Sam, cel care ne-a trimis acum ceva vreme un grupaj de poezie cu care a făcut o foarte bună impresie, revine pe www.omiedesemne.ro cu proză, de data asta, întărindu-și opțiunea cu mărturisirea că preferă „proza față de poezie”.

Iată ce ne-a mai spus Sam („spre disperarea lu’ Gelu”, zice mucalit) despre el: „Cred în umor, Dan Sociu este scriitorul meu  favorit din țară, prefer proza față de poezie, unicul om care are încredere în cea ce scriu îî Raluca, și urmez pașii creatorilor serialului South Park și celor din Monty Phyton”.

Coincidența face ca astăzi să fie ziua de naștere a lui Dan Sociu, așa că sper că Sam va gusta această surpriză de a-i publica proza chiar la aniversarea scriitorului său favorit.

Proza este destul de lungă, așadar sper că veți avea răbdare să o citiți. În ciuda faptului că are pasaje de-a dreptul țicnite, veți vedea că totul este de fapt o parabolă pacifistă, care pledează pentru dragoste, înțelegere și liber arbitru.

what a tragedy

Femeia-de-la-știri zice, în grabă, cu vocea ei de televizor: (…) sfîrșitul lumii este programat mîine, pentru orele 16.00. Vă rugăm să – și trîntesc ușa după mine. Ultima ușă pe care am s-o pot trînti, aparent.
Balonașele care anunțau sfîrșitul (pe ele vedeai scris, cu litere cursive, elegante, “satan is cumming”) pluteau în grupuri, ca niște noruri torențiale, de colo-colo.
Cerul, și el roșu, ca un animal rănit.
N-apuc să fac cițiva pași că undeva din spatele meu, prin liniștea asta deplină, aud o mașină. Mă-ntorc.
Un Cadillac lungit, alb, se-ndreaptă încet spre mine. Se oprește după ce mă ajunge din urmă. Șoferul, liniștit, își dă jos ochelarii. Îl recunosc – îi O. J. Simpson.
The Juice.
Se uită la mine o clipă, p-urmă se întoarce spre oglindă și își arănjează sprîncenele. Între timp, spune:

— Te căutam. Tu tre’ să fii el.

— Urcă-n mașină. Maestrul vrea să te vadă, zice imediat după. Soția ta te așteaptă și ea acolo.
Deblochează portiera. Pentru o secundă, mă pierd. Dau să vorbesc, dar fac ce fac de obicei în schimb. Înspir, expir; înspir, expir, și-l privesc.

— De ce ar trebui să urc în mașină cu tine?

Fără să-și mute privirea din oglindă, îmi face semn să mă uit în spate. Și mă uit.
Mirosul le anunța prezența: un amestec între cadavru și maioneză stricată.
Cu vreo sută de metri în spate, creaturi ciudate se tîreau pe străzi, în direcția noastră. Oameni fără piele, mai degrabă zombie decît altceva, cu organele la vedere, animale și altele cu capete în plus, picioare sau alte lucruri lipsă. Un șobolan cît un cîine, cu cea ce părea încă o jumătate de șobolan, ieșindu-i din stomac, aluneca dureros un pic mai în față decît celelalte monstruăzități. Șobolanul s-a rostogolit spre dreapta, iar după cîteva secunde a fost mîncat de creatura din spatele lui, cea ce părea un cal pe jumătate porumbel.
Deschid portiera și cu pumnii încordați urc în mașină. The Juice îmi zîmbește plăcut.

— Unde mergem? îl întreb fără să-l mai privesc.

— În Iad, răspunde, iar vorbele îi sunt duse de vîntul cald, care totuși d-abia dacă mișcă frunzele.
Fără să mai vorbim, gonim ca niște draci în Iad. Lăsăm monstruăzitațile în urmă, tîrîndu-se sub cerul roșu, care sîngerează-n continuare.

*
Intrarea în Iad, dacă te-ntrebi, îi printr-o baie din McDonald’s. Acolo m-a dus The Juice. Mi-a și oferit un cheeseburger, în timp ce el mînca cîte un cartof prăjit, cu privirea pierdută undeva prin spatele meu.

— Te gîndești la cum ai omorît-o pe Nicole? îl întreb în timp ce mestec castravetele murat, de fiecare dată prea sărat și umed pentru gusturile mele. Dar se putea mai rău.

O. J. nu răspunde. Cartofii prăjiți îi dispar în gură ca într-o gaură neagră. Gîndurile îi sunt undeva departe. Așa-mi pare, cel puțin.

— O iubeai?

— Cred că da, răspunde.

— Atunci de ce ce ai omorît-o?

Dar The Juice se ridică fără să-mi răspundă la întrebare: Hai la baie.
Cînd vede că nu mă ridic, spune: P-acolo trebuie să mergem.
Fără să mă grăbesc, o iau pe pașii lui. Întreb: De ce faci asta?
Iar el: Cu asta mă ocup. Sunt cel care conduce sufletele în Iad. Asta vrea Maestrul să fac.
Niciunul nu mai vorbește, pînă nu ajungem în fața băii.

— Țineți respirația, îmi spune O. J. Simpson, și atinge-ți fruntea cu degetul mic de la mîna stîngă.

Bate de șase ori în ușă, apoi spune: Un preot cu o erecție uriașă intră într-un bar, face o pauză, și deschide ușa.
După primul pas am fost orbit de toate flăcările pămîntului arzînd cerul, care mai degrabă seamănă cu tavanul unui sicriu uriaș și afumat, apăsat de păcetele tuturor. Locul ăsta e exact cum ți l-ai imagina. Flăcări, și atît.
Sau așa mi s-a părut. Mi-a luat ceva ca să observ că, de fapt, în fața mea era un ecran uriaș, extrem de subțire, lung și înalt de cîteva zeci de metri. Flăcările virtuale dansau și se măcelereau între ele, orbitoare și frumoase în felul lor. Ecranul ocupa tot cîmpul vizual al celui care ieșea din baia de la McDonald’s, dîndu-ți împresia damnării eterne.
Ce mai păcăleală.
O. J. mă privește. Spune: Haide, calea-i lungă, băiete.
După ce trecem de ecranul uriaș, The Juice face un gest larg cu brațul:

— De aici, îi Iadul.

O beznă totală, asta era în spatele ecranului.
Slab luminată de niște torțe aruncate pe jos, se lungește o cărare, parcă, spre infinit. Pe de-o parte și de alta a drumului suspendat în întuneric, golul. Nimicul. Un abis ca un ochi uriaș care te privea pînă-n mațe. Din cînd în cînd auzeam voci aduse de-o adiere de vînt puturoasă, străveche, din abis. După un timp, îl mai întreb pe O. J., care mergea un pic în fața mea:

— Unde sunt toți?

— Jos. Ăsta-i doar primul cerc, ai putea spune. Cel al Uitaților. N-am terminat drumul. Ai grijă la colțuri, să nu cazi.

De acolo, am continuat în tăcere prin beznă. Torțele, ca niște cavaleri răpuși, ne luminau drumul cu flăcările lor neînfrînte, iar vocile celor uitați răsunau în jurul nostru, d-abia auzite, estompate de altele, fără să pot înțelege ce voiau să-mi spună.

După o eternitate de pași, drumul se împărțea. Aveam de ales între a continua în față, sau de-a face ori stînga, ori dreapta. La răscruce am văzut o siluetă nemișcată, așteptîndu-ne. D-abia cînd am fost la cîțiva pași, am realizat că în fața noastră stătea Papa Wojtyła.

— Tu trebuie să fii domnișorul despre care am auzit, a spus. Maestrul trebuie să te vadă neapărat. O să te conduc eu, copile.

The Juice a dat încet din cap, aprobînd cele spuse. Zice:

— Atunci treaba mea aici s-a sfîrșit.

S-a întors spre mine. Și-a scos cu ușurință mănușile de piele și mi-a întins mîna. Impulsul meu inițial a fost să-l scuip între ochi, dar ceva din privirea lui m-a oprit. Îi am strîns mîna, fără să-i spun nimic. Mă-ntreabă, cu privirea aia ciudată: Nu-i așa c-a fost amuzant?
Își pune ochelarii și pleacă, urmărind drumul de unde am venit.

