Vitalie ȘEGA: născut la 29 august 1989, în Chișinău. Este student la Facultatea de Limbi Străine, Universitatea de Stat din Chișinău. A mai publicat poezie în Antologia ediţiei I a Concursului Naţional de poezie „Radu Cârneci”, București, 2018; are 10 poezii în antologia Unsprezece, publicată la Casa de Pariuri literare, Bucureşti, 2019.

***

Antreul are multe uși eu stau în prag şi mă gîndesc în care mi-i sortit să intru, în cea din dreapta sau din stânga. Pragul l-am păşit, distanţat bocancul se avântă spre următorul, pereţii sunt verticali de când a fost clădită, poate doar tencuiala s-a erodat puţin, poate doar ferestrele îmi dau de ştire că eu mă aflu în holul unei încăperi sem-iluminate, mâine e zi de lucru, iar eu rătăcesc prin case, camere, săli şi idei părăsite, dacă mâine e pastă de dinţi atunci folosită de altcineva, iar pentru mine nu va mai rămâne.

Toate uşile par sigure, clanţele de fier, lucrate simplu, clanţă şi broască, atât. Mâine am o groază de lucruri de făcut. Să scriu mesaj surorii, că mă reţin, să plec la aeroport cu 3 ore mai devreme, să operez cu noul joc pe care mi l-a downloadat Victor pe mobil, el are 7 şi vreau să-l impresionez că am adunat şi eu nişte saci cu galbeni, treci de magician şi primeşti un sac cu galbeni.

Dacă ar fi aşa şi în realitate, aş apăsa pe taste, însă duc mobilul la reparat că mi-am ros falangele, probabil de aş comite o infracţiune nu aş fi suspect că timp de un an de zile mi-am ros falanga de un ecran tactil stricat, crispat, în 12 crăpături de sticlă, degetele roase ştiau ce mesaje trebuie să dea ca uşile să rămînă la locul lor, ca broaştele să fie deschise în orice moment: Te iubesc…. ţin la tine…. Mi-i dor, sau ajung în 30 de minute, depinde de ambuteiaj.

Nu încerc să par că ştiu de toate în realitate sunt un prost şi nu ştiu nimic, nu demult am fost gorilă. Acum mă pui să aleg în care dintre uşi sunt tropicele de care am nevoie, din cele 365 de uşi şi care e cea de care nu am nevoie.

Apăs o clanţă şi ard, ard pe exterior şi interior de furie că nu reuşesc, sunt într-o cursă cu timpul, broasca nu se deschide la uşa din mijloc, dar mai am multe pînă la final.

Sunt cel ce la cheremul său are toate cheile, deci scutur de pe eşarfă prafurile nereuşitelor şi continui, nu chem poliţia, pompierii, mă descurc singur, doar merg, fug, sau o iau în ceafă dacă nu deschid uşa care trebuie şi nu vă speriaţi, dar am o întrebare credeţi în soartă?

Ea m-a dezamăgit ca o amantă care ți-o trage aşa de bine noaptea că tu adormi îndată, ea se trezeşte înaintea ta îţi fură banii cu tot cu portofelul de crocodil şi iese precum o vulpe din apartament.

Cel mai mare necaz e că deschide uşa care trebuie şi se face nevăzută precum ceaţa şi poleiul ce valsează în jurul oraşului doar două ore, apoi dispare şi face loc traficului şi grabei.

Timpul de care am nevoie e cel pe care l-am pierdut. Toată şcoala am învăţat să fiu raţional şi acum timpul îmi arată că uşile se dechid tot mai greu  şi mai greu şi fără o anumită logică unele broaşte sunt deschise altele trebuie forţate.

Mereu îmi pun întrebări ca să mă fac competent şi nu reuşesc, am impresia că timpul e preferatul celui ce nu poartă ceas, ce lângă colţu’ blocului nostru trage a 4 a ţigară cubaneză şi chiar o savurează, dar eu sunt cel ce de trei ori fuge la etajul 7 că noi nu avem ascensor, să verific dacă am stins lumina, dacă am stins gazul, sau dacă fierul de călcat e scos din priză.

Nu stinge ţigara nici când îl salut. Nu stinge ţigara nici când vin de la lucru; sunt doar nişte muci la costum şi cravată după o zi obositore şi timpul de deschidere a uşilor pentru mine şi el trece diferit.

Nu cred că e vorba de ţigară, e vorba de timpul pe care îl acordăm deschiderii broaştelor pentru a dovedi, pentru a fi primii, dar uităm că în urma noastră rămân chiştoace ieftine, ce nu trebuie nimănui. Eclipsate de grabă ele se aruncă aproape neterminate, aproape neiubite pe jos, acolo unde cad şi cheile de grabă, acolo unde cădem şi noi de oboseală, că nu am dovedit să deschidem toate uşile.

O viaţă petrecută în hol nu-ţi permite să vezi dacă te afli în Bucureşti, Tokio, sau Cuba. Iarăşi trebuie, iarăşi e necesar, astfel te mână ca un bidiviu de la linia de start, indiferent dacă pe tine s-a pariat sau nu, dacă eşti singur sau ai pe cineva pe umerii tăi.

Tot dăm din hăţuri şi ne tot aprindem precum chibritele cu toate că ele în cutie sunt limitate, oamenii în natura lor sunt limitaţi la atât, la trebuie şi la laude câte uşi pe parcursul vieţii am deschis şi cât de uşor am descuiat broaştele, dar totul pentru nimic.

Aş vrea să ştiu finalul cursei… Dar deja regret de 10 ani că sunt participant la ea şi nu sunt simplu spectator din culise, care nu a pariat, care are un binoclu mic, de damă împrumutat de la vecină şi în loc să se uite la cai se uită la nori.

La întrebarea doamnei cine e în frunte, răspund:
Schimbarea de climă e în fruntea tuturor, iar bidiviul australian e cel mai înfierbântat.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.