „Promovarea României” şi am scris câteva articole despre lipsa autostrăzilor din România. Mi-am dat astfel seama că scrisul este o eliberare şi am continuat.
Am făcut informatică şi m-au pasionat schemele logice. În facultate le făceam algoritmii colegilor, uneori mergeam la examene în locul lor (oups, rămâne între noi). Electronica am ales-o pentru că mă enerva radioul de acasă care mergea numai când voia el. În plus, suna şi foarte bine. Nu s-a prins de mine partea cu „tranzistoarele & co”. N-am fost niciodată o fire practică. Cel mai mult mi-a plăcut „Architectura microcalculatoarelor”, îmi dădea posibilitataea de a imagina chestii noi într-o anumită logică. Ca specializare am ales „Inteligenţa artificială” , îmi plăcea cum sună şi propunea o viziune diferită asupra lumii. Cred că legătura între partea mea „reală” şi cea „umană” este creaţia.”
***
Încă o caut, nu e nicăieri, nu-mi amintesc s-o fi aruncat pe undeva. În ultimul timp mă cam lasă memoria. O iau pe rând. M-am trezit pe la opt cu o durere de cap groaznică. Din ce-mi amintesc n-am băut nimic aseară, am mâncat doar un șnițel cu castraveciori murați și apoi am adormit în fata televizorului. Am dormit bine, am și visat. În vis se făcea că eram într-un magazin alimentar pe trei etaje, în care legumele congelate erau la subsol și aparatura electrocasnica la ultimul etaj. Nu mai stiu ce anume căutam în acel magazin alimentar, cert e că mă pierdusem la ieșirea din parcare. Stăteam că tâmpită în fata barierei roșii și nu mai știam ce să fac. Se făcuse coadă în spatele meu, oameni nervoși urlau la mine să mă mișc.
– Hai cucoană, ce faci, te crezi singură pe lume? Bagă cardul și ia-o din loc!
Urletele lor mă lăsau rece. În vis totul este posibil. Priveam bariera și încercam să-mi aduc aminte care-i treaba cu cardul. Nu mi-a ieșit. În spatele meu coada de mașini creștea. La un moment dat a bătut cineva în geamul din față. Era un polițist cu chipiu albastru care s-a prezentat drept Marinescu Octavian, poliția de la locală. Aș fi vrut să mă prezint și eu dar nu-mi aminteam cum mă cheamă. Ca să nu par nebună, i-am zâmbit cu cel mai frumos zâmbet al meu. A funcționat. M-a rugat să prezint actele la control, am continuat să-i zâmbesc frumos.
Habar n-aveam ce-s alea acte.
M-a rugat să ies din mașină, am ieșit. S-a așezat la volan apoi i-a făcut semn unui tip dintr-un ghișeu să deschidă bariera. Când bariera s-a deschis, a mutat mașina din loc și a parcat-o pe dreapta. Să nu mai blocheze ieșirea. Apoi mi-a spus că va trebui să plătesc amenda pentru perturbarea liniștii publice. Plus parcarea.
Am continuat să tac și să zâmbesc frumos. Locotenentul Marinescu s-a enervat și mi-a spus să termin cu prostiile că mă dă pe mâna procuraturii. Așa, enervat, locotenentul Marinescu devenea interesant. Nu-i remarcasem ochii din cauza chipiului. Erau verzi și, pentru un bărbat, destul de profunzi. Ca să îl mai liniștesc puțin, l-am invitat la o cafea.
– Sunt în timpul serviciului, nu pot accepta invitații de la victime, mi-a răspuns el tăios.
Simțeam că se îngroașă gluma. Am tresărit, dar nu m-am trezit. M-am întors doar pe partea cealaltă și am schimbat tactica. În vis totul e posibil.
Mi-am căutat în geantă portofelul și am plătit amenda. Plus parcarea. Locotenentul Marinescu a luat banii și mi-a întins chitanța.
– Acum nu mai sunt decât o femeie obișnuită, i-am spus și i-am întins un bilețel cu numărul meu de telefon. Apoi am ieșit în viteză din parcare.
În aceeași seară, pe la șapte, m-a sunat. Ieșise din tură și i-ar fi făcut plăcere compania mea. Oare puteam să ies la un pahar? Am spus da, din curiozitate. Mihai era în delegație și eu mă plictiseam. Ne-am dat întâlnire la opt, în centrul vechi, am intrat în primul bar și ne-am așezat pe două scaune înalte, la tejghea.
N-aveam chef de el, dar mi-ai oferit o bere și am devenit brusc vorbăreață. Și el Trebuia să vorbească cu cineva. Scaunul era incomod, iar barul era prost frecventat. Lui nu-i îi plăceau blondele, așa îmi spusese după două pahare, dar eu eram doar vopsită. La al treilea pahar s-a dezbrăcat în fața mea de toate sentimentele. Îl înțelegeam. Nu era fericit în căsnicie, nu era bărbatul în casă. Când spunea asta avea o privire atât de tristă încât îmi părea rău că sunt căsătorită.
A dat pe gât a cincea bere și m-a întrebat dacă îmi place Chopin. Nu mai știu ce i-am răspuns. Am luat un taxi până la un hotel de la periferia orașului, de lângă mall-ul în care ne întâlnisem.
Am cerut o cameră. Recepționerul, un băiat tânăr, brunet, ne-a întins cheia.
Camera era la etajul doi, cu fața spre munți. Am intrat și ne-am așezat pe pat. A început să vorbească. Apoi s-a pierdut în ochii mei. I-am spus să tacă. Cuvintele ar fi fost de prisos. N-a tăcut.
Era iremediabil pierdut. Când m-am trezit, am comandat un șnițel pe care l-am mâncat în fața televizorului. Apoi m-am trezit.
Încă o caut, nu e nicăieri, nu-mi amintesc s-o fi aruncat pe undeva. În ultimul timp mă cam lasă memoria. O iau pe rând. M-am trezit pe la opt cu o durere de cap groaznică. Ca să-mi mai treacă durerea de cap, mi-am dat cu apă pe față, apoi am făcut un dus scoțian. Nu mi-a trecut nici așa. Am ieșit din duș și mi-am făcut un ceai de mușețel pe care l-am băut fierbinte, fară zahăr, după care am plecat la piață. Pe drum m-am întâlnit cu tanti Mia, care m-a anunțat că a murit vecinul Marinescu.
Cum care, locotenentul de la etajul trei. Trebuie să-l știi, te-a ajutat cu mobila când te-ai mutat. Păcat de el, a continuat tanti Mia, băiat tânăr, cică se încurcase cu una căsătorită și se întâlneau prin hoteluri. L-au găsit azi dimineață, legat de pat, cu un căluș îndesat în gură.
Am tresărit surprinsă și am întors capul.
– Era un om bun locotenentul Marinescu, am spus și m-am forțat să plâng. Ca să pară veridic, m-am făcut că-mi suflu nasul, dar nu mi-a ieșit. Pur si simplu n-am găsit-o. De atunci o tot o caut, s-o ia naiba de batistă!
Foto Daniela Toader, de aici: https://www.facebook.com/photo/?fbid=774766025874143&set=ecnf.100000222573788
Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