L-am întrebat pe Papă unde o să mă ducă.

— Jos. Urmează mai multe probe pentru tine. Ca să știi, Maestrului îi plac jocurile. Dar n-ai de ce să te temi, încă.

— Ce fel de jocuri?

Stă cîteva cllipe pe gînduri, apoi zice: Jocuri d-ale suferinței, ai putea spune.

După ce-am mers un pic alături de sfînt, am văzut cum ne îndreptam spre niște scări de piatră care coborau în abis. Le-am coborît, treaptă cu treaptă, urmăriți de șoaptele anonimilor care ne așteptau, undeva în întuneric.

După ultima treaptă, iată-i. Damnații. Arătau cu totul normal, în afara faptului că păreau transparenți; gata să dispară din clipă-n clipă, dacă te apropiai prea mult. Locul semăna cu un parc unde ar fi trebuit să se țină un concert, întunecos și plat. Demonii Iadului, arătînd ca niște viermi uriași și negri cu aripi prea mici pentru a-i susține, se plimbau printre sufletele pierdute, mai mult ca să nu se plictisească. Cel puțin mie așa-mi pare.
Damnații păreau totuși plictisiști și triști. Stăteau, fiecare cum prefera, nefăcînd nimic altceva, cu ochii orbi în timp ce priveau într-un punct doar de ei știut.

— Îi vezi, copilul meu? Suflete rătăcite fiecare în propriul păcat, se plimbă fără țintă prin cîmpurile astea. Au uitat cum arătau chipurile Taților lor. Și a Mamelor.

Mai spune:

— Apropo, locurile astea sunt numite Cîmpiile Microsoft 66, pentru că semănau cu cele de pe ecranele Windows, deși nu mai crește niciun fir de iarbă aici. Așa a dorit Maestrul să le numim.

Papa Wojtyła înainta încet prin mulțimea de trupuri. Saluta fiecare damnat, dar niciunul nu-i răspundea. Îl întreb:

— De ce ați ajuns aici? Sunteți un om bun doar, nu înțeleg.

Sfîntul s-a întors către mine și a zîmbit.

— Aici am fost trimis, copilul meu. N-am avut și n-am ce-i face, așa a hotărît el. Da. O să vezi cine, că pe el o să-l întîlnim mai jos. Ai răbdare, și fii fără teamă.

Am dat din cap încet, ascultîndu-l.
După cîțiva pași, totuși, mi-a făcut semn să mă opresc. Unul lîngă altul, înconjurați de sufletele condamnate uitării, ascultam.
La început nu părea nimic, dar cum treceau secundele, din depărtare auzeam ceva. Un zgomot ascuțit, dar încă prea îndepărtat, asemănător cu cheamarea unui animal pe moarte.
Sfîntul a făcut ochii mari.

— Oh, căcat.

Și-a apucat haina lungă și a ridicat-o ușor.

— FUGI!

Și a luat-o la fugă, ținîndu-și ridicată fusta de preot. Evident, am luat-o și eu la fugă imediat după el.

— DE CE FUGIM, SFÎNȚIA TA?

Țipatul se apropria din ce în ce mai repede, asurzitor. Era peste tot acum.

— DE J. K. ROWLING, FIULE. DOAMNE FEREȘTE, UITE-O CĂ SE APROPRIE. FUGI MAI REPEDE!

Am aruncat o privire după umăr și am văzut-o pe J. K. Rowling rostogolindu-se furios în spatele nostru. Țipa, lovindu-se regulat de pămînt:

— AȚI CITIT HARRY POTTER?

— ȘTIAȚI CĂ VOLDEMORT A RĂMAS FĂRĂ NAS PENTRU CĂ ÎȘI BĂGA PREA MULTE PENISURI ÎN NĂRI?

— AȚI CITIT CĂRȚILE MELE?

— ȘTIAȚI CĂ BUFNIȚA LU’ HARRY ERA TRANSEXUALĂ?

— AȚI AUZIT DE HARRY POTTER? EU AM SCRIS CĂRȚILE.

— ȘTIAȚI CĂ DE FAPT DUMBLEDORE PURTA LENJERIA ELEVELOR MURDĂRITĂ DE LA MENSTRUAȚII?

— MI-AȚI CITIT CĂRȚILE? ESTE OK, ESTE OK, ESTE OK, SĂ LE CITIȚI.

Și tot așa, țipa și se rostogolea.
Sfîntul, deși bătrîn, era cu cîțiva pași în fața mea. Țipa:

— ESTE UN LIFT MAI ÎN FAȚĂ. O SĂ NE ARUNCĂM ÎN EL, ȘI O SĂ COBORÎM SPRE AL DOILEA CERC. AI ÎNCREDERE, FIULE.

Aveam încredere, deci am fugit în urma lui și m-am aruncat în lift cu el, fără să stau pe gînduri. J. K. Rowling s-a izbit, rostogolindu-se și țipînd, de ușile liftului care se închideau. Coboram și mai jos în Iad, alături de Papa Wojtyła, iar prin toată bezna auzeam doar țipătul ăsta: Ați citit Harry Potter?
Treptat, țipătul a fost acoperit de melodia blocată pe replay pe care o tot auzeam în lift, deși inițial nu realizasem. Cred că era ceva de-a lu’ Justin Bieber.

*
Am ajuns și în al doilea cerc. Cel al Proștilor, așa a spus Papa. Cică ar fi și cercul cel mai mare. Am aflat că urma să-l întîlnim pe judecătorul Iadului. Am aflat că era Adolf Hitler. Hotîrea cine ajunge unde. Cînd l-am văzut stînd la biroul-de-foarte-proastă-calitate, copleșit de teancuri peste teancuri de hîrtii, iar el calm, privindu-ne în timp ce ne apropriam, priveliștea m-a neliniștit.
Hîrtiile de pe birou, îndoit de la atîtea greutate, se tot adunau, dar chipul lui rămînea neclintit. Doar ochii lui aveau ceva. O picătură de transpirație îi s-a aruncat de pe mustață, dar el n-a observat.
Iar un demon tot venea și se-ntorcea, aducîndu-i noi teancuri de studiat și semnat.

— Ce zi minunată, nu-i așa, prieteni?

A mai spus, dar mai încet: Crucea mă-sii.

Zîmbea, învitîndu-ne să ne apropriem.
L-am privit pe Papă. A încuvințat ușor, deci, am inaintat spre Adolf Hitler.

— Ai mai trimis mulți oameni în Iad azi, copile? l-a întrebat Papa Wojtyła.

La care Hitler a zîmbit. Nu ca să rîdă de sfînt, dar doar i-a zîmbit.

Bătrînul s-a întors către mine și a spus:

— Bucură-te de cunoștiință, el este cel de care trebuie să treci.

Am stat cîteva secunde privindu-ne unul pe celălalt în tăcere. Apoi Hitler a spus, dînd din cap:

— Înțeleg acum de ce Maestrul vrea să te vadă.

A mai adăugat, tot foarte încet: Ne așteaptă viața eternă și victoria!

— Despre ce vorbești?

— Oh, vorbesc despre crenvuști de trei metri care ies din pămînt, ca niște copăcei.
Adaugă: Prostii, suntem imortali….

Amuzat, mai spune:

— Vorbesc despre nenorocita de zăpada din Rusia, dată cu vodkă, ca să țină mai mult.
Adaugă: Vacă fără lapte ce ești.

Mai spune:

— Vorbesc despre mai multe chestii, presupun.

Adaugă: Căzu-ți-ar trei copaci în cap.

Îi zic: Au avut dreptate ceilalți în privința ta, chiar ești nebun.

La care mustața ciudată lu’ Hitler a părut să-mi răspundă: ȚI SE PARE CĂ NE JUCĂM AICI SAU CE?

Dictatorul m-a privit cu ochii încărcați:

— Ești unul dintre noi, tinere. Doar aleșii sunt aduși aici, în fața mea; doar aleșii pot lucra pentru Maestru, iar tu, ești unul dintre noi.

Fac ce fac de obicei în situații critice: respir și expir. După ce mi-a ajuns mirosul de dezinfectant (Iadul miroase a spital, aici toți se dezinfectează. Este un loc foarte curat.) îi spun: Nu pot crede ce-mi spui tu, oricum.

— De ce?

— Pentru că ești unul dintre cei mai mari nemernici care au existat vreodată. Ca un plus, ești și tîmpit.

La care fostul dictator a zîmbit.

— Sunt faimos, acolo sus? mă-ntreabă.

— Lumea încă vorbește despre cum te-ar fi omorît. Iar cartea ta e bună de luat la mișto.

Hitler n-a comentat, doar și-a coborît privirea.

Prin spatele nostru trecea un grup de femei. Una ținea sus ridicat un steag alb, pe care era scris, cu litere roșii, mari: PUSSY POWER. Dictatorul le-a observat, și, imediat ce a văzut ce scria pe steag, a țipat:

— DUCEȚI-VĂ ÎNAPOI ÎN BUCĂTĂRII, LA FĂCUT PRUNCI. ȘI DACĂ TOT PLECAȚI, SĂ-MI FACEȚI UN HAMBURGER. HAI, EXECUTAREA.

Femeile, auzindu-l, și-au ieșit din minți. Toate au început să țipe:

— DA’ DU-TE ÎN PIZDA MĂ-TII!

— BĂRBAT INFECT!

— #FĂRĂPENISPENTRUNOI!

— SĂ ARZI ÎN IAD, BOULE!

Una a încercat să iasă din grup, ca să vină spre noi, dar celelalte au ținut-o, spunîndu-i că nu se merită, mai bine pleacă.
Dar înainte s-o facă, să plece, adică, cea cu fizicul de șofer de camioane a aruncat ceva în direcția noastră. Probabil a vrut să-l nimerească pe cel care le-a supărat, dar ideea este că m-a lovit pe mine.
Bum.
M-am trezit cu fața acoperită de sînge. Probabil or căra dupa ele o galeată cu sîngele adunat din menstruațiile fiecăruia, pentru că am fost lovit de niște chiloți îmbibați cu lichidul respectiv. Mi-am dat seama pentru că mi-a intrat puțin și în gură. Și haina sfîntului era la fel de murdară. Arătam amîndoi ca o pictură post-modernistă. Doar fostul dictator scăpase de baia de sînge. A mai țipat o dată, după grupul furios care pleca:

— NU AVEȚI NIMIC MAI BUN DE SUPT DECÎT SUFLETUL MEU? M-AM SĂTURAT SĂ VĂ VAD ÎN FIECARE ZI FLUTÎRÎND STEAGUL ĂLA IMBECIL. DUCEȚI-VĂ ALTUNDEVA, PĂROASELOR CE SUNTEȚI!

Îmi trec mîna peste față, măcar să-mi șterg sîngele de pe chip. Papa Wojtyła arăta resemnat. Și-a privit haina murdară, fără să comenteze.

— Îmi pare rău pentru proastele alea, a zis Hitler, dînd din cap. Ar trebui să-i vedeți pe poponari și companie, ăia aruncă cu dildo-uri direct. Din alea mov și uriașe. Cînd le zic să și le bage-n cur, este mereu unul care chiar o face!
Și începe să rîdă, ținîndu-se de stomac.

— Copile, ce cauți aici? a întrebat sfîntul.

S-a referit la un băiețel care apăruse undeva din stînga mea și venea spre noi. Copilașul era murdar, mergea cu bărbia în piept, îndreptîndu-și doar ochii în față. Pumnișorii îi erau încordați, am observat.
Nu i-a răspuns. Cînd a ajuns mai aproape de mine și-a luat avînt și mi-a tras un șut în picior cu toată puterea. M-am uitat urît la el, în timp ce mă țineam de picior. Papa Wojtyła i-a spus, fără să se răstească, pe tonul unui bunic:

— Ți se pare lucru de făcut? Cere-ți imediat scuze!

Copilașul, îmbufnat, a răspuns: Nu!
Și-a încrucișat brațele la piept și ne-a privit fiecare pe rînd. Sfîntul a oftat, eu încă înjuram piticania în gînd, iar Hitler rîdea pe sub mustăță, dar la ce mustață avea, nu reușea să-i ascundă prea bine amuzamentul.

— Unde este Mama? Unde este Tata? Spune-mi unde sunt! s-a răstit băiatul la mine, plîngînd.

— Nu știu, frate, i-am răspuns, ridicînd din umeri. Nu-i cunosc pe ai tăi.

— Bu-Bunica mi-a zis c-au plecat î-în S-S-Sbani-a-a. La cu-cules de c-căpșuni De ce nu au mai venit? De ce – De ce nu s-au întors…după m-mine?

Papa Wojtyła a început să meargă înspre copilaș, care țipa și plîngea acum.

— UNDE SUUUUNT? N-NU VLEAU SĂ FIU SINGUUUL…

Sfîntul s-a apropiat de mucos, și l-a luat în brațe. Copilul inițial l-a lovit cu pumnișorii în piept, dar bătrînul nu putea fi clintit. Îi șoptea ceva la ureche ce nu reușeam s-aud, deși eram la cîțiva pași de ei.
Mucosul s-a oprit. În loc să-l mai lovească, acum îl îmbrățișa pe sfînt, în timp ce plîngea, fără zgomot, cu fața îngropată în haina lui.

Eu și Hitler am schimbat o privire rapidă. El a zis: Unde-ți este bunica, mucosule?

Băiețașul și-a ridicat încet chipul. Cu obraji încă uzi și ochii în pămînt, a tras din nas și a zis:

— M-am certat cu Buni. O întrebasem cînd o să vină acasă Mama și Tata, dar mi-a zis că nu știa. Am țipat la ea și am ieșit fugind din casă…Am ajuns pe stradă, și tot alergam…Nu țin minte…Era o mașină…Nu mai știu, a zis, dînd puternic din cap a nu. Un om s-a oprit să vorbească cu mine, după. Și am ajuns aici, a concluzionat, privindu-l pe sfînt, de la care a primit un zîmbet de încurajare. I-a zis băiețașului: O să fie totul în regulă, copile. O să fie totul în regulă.

Dictatorul și-a trecut degetele peste bărbie. A spus:

— Ai tăi n-or să se mai întoarcă. Au plecat în Spania, ca să facă bani. Nu pentru tine, ci pentru ei. Tu nu contezi, dar banii, da. Te-au lăsat în spate, și au făcut-o pentru ei. Ca să scape. Să scape de tine.

N-a spus-o cu răutate sau sarcasm, doar a spus-o, dar cuvintele lui au readus țipetele pruncului. Bătrînul îl consola ca mai devreme, în timp ce l-am auzit pe Hitler spunînd, mai mult pentru el: Asta-i viața, unu’ ar putea spune…

— ÎN ZĂPADA MĂ-TII!

Țipătul a venit de departe, din spatele nostru. M-am întors și am văzut ceea ce părea un om, gras, îmbrăcat într-un roșu țipător, cărînd pe umăr un sac uriaș. Barba, albă și neîmblănzită, era împletită în patru codițe care-i ajungeau la piept, în stilul războinicilor vichingi.

— Cumva…ăla este Moș Crăciun? am întrebat.

Hitler, cu capul în mînii după ce a văzut și el noua apariție, a zis că da, el era. Moș Crăciun era cel care a țipat, furios, și acum venea spre noi.

— DE CE L-AI FĂCUT PE COPILAȘUL ĂSTA SĂ PLÎNGĂ? I-AM AUZIT ȚIPETELE DIN IADUL NORD!

Dictatorul își ținea în continuare capul în mîini, și ne-a spus: Stați să vedeți show cu grăsanu’ ăsta acum.
Sfîntul l-a calmat pe băiețel și, cu mîna pe spatele mic al băiatului, s-au îndepărtat ușor de noi.

— Ai ceva de spus în apărarea ta, Mustață virgină?

— Scut, a zis Hitler, calm.

Moșul țipă din nou:

— M-AM SĂTURAT DE TINE, ASTA-I ULTIMA DATĂ CÎND RĂNEȘTI UN COPILAȘ!

Imediat ce-a terminat fraza, își dă un pic haina la o parte, și scoate un pistol de la brîu. Luați prin surprindere, niciunul nu reacționează îndeajuns de repede. Îndreaptă țeava spre Hitler. Spune:

— Moș Crăciun are un pistol, curvo.

Dictatorul n-a reacționat în niciun fel, doar privea arma îndreptată împotriva lui.

— O să te omor, ca să știi. Astea-s ultimele tale momente.

Moș Crăciun își muta greutatea de la un picior la celelălt, ori de emoții, ori te entuziasm.

— Mai ai ceva de spus? Ai face bine să spui totul acum cît mă simt destul de drăguț ca să te las s-o faci.

Hitler s-a strîmbat. Am înțeles că avea de gînd să refuze oferta. Și eu aș fi făcut-o.

— Deci, o să mori în tăcere? a întrebat Spiritul Crăciunului.

Totuși, după o ușoară ezitare, dictatorul m-a privit și m-a întrebat:

— Știi ce este ăla un troll?

— Eu știu, dar tu?

— Da, a răspuns. Da, știu, și a făcut o pauză. A continuat:

— Asta am fost. Asta sunt. Un troll. Pentru mine, a fost totul o glumă. Așa am vrut eu să fie: o glumă. Nu trebuiau să fie neapărat evreii, nu trebuiau să fie neapărat lagăre de concentrare. Dar în final au fost, pentru că m-a facut să rîd ideea. Ar fi trebuit să vezi și să auzi toate căcaturile pe care le-am spus…Tot felul de prostii, a zis. A mai spus: E vorba despre mesaj, înțelegi? Totul e ca să trimiți un mesaj. Voiam ca toți să-nțeleagă…Oamenii nu sunt nici buni, nici răi. Poate, doar ceva între.

Mai spune:

— Eu doar am împins, apoi ceilalți, cu toții, au făcut restul. Le-am dat tuturor un scop, le-am arătat o cale: nu asta fac persoanele bune?
Și am omorît și distrus atîția și atîta, am scos tot ce era mai urît din omenire: nu asta fac persoanele rele?
Deci, întreabă, toate astea ce mă fac să fiu? Bun? Rău?

Continuă:

— Nu există așa ceva. Ti-am spus, totul e pentru a trimite un mesaj. Totul a fost pentru amuzament. Toți sunt de căcat, în adînc. Toată planeta e doar o mare adunătură împuțită de căcat. Fără excepții. Am realizat cît de amuzant ar fi, cu adevărat amuzant, să le dovedesc asta tuturor. Și asta am făcut. Marele Război mi-a dat un indiciu. M-a făcut să-nțeleg cum ar fi trebuit să arate gluma. Planul meu. Și a mers, după cum știi. Uită-te în jur doar. Nu vezi? Lumea s-a luat prea în serios, și le-am arătat că nu este chiar mare lucru, că nimic nu are cu adevărat importanță, dacă e să privim detalile. Dar ei încă n-au realizat asta. Dar or s-o facă, într-o zi. Nu ți se pare ironic, băiete?

— Nu. Nu, nu mi se pare ironic, am zis. Tu ești cel mai plin de căcat dintre toți. Știi ce cred? Cred că n-ai fost iubit niciodată în toată viața ta. Nimeni n-a vrut cu adevărat să fie în preajma ta, pentru că ești un nebun nenorocit. Ai fost un căcățel mereu speriat. Ca să nu afli răspunsul, doar ca să nu mori de frică, să nu mori singur, i-ai transformat pe toți în ceea ce ești.

— Și ce crezi că sunt, băiete? Ce vezi cînd te uiți la mine?

— Nimic. Un laș. Un spațiu gol.

— Nu atît precît crezi totuși. Nici un nebun sau un monstru. Sunt doar în fața vremii. O să vezi.

Hitler a zîmbit. M-a mai întrebat:

— Și răspunsul ăsta despre care vorbești, care zici că mă sperie. Care crezi că este întrebarea?

— Pot fi iubit?

Dictatorul și-a arănjat o foaie de pe birou, cu aceeași expresie. Moș Crăciun își coborîse de mult pistolul și acum dădea nervos din picior.

— Ai terminat? l-a întrebat pe Dictator.

— Ce au toate astea de-a face cu mine? l-am întrebat pe Dictator.

Hitler, tot vorbind cu mine, a arătat către Moș Crăciun. A spus:

— Ce crezi c-are de gînd să facă grăsanul ăsta cu copilașul? De ce crezi că-i pasă atîta?

Moș Crăciun s-a oprit din a bate piciorul în podea, acum roșu de furie.

— Îi pune pe copilași să-i facă jucăriile. Îi duce la Fabrică, să muncească. Și să-i satisfacă toate celelalte pofte, îți dai seama.

M-am întors către Spiritul Crăciunului, uimit, să văd cum o să reacționeze. El ridicase din nou pistolul către Dictator, dar se uita la mine, dînd din cap.

— De unde crezi că știu toate astea? m-a întrebat Hitler. Bate cu degetul în foaia pe care o ținea în fața lui pe birou. De aici. De la foaia lui. Foile astea sunt niște fișe. Fișele tuturor oamenilor care au trăit și trăiesc. Vrei să știi de ce ești aici? Eu te-am ales. Eu te-am adus aici. E vorba de-a trimite un mesaj, mai știi?

— Deci, tu ești Maestrul?

Hitler a rîs. Spune: Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Maestrul. Este doar un zvon. Știi cine m-a adus aici, în Iad, înainte să mă pot împușca? O. J. Simpson. El m-a adus aici.

Mai spune:

— Nu există niciun Diavol, niciun Maestru. Niciodată nu au existat. Suntem doar noi aici.

Dictatorul a mai dat să spună ceva, dar Moș Crăciun, nemaiputînd, de mult, să-i suporte vocea, a apăsat pe trăgaci. Creierii îi s-au împrăștiat în timp ce cadavrul a căzut, secerat, pe spate, iar din ochi i-a dispărut acel ceva.
Moș Crăciun și-a îndreptat fulgerător arma către Papa Wojtyła, trăgînd trei focuri în direcția lui. Sfîntul a împins copilul departe de el, iar după ce-a fost lovit, s-a prăbușit la podea, fără țipete sau altceva. Mort, și atît.
Moș Crăciun se uită la mine. Ne privim din nou pentru cîteva secunde, pînă cînd Spiritul Crăciunului își bagă o mînă în sacul uriaș pe care-l cară pe spate. Scoate o acadea galbenă, masivă, și privindu-mă o ultimă dată, se îndreaptă spre copilaș, cu pași lenți, ușor aplecat în față, șoptind cuvinte blînde, de încurajare.
Copilul, la început nemișcat, a fugit în brațele Spiritului Crăciunului, și în brațele lui, s-au îndreptat cu pas lent spre Iadul Nord, bănuiesc. Înainte să fie ajuns prea departe, Moș Crăciun mi-a zis:

— Nu-ți bate capul cu ce-a spus, era doar un nebun. Nimic din ce ține de el n-are sens. A mai zis după: S-ai o zi frumoasă, tinere, și Crăciun fericit.

Nu i-am răspuns și m-am întors spre cadavrul Dictatorului, spre fostul lui birou, devenit mormînt. Mă apropri.
Văd hîrtia de pe masă, murdărită de cîteva picături de sînge. Era o simplă foaie albă. Goală. Pe niciuna nu era scris nimic. Demonul, care în tot acest timp a plecat și venit cu teancuri noi de fișe, venea și acum spre birou, cu al nu știu cîtelea teanc, de parcă ăsta ar fi fost unicul scop al existenței sale. Du-te, vino. De la birou, spre birou. A lăsat noul teanc peste celelalte, și a plecat. Biroul a scîrțăit la primirea noii greutăți, dar n-a cedat.
Mi-am lăsat fișa, am privit din nou cadavrul lu’ Hitler. În propriul lui sînge, cu craniul găurit, părea doar un lucru mic și patetic. Atunci am auzit o voce identică cu cea a fostului-dictator, venind din trupul lui, care repeta cuvintele astea: Omoară-mă, omoară-mă, omoară-mă…

Neînțelegînd cum de se făcea că încă putea să vorbească, m-am aplecat spre chipul cadavrului lu’ Hitler: doar gura îi se mișca, deși viața îi părăsise de mult ochii, largi deschiși și goi, ca cei unui pește fiert.

— Ce naibii ești? am întrebat, nu știu cui sau ce.

Gura mortului s-a mișcat:

— Omoară-mă…

Am zis că o lua razna, dar părea că mustața lu’ Hitler avea viața proprie. Am zis:

— Cumva…Vorbesc cu mustața lu’ Hitler?

— Da…a zis încet Mustața, mișcînd din nou gura mortului.

— Cum este posibil? Cine, ce ești?

— Am venit de p-o stea îndepărtată…. Am căzut într-un lac… Băiatul… Adică Adolf… M-a văzut și a sărit după mine… Cînd m-a atins, am intrat în el… Un parazit, ai putea spune… Radiațiile… Nucleare… Mi-au dat viață… Și acum că el a… Murit… Trebuie să mor… Și eu… Cu el…, a spus Mustața-lu’-Hitler, cu glasul răgușit al unui bătrîn pe ducă.

— L-ai controlat tu în tot acest timp? Adică el n-a făcut și spus nimic, de fapt ai fost tu? Tu l-ai controlat, sau nu? Care dintre voi a fost în tot acest timp?

— Noi… am fost prieteni, a răspuns simplu Mustața. Apoi: Omoară-mă… Trebuie… Să mor… Și eu…

Nu mi-ar fi răspuns niciodată, așa c-am lăsat-o baltă. Am atins mustața, care se mișca foarte încet, caldă, și am smuls-o de sub nasul cadavrului. Am privit-o cum s-a zvîrcolit ca un pește în afara apei, pentru cîteva secunde. Apoi, nu s-a mai mișcat. Aia a fost. Mustața-parasit-radioactivă-a-lu’-Hitler, murise, și ea, în sfîrșit.

Nu mai era nimeni în jur, așa că m-am îndreptat singur spre următorul lift. Am coborît și mai adînc în Iad, pe aceeași melodie enervantă, care eram aproape sigur că era ceva de-a lu’ Justin Bieber.

*

Ușile liftului s-au deschis, iar în spatele lor, mă aștepta Iadul în Iad.
Damnații și demonii se omorau între ei.
Doar la cîțiva pași de mine, puteam vedea un copilaș atîrnînd din gura unui demon: copilul fusese mîncat pe jumătate, iar restul atîrna nefiresc dintre dinții ființei, care, în același timp, era lovită și înjunghiată de alți damnați. În timp ce cu ultimele puteri ronțăia încet restul copilașului mîncat, un bărbat i-a înfipt un cuțit lung și sclipitor ca un fulger în ochi. Demonul și damnații țipau. Scene similare se repetau cît reușeam să văd cu ochii.
În fața mea, dintr-odată, a apărut o figură.
Deși era acoperit de sînge din cap pînă în picioare, l-am recunoscut imediat – era Stephen King. M-a privit plin de entuziasm:

— Oh. Tu tre’ să fii cel pe care Maestrul vrea să-l vadă. Scuze că n-am venit după tine, dar aici-i o nebunie curată. Stai așa, ia-o p’asta, a zis, în timp ce mi-a intins una din armele pe care le căra.
Mi-a dat o sabie, tip aia pe care o vedeai la pirați în jocurile de pe console. O sabie periculoasă și strălucitoare, acum murdărită de sînge negru și roșu. Pe toată lungimea săbii, scria cu litere uriașe “SABIE SPECIALĂ”. Stephen King a rămas cu o bîtă peste care era înșirată mai multă sîrmă ghimpată. A văzut c-o priveam, așa c-a zis:

— E mai amuzant să-i lovești cu asta decît cu sabia. Le auzi oasele pocnind ca pop-corn-ul. Sper că n-o să te superi că ți-am dat sabia, nu?

I-am făcut semn că nu, n-o să mă supăr deloc. Totuși i-am zis:

— Domnule King, vi s-au spart ochelarii, n-ați observat?

La care el m-a privit curios și și-a dat ochelarii jos. Uimit, și-a privit lentilele sparte și pline de sînge. Se uita cînd la ochelari, cînd la mine. A zis: Mulțumesc, tinere.
Și și-a pus ochelarii la loc pe față, așa sparți și murdari cum erau, mai mult din reflex, cred. Mi-a făcut semn cu mîna să-l urmez.

— Nu prea mai avem timp de pierdut. Bine ai venit în al treilea cerc, cel al Oriceniștilor. Aici ajung cei care au făcut tot ce se putea în viață și cei care n-au făcut nimic. Momentan este un cîmp de batalie, dar de fel este un loc liniștit. Partea bună este că nimeni n-are armură. Nu există p’aici.

— Și de ce ar fi asta partea bună, domnule King?

— Păi, nicio armură înseamnă șanse egale pentru toți, iar asta ne include și pe noi, a zis de parcă ar fi fost cel mai logic lucru posibil. A mai zis: O fi vreun fel de regulă nescrisă de-a Maestrului.

Văzînd că ceea ce spune are sens, l-am întrebat:

— Unde trebuie să ajungem?

— Noi? Nicăieri. Tu trebuie să mai cobori, dar treaba mea este doar să te duc pînă la lift. Restul drumului, este doar al tău de făcut.

În timp ce încă încercam să procesez toată situația, m-am trezit cu Stephen King împingîndu-mă printre damnați și demoni. Lovea în stînga și în dreapta, fără să vadă ce și cum. A țipat, ca să-l pot auzi: LOVEȘTE FIECARE DEMON PE CARE-L VEZI ȘI OMOARĂ FIECARE DAMNAT CARE ESTE DE PARTEA LOR.

— CUM ÎMI DAU SEAMA DE CINE E DE PARTEA NOASTRĂ ȘI CINE DE PARTEA DEMONILOR?

— DACĂ VEZI VREUN DAMNAT CARE ARE O FAȚĂ DE LABAGIU CONSTIPAT, ÎL OMORI.

— ȘI CUM O SĂ-MI POT DA SEAMA DE AȘA CEVA, DOMNULE KING?

— OCHII, CHICO. OCHII NU MINT NICIODATĂ.

Nu l-am mai întrebat nimic. Am început la rîndul meu să învîrt sabia prin stînga și în dreapta. Lama trecea de carne, oase, tot. Tăiam chipuri pe jumătate, lăsam fără brațe, picioare, înjunghiam inimi, cranii, orice era îndeajuns de aproape. Călcam damnați pe moarte, împingeam și loveam cu umerii, țipam, ridicam și coboram sabia. Vedeam doar roșu în fața ochilor.
Împreună cu Stephen King, ne făceam loc prin cîmpul de bătălie. Pînă cînd, de mult timp deja acoperiți de sînge, am reușit să vedem ușile liftului. În fața lor stătea un damnat, cu scut și sabie.
După ce-am ieșit de printre demonii și damnații care să măcelăreau, am înaintat spre paznicul liftului.
Alergam spre el acum, iar damnatul ne văzuse și el. Era pregătit. Am schimbat o privire cu Stephen King.
Fără să încetinim, pentru că damnatul care ne stătea în drum era extrem de solid, ne-am ridicat armele. Eu pe partea lui stîngă, iar Stephen King pe partea dreaptă.
Pregătindu-mă mintal pentru impactul dintre arme, am lovit cu toată puterea, de sus în jos, spre capul damnatului, iar domnul King s-a dus pentru un home-run lin, curat, la nivelul pieptului paznicului-liftului, fix unde își ținea scutul.
Damnatul mi-a parat lovitura, pe care probabil o prevăzuse. Săbiile fiind grele, a înțeles că nu puteam fenta. Dar Stephen King a putut. Inițial țintise scutul damnatului, dar cînd lovitura mi-a fost parată, a schimbat traiectoria bîtei în ultima secundă. A lovit genunchiul paznicului-de-lift, zdrobindul complet. Ca urmare a loviturii la genunchi, damnatul a slăbit brațul cu care m-a parat și s-a lăsat pe partea dreaptă. N-a avut timp să-mi apere a doua lovitură.
Am coborît din nou sabia cît am putut de tare între umărul și gîtul paznicului-de-lift. Adîncimea rănii era cît toată lama.
Fără să piardă timp, imediat după mine, Stepthen King a încărcat lovitura finală: o lovitură fix în tîmplă. Craniul damnatului crăpase; picurau sînge și materie cenușie. Fața-i era întoarsă spre mine, și i-am văzut expresia finală, de retardat, tîmpită și absentă, cu gura semi-căscată.
Trupul damnatului s-a prăbușit. Stephen King i-a pus un picior pe piept ca să-și poată dezlipi bîta de craniul distrus. Mi-a făcut semn să intru în lift (ale cărui uși erau deschise acum) și a mai zis:

— Mult succes în continuare, tinere.

— Mulțumesc, domnule King.

Și-a înclinat capul în semn de salut, zîmbindu-mi. Un alt damnat se îndrepta acum spre lift. Eram pregătit să ies, dar domnul King m-a oprit.

— Mă ocup eu de asta, a zis.

Am dat din cap că da, înțeleg. Ultimul lucru pe care l-am văzut, în timp ce ușile se închideau, a fost Stephen King, cu bîta ridicată, alergînd spre damnat, cu țipătul lui de război.

*

După ce se oprește, ușile liftului se deschid din nou. De data asta, am ajuns într-o încăpere care seamănă exact cu un bar din Vestul Sălbatic – lipsesc doar oamenii și nisipul.
În stînga, peretele sclipea. Era proiectat un fel de film pe el, iar în fața peretelui am numărat șase persoane, toate cu spatele la mine, atente la film. În partea opusă, am văzut două figuri singuratice stînd la una dintre mese, una părea că scrie ceva, iar cealaltă mușca dintr-o bucată mare de carne.
M-am îndreptat către cei șase care se uitau la film. Am rămas în spatele lor, privind și eu peretele sclipitor, să văd ce rula pe el.
Pe perete erau proiectate una după alta tot felul de scene diferite, momente fără legătură între ele: trupul unui soldat omorît de un obuz, un bărbat de vîrstă mijlocie cu privirea goală în timp ce stă la rînd la casa de marcat, o femeie în timp ce era violată, un alt individ spînzurîndu-se, două adolescente plîngîng una în brațele celeilalte în fața unui ecran de calculator, un avion prăbușindu-se, un bărbat masturbîndu-se pe videoclip-ul unei fetițe spintecate, oameni aruncîndu-se de pe balcoane, orașe rase la pămînt de bombe, blocuri în flăcări, oameni murind, oameni dormind.
Toate momentele din toată istoria omenirii, indiferent de epoci, păreau a fi redate pe perete la o viteză orbitoare. Inițial nu realizasem, dar cei pe scaune priveau totul și chicoteau unul la altul.

— Ce înseamnă toate astea? am întrebat, înainte să realizez că m-a luat gura pe dinainte.

Cei șase s-au oprit și s-au întors către mine, deși filmul continua liniștit, fără sonor.
Amuzant, dar îi cunoșteam pe toți șase. Din stînga spre dreapta, cei care priveau Filmulețul erau: Stalin, Gandhi, Osama Bin Laden, Măica Tereza, Rosa Parks și regina Elisabeta II.

— Oh, tu ești tovarășul despre care Maestrul tot vorbește, a zis Stalin. Ar trebui să te salutăm cum trebuie atunci, a adăugat în timp ce s-au ridicat cu toții, în afară de Rosa Parks, care a mormăit “Nu, eu o să stau jos, mulțumesc.”

— Ce înseamnă asta? l-am întrebat pe Stalin, cu fața lui de broscoi.

— Este un colaj cu toate momentele omenirii care s-au petrecut vreodată, a răspuns Gandhi, pițigăit, cu încuviințări solemne.

— Este filmul nostru, mai rapid spus, a terminat Măica Tereza, într-o încercare dureroasă de-a zîmbi.

— Nu înțeleg…

— Îl poți întreba direct pe Maestru, e la masa aia, a spus mecanic regina Elisabeta II, d-abia putîndu-și ridica brațul ca să arate spre individul care scria la masă.
Cu inima-n gît m-am îndreptat spre individul de la masă. Nu reușeam să-i ghicesc vîrsta, dar avea un aspect plăcut, chipeș și curat. La fel de palid ca foaia pe care o tot privea, nici n-a realizat că eram la doi pași de el. Îl auzeam cum mormăia un fel de melodie, ceva de genul: Hey, shitty shitty fag fag/Shitty shitty fag fag/ How do you do? How do you do? fără oprire. Doar acum am observat că foia la care se tot uita era goală, iar că bătrînul de lîngă el mușca din ceva ce avea formă umană.
Am făcut un pas în față. Cel-pînă-acum-cu-capul-în-foaie și-a ridicat privirea spre mine, și în același timp, am atras atenția moșului. L-am privit mult timp pînă să realizez cine era – Iliescu.
Bărbatul a zis:

— Oh, tu ești tipul pe care-l așteptam. Bine ai venit, a spus, prietenos, zîmbindu-mi. Apoi: Ia un loc, aici cu mine. Nu mai trebuie să cobori nicăieri, ai ajuns. Aș fi venit eu după tine, dar încerc să scriu ceva aici, cu toate că nu reușesc. E trist, dar nu mă pot decide cum să-ncep.

M-am uitat la el, la Iliescu, la cei șase care se uitau în continuare la film. Mi-am lăsat sabia pe masa de lîngă, și am luat un loc pe partea cealaltă a mesei, față-n față cu scriitorul. Înainte să apuce cineva să vorbească, s-a auzit o pocnitură din dreapta mea, unde stătea Iliescu. Ceva din ce mînca pocnise. L-am întrebat pe Scriitor: Ce mănîncă jegul ăsta?
La care el: Fetuși.
Eu: Stai, ce-ai spus?
El: Am zis, fetuși. Copii avortați. Scoși din mamele lor. Niciodată vii, niciodată morți. Carne și sînge.
Și într-adevăr, Iliescu asta mînca. Își afunda mîina într-o cutie de sub masă, genul în care sunt transportate organele, și scotea fetus după fetus, în care-și afunda dinții înnegriți de sînge, mîncîndu-i așa cum îi ținea în mîină.
După ce i-am amintit Scriitorului de prezența lu’ Iliescu, de care aparent uitase, și observase ce făcea și cum o făcea, el a avut o reacție care inițial m-a luat prin surprindere. De parcă ar fi fost cel mai firesc lucru cu putință, s-a ridicat, a scos un copilaș avortat din cutia-cu-bunătăți, și l-a lovit în cap pe Iliescu cu fătul, cu atîta putere și precizie încît l-a dărîmat pe bășinosul bătrîn cu tot cu scaun. Iliescu n-apucase să scoată un sunet, că Scriitorul luase alt făt și acum îl lovea fără milă peste toată fața cu ceea ce mîncase pînă acum zombie-ul.
După ce Iliescu nu s-a mai mișcat, Scriitorul și-a aranjat haina de pe el, și-a tras scaunul, și revenise la locul lui în fața mea. L-am întrebat:

— Deci, tu ești Maestrul?

Învîrtea pixul între degete, gînditor, acum oferindu-mi toată atenția lui:

— Bănuiesc c-ar fi un fel în care m-ai putea numi.

— De ce m-ai cărat pînă aici? Unde mi-este soția? De ce mama naibii n-ai venit tu după mine?

Obosit, dus la limită, aproape că țipam. Dar Maestrul nu și-a pierdut cumpătul. Mă privea aproape curios. Apoi și-a mutat șapca un pic mai mult peste față (avea o șapcă stil alea de baseball, neagră, pe care era scris cu litere roșii și tăioase “GO PARADISE”) și a zis:

— Pe scurt, frate, nu există niciun motiv. Tot procesul ăsta a fost complet cazual. Nici nu mai țin minte cum am ales pe cine să car aici, nici de ce. Habar n-am. Poate D-zeu știe totuși, el are o memorie mai bună. Întorcîndu-se pe scaun, a țipat: Hey, boule, ia vino un pic!

Uimit, mă uitam și eu după umărul Maestrului. Dintr-o ușă în spatele mesei la care stăteam, s-a auzit cum cineva trage apa. Era W.C.-ul, clar. De acolo a ieșit Dumnezeu.
Atunci am aflat.
D-zeu este, de fapt, un transexual. A spus-o chiar el/ea.
După ce-a ieșit din baie, cu părul în vîrtejuri, fața cu trăsături bărbătești acoperită cu sclipici, haina de latex dintr-o bucată, tocurile, m-am ridicat ca ars:

— Dumnezeu?

La care el/ea a răspuns:

— Te rog, sugar, spune-mi Samantha. Nu mai sunt D-zeu din 1942.

Și a luat un loc în stînga mea, stînd între mine și Maestru.

— D-zeu, mai ții minte de ce l-am chemat pe băiatul ăsta aici? Sau ce-am făcut cu soția lui?

D-zeu/Samantha s-a scărpinat cu unghiile false sub nas.

— Pe el l-ai chemat pînă aici doar pentru că ai pierdut un pariu cu mine, și trebuia să-mi aduci cineva cu care să mă mai joc, a zis. Mi-a pus mîna pe braț: Nu există un mod frumos de-o spune, dar soția ta… E moartă.

N-am reușit să vorbesc. Am făcut ce fac de obicei în situațiile astea: expir și expir, privindu-mi picioarele. Șoptesc, după o lungă pauză:

— Cum?

D-zeu/Samantha a răspuns:

— Bad boy-ul de lîngă mine a adus-o personal aici. A vorbit cu ea, despre tine mai ales. După, i-a arătat o listă.

— Ce listă?

— Una despre tine. Pe listă erau trecute toate gîndurile tale, toate defectele, toate greșelile. Toată mizeria din tine a fost registrată și catalogată pe foaie. Fără inflorituri, fără milă. Orice ai făcut, zis, gîndit, toate lucrurile cu care ai fii preferat să te duci în mormînt, au fost trecute pe listă. Iar soția ta, a citit-o toată.

D-zeu/Samantha s-a oprit din cauza emoțiilor. Meastrul a continuat:

— Am pus-o să aleagă: ori se-ntorcea, și trăia în continuare cu tine, ori rămînea, și murea aici. A ales să moară, decît să se-ntoarcă la tine. A fost alegerea ei.

Simțeam deja că n-o să reușesc să-mi opresc lacrimile. Mi-am ridicat privirea. Mă uitam cînd la unul, cînd la altul.

Maestrul a mai zis: Este un lucru, totuși, pe care nu-l știi.
A văzut că nu puteam să vorbesc, așa c-a continuat: Soția ta, trupul ei, se află după ușa aia, și a arătat o ușă lîngă cei șase care încă se uitau la film, dar mai este ceva. După ușa aia, nu este doar ea. Cadavrele tuturor oamenilor care au zis că te-au iubit vreodată, cărora le-a păsat de tine, sunt în spatele acelei uși. Toți au văzut lista. Toți au ales să moară, în loc să se-ntoarcă la tine. A fost alegerea lor. Vrei să-i vezi? Sunt în spatele ușii, du-te, dacă nu mă crezi.

— Nu pot…

Atît am putut spune. Mă durea pieptul. Puteam doar să privesc ușa.
D-zeu/Samantha s-a ridicat, și ne-a zis: Trebuie să fug la toaletă,.
Și a plecat fără să aștepte un răspuns. Maestrul a explicat că D-zeu/Samantha avea probleme grave la stomac, și că mergea la baie din cinșpe în cinșpe minute. Așa era de mii de ani. A văzut că nu ascultam, s-a oprit.

— Mă urăști? m-a întrebat.

Nu am răspuns.

— Îti spun ce. Hai să ne duelăm. Dacă mă învingi, o să-i readuc pe toți la viață. Dar dacă pierzi, va trebui să te-ntorci acolo sus, și să-ți trăiești toată viața, pînă cînd o să te chem din nou aici, unde ți-este locul. Ce zici, te bagi?

L-am privit. Am văzut că vorbea serios. Fără să-i răspund, m-am ridicat, am dat scaunul la o parte, și am luat sabia de pe masa cealaltă. Era greoaie acum.
Maestrul s-a ridicat și el, a dat scaunul la o parte. A luat și el o sabie, care era agățată pe peretele din spatele lui.

— Hai să ne duelăm, și omoară-mă, dacă poți, a zis Maestrul, cu brațele larg deschise, într-o invitație specială, doar pentru mine.
Corpul nu mi se mișca exact cum aș fi vrut. Picioarele mi-erau parcă de gelatină. Capul, pieptul, brațul, la fel.
Mi-am tîrît picioarele pînă spre Maestru. Am încercat o lovitură, dar a fost atît de slabă și lipsită de putere, încît doar l-am atins cu sabia. Părea că intenția mea era să-mi rezăm sabia de umărul lui. Maestrul mă privea, fără să rîdă, fără să zîmbească.

— Mă urăști? m-a întrebat.

Am încercat încă o lovitură, dar la fel ca cealaltă, s-a izbit de Maestru fără că nici măcar să-l zgîrie.

— Mă urăști?

Am lăsat baltă sabia, și am încercat să-l lovesc cu pumnul. Același rezultat.

— Mă urăști?

L-am lovit din nou. Același lucru.

— Mă urăști?

L-am lovit din nou, din nou, din nou. Același rezultat.

— Mă urăști? m-a întrebat, pe un ton care nu trăda nicio emoție.

Am căzut în genunchi, nu mai aveam nici puterea să rămîn în picioare. Maestrul și-a mișcat sabia. Cu vîrful ei sub bărbia mea, mi-a ridicat încet, dar forțat, chipul, ca să ne privim în ochi. Plîngeam. El mă privea cu ochii lui mari, de o culoare întunecată, frumoasă.

— O să mori cînd o să ai permisiunea mea s-o faci. S-a-nțeles?

Nu mai aveam puterea nici ca să-i răspund, dar Maestrul a înțeles oricum care-mi era răspunsul.
Reușeam doar să mă gîndesc la ușa aia, și la ce se afla în spatele ei.

Apoi, peretele unde rula filmul a bubuit. Explozia i-a lovit în plin pe cei șase care se uitau la film, iar pe noi, puterea exploziei ne-a aruncat la pămînt. Cînd praful s-a ridicat, am văzut cum din gaura unde mai înainte se afla peretele, a ieșit cineva. Maestrul, deja în picioare, l-a recunoscut imediat.

— Mark Zuckerberg?

Spre noi venea într-adevăr Mark Zuckerberg, deci înțelegeam surpriza din tonul Maestrului. Zuck s-a oprit la doi-trei pași distanță. A zis, cu o voce lipsită de orice emoție, mecanică:

— Bună. Ziua. Lucrez. Pentru. Agenția. De. Amuzament. Intergalactic.

Eu și Maestrul ne priveam unul pe altul.

— Noi. Ne. Ocupăm. De. Toate. Emisiunile. Transmise. Prin. Univers. Suntem. Cel. Mai. Mare. Show. Din. Toate. Cosmosurile. Posibile.

— Și asta ce are de-a face cu noi? întreb. Dar în același timp, Maestrul întrebase: Tu ești un robot?

Zuck totuși a răspuns fără probleme:

— Planeta. Pâmînt. A. Fost. Cea. Mai. Bună. Emisiune. Transmisă. De. Agenție. Da. Sunt. Un. Robot.

Niciunul dintre noi nu înțelegea ce să-ntîmplă. Zuck-robotul aparent a realizat asta, pentru că a continuat fără să fie întrebat:

— Rating-urile. Voastre. Au. Scăzut. Prea. Mult. Iar. Agenția. S-a. Hotărît. Să. Distrugă. Planeta. Pămînt. Să. Termine. Emisiunea. Voastră. Definitiv.

— Dar trăiesc miliarde de oameni aici, nu pot face asta!

— De. Fapt. Agenția. Poate. Planeta. Pămînt. A. Fost. Creată. De. Agenție. Agenția. A. Adus. Toate. Speciile. Aici. Pe. Aceeași. Planetă. De. Atunci. Ați. Fost. Filmați. Non. Stop.

— N-are cum să fie adevărat. Cineva și-ar fi amintit ceva, ar fi observat…

— Imposibil. a răspuns robotul. Memoriile. Voastre. Au. Fost. Implantate. De. Către. Agenție. Tot. Ce. Știți. E. Ce. V-a. Implantat. Agenția. Dacă. Ei. Nu. Voiau. Să. Știți. Ceva. Voi. Nu. Aveați. Cum. Să. O. Știți.

Maestrul, sprijinîndu-și bărbia cu mîna, mi-a zis: Ce-i drept am de sute de ani senzația asta de déjà-vu.

– De ce ești aici atunci? l-am întrebat pe Zuck-robotul.

– Agenția. S-a. Hotărît. Să. Reînceapă. Altă. Emisiune. Pe. Altă. Planetă. De. Asta. Strînge. Ființe. De. Prin. Univers. Ca. Să. Le. Aducă. Pe. Noua. Planetă. Pămînt. 2.0. a zis robotul. A terminat cu: Voi. Ați. Fost. Aleși. Pentru. A. Participa. În. Noua. Emisiune.

– Chiar și dacă am fi atît de proști încît să venim, noi acum știm adevărul. Nu ne-ați putea opri din a răspîndi adevărul.

Cu ochii la fel de goi precum vocea lui, Zuck-robotul a spus: Agenția. O. Să. Implanteze. Alte. Memorii. În. Cip-urile. Voastre. Sunt. Aici. Ca. Să. Vă. Aduc. Pe. Nava. Mamă. Veniți. Daca. Nu. O. Să. Vă. Omor. Sau. Ceva. De. Genul. Deci. Veniți. Cu. Mine. Dacă. Vreți. Să. Trăiți.

Văzînd că nu facem nicio mișcare, ochii Zuck-robotului s-au aprins. Acum scoteau o lumină roșie, în timp ce înainta robotic spre mine, ca să fiu capturat/omorît primul, fiind ținta cea mai ușoară. A întins un braț spre mine, dar n-aveam puterea nici să mă mișc.
Totuși, în secunda următoare, am văzut cum brațul retezat al robotului a căzut la cîțiva metri de noi. Maestrul îl retezase cu o singură lovitură de sabie. A spus: T’es qu’un sac a merde.
Apoi, a ridicat sabia deasupra capului, cu ambele brațe, și a mai spus:

— Nu te pot lăsa să-l rănești, omul ăsta nu are înca permisiunea mea să moară.

Și a coborît fulgerător lama spre capul Zuck-robotului. Sabia s-a oprit unde era gura Zuck-robotului, restul capului fiind tăiat în două. Cu toate astea, am auzit din nou vocea lui, intactă:

— Rezistența. Este. Inutilă. Pregătițivă. Să. Muriți. Haha. Haha. Ha. Ha.

O altă luminiță, acolo unde ar fi trebuit să fie inima, a început să clipească, și să facă zgomot – beep beep. I-am spus Maestrului să se îndepărteze, dar pînă să-ncep să vorbesc, ne-am trezit toți trei într-un alt loc.
Era aglomerat, și se asemăna cu culisele unui talk-show. O mulțime de extratereștri priveau o mulțime și mai mare de ecrane. Deși acolo erau mai multe creaturi decît puteam număra, și toate vorbeau între ele, m-a izbit tăcerea în care ne aflam în momentul de față. Maestrul a înțeles primul unde ne aflam. A scos sabia din țeasta Zuck-robotului și a început să se uite în jur, iar Zuck-robotul s-a ridicat și a plecat, de parcă nici nu ne-ar fi cunoscut.
Alt Zuck-robot a venit spre noi, o copie identică cu robotul care tocmai plecase. Noul Zuck-robot a zis:

— Bine. Ați. Venit. Pe. Nava. Mamă. Azi. Vă. Vom. Implanta. Cip-uri. Noi. Pînă. O. Să. Vă. Obișnuiți. Cu. Noile. Memorii. O. Să. Vă. Lăsăm. Și. Unele. Vechi. Doar. Așa. Ca. Back. Up.

— O să uităm tot ceea ce știm sau cum?

— Nu. Chiar. Dar. În. Noua. Emisiune. Veți. Juca. Alte. Roluri. Bineînțeles. Veți. Avea. Mereu. Memorii. Pentru. Back. Up. Dar. Nu. O. Să. Știți. Niciodată.

— Ce roluri o să avem, pe planeta asta unde o să ajungem? a întrebat Maestrul.

— Tu, arătînd spre el, O. Să. Fii. Dumnezeu. Iar. Tu, arătînd spre mine, O. Să. Fii. Hristos.

Maestrul a început să rîdă:

— Doamne iartă-mă, voi chiar sunteți nebuni.

— Cum puteți face așa ceva oamenilor? am zis. Avem și noi liberul arbitru, avem un suflet. Nu ne puteți băga în cuști.

— Cum. Să. Fie. O. Cușcă. Dacă. Tu. Nu. O. Să. Știi. Că. Ești. În. Ea. ?. Liberul. Arbitru. Despre. Care. Vorbești. Există. Doar. Pe. Planeta. Pămînt.

Aș fi avut alte sute de întrebări. Mă simțeam din ce în ce mai disperat. Dar din spatele Zuck-robotului, au început să vină spre noi zeci și zeci de alți Zuck-robiți. Zuck-robotul cu care vorbeam a zis, cu vocea lui lipsită de emoție:

— Acum. Veniți. Cu. Noi. Dacă. Doriți. E. Timpul. Să. Vă. Schimbăm. Cip-urile. Și. Să. Vă. Trimitem. Acasă.

L-am privit pe Maestru. El s-a uitat la armata de Zuck-robiți care venea spre noi, apoi și-a întors capul spre mine. Mi-a spus:

— Presupun c-o să ne mai vedem, atunci.

Am oftat. Am zis: Da. Da, cred c-o să ne mai vedem.
Și am rămas pe loc, așteptînd să fim cărați unde trebuia de armata de Zuck-robiți. Pînă atunci, am mai avut timp ca să mă uit în jur: compartimentul al navei în care ne aflam era un gri metalic, toate suprafețele erau line și curate; tavanul se afla la o sută și de metri în sus, iar în lățime avea pe puțin dublu. Tot compartimentul era umplut cu ecrane și monitoare zgomotoase – beep beep beep beep – și fiecare era privit de cîte un extraterestru, de cîte o ființă din altă galaxie. Creaturi la care puteam doar visa, altele pe care le mai văzusem, altele despre care nici măcar nu le puteam bănui existența, toate, se uitau la ecranele și monitoarele zgomotoase – beep beep beep beep – editînd, analizînd, discutînd cele mai bune emisiuni. Tot efortul, pentru a face Universul cunoscut să rîdă. Pentru a-l face să fie un pic mai relaxat, mai fericit, mai prostănac, privind cea mai mișto emisiune posibilă.
Universul era o emisiune.
Înainte ca primul Zuck-robot să mă fi apucat de braț, mi-am zis că toate astea mi se par cumva amuzante.

*

Din cauza luminii, pe sub pleoape întunericul era acum de-un roșu deschis. Stăteam întins pe jos, așa că m-am ridicat, foarte încet, ce-i drept. În mînă aveam un băț un pic mai scund decît mine. Imediat ce m-am ridicat, am înțeles la ce-mi trebuia: nu reușeam să mă țin pe picioare fără sprijinul lui. Mă durea tot corpul. Nu țin minte exact de ce stăteam pe jos, dar probabil adormisem.
Am realizat că stăteam pe un munțișor de pămînt. Și eram înconjurat de oameni cu pielea verde și întărită. Ei mă priveau.
Unii, din spate, au țipat: Vorbește-ne, Salvatorule. Ajută-ne!
Îmi venea să plîng. Nu știu de ce, totuși. M-am uitat în fața mea, la un pas, unde o mamă își ținea copilașul în brațe și mă privea cu ochii umezi, arzători.
Am început să plîng, deși nu știam exact de ce o fac. Nu aveam idee de unde venea durerea asta care-mi zdrobea inima acum.
Am spus:

– Îmi pare rău dacă am rănit pe cineva…

Și am continuat să vorbesc, cu durerea asta adîncitâ în mine, în timp ce oamenii cu pielea verde și întărită îmi memorau fiecare cuvînt, cu ochii lor umezi și arzători. Unul dintre oamenii-șopîrlă din primul rînd s-a bășit.
Eram foarte trist, deși nu-mi explicam exact de ce.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.