Marius Domnica revine pe www.omiedesemne.ro cu proză de data asta, după ce a apărut anterior cu trei grupaje de poezie. Iată ce ne-a scris Marius în legătură cu acest text: „Mai mult am visat textul, frazele au fost pur și simplu produsul unei fermentații onirice, după ce am ascultat un album de post-rock instrumental și m-am interesat de picturile lui Arcimboldo, al cărui «Vertumnus» apare pe coperta «Toamnei patriarhului» de Garcia Marquez, care și ea mi-a împins frazele la acele lungimi riscante.”

Ne-am hotărât să publicăm „Vertumnus”, chiar dacă Marius spune, așa cum îi stă bine unui scriitor care se îndoiește de produsul muncii lui, că „ritmul mi se pare prea accelerat, prea nerăbdător, stilul prea încărcat”.

Marius Domnica s-a născut pe 16 august 1997 în Călărași și este student al Facultății de Limbi și Literaturi Străine din București, secția de neerlandistică. Mărturisește că „n-am publicat în antologii, n-am participat la vreun concurs, n-am câștigat premii, n-am citit la Blecher sau Thoreau, dar i-am citit pe Blecher și Thoreau. Mă recomandă doar pasiunea și ambiția.”

Vertumnus

“Everyone is influenced by everybody,
but you bring it down home the way you feel it.”
Thelonious Monk

Deasupra megaliților de beton, milenari și ineluctabili, ca niște Arguși încremeniți într-un cubism sfâșietor, progresia liniară și albicioasă a unui avion pe cerul dimineții de vară aproape că decupa firmamentul delirant, ce satura norii cu un luciu roz, difuzând un portocaliu plasmatic și tămăduitor împrejurul discului galben, aproape că decupa cerul la fel de ușor cum ai tăia o coală de hârtie cu foarfeca, și mi-era teamă să aflu ce-aș fi găsit dincolo de cer, ce rămâne după ce decojești fructul albastru și lucid de nitrogen și oxigen și nori, și acum coroanele arborilor mai păstrau răcoarea nopții, purificau aerul, și naturalismul mizerabil, dar înduioșător al grădinilor din fața blocului avea candoarea unor lieduri heiniene filigranate în simfonia urbană, și mă gândeam: nicio pagină din Summa Theologica nu conține atâta strălucire gnostică precum un răsărit de vară, da, acum și strada avea o moliciune umedă, strada nostalgică, strada cicatrizată, peticele de asfalt cu reflexe albăstrii, ca niște corali spongioși din bitum și pietricele, absorbeau cu docilitate orice particulă sonoră înflorind în aerul de august, așteptând o temperatură mai înaltă la care s-ar putea contopi cu realitatea, cu activitatea umană, cu secvențialitatea inescapabilă.

V. mă aștepta în foișorul din parcul dintre blocuri, cel mai trist foișor din lume: chiștoace, doze de suc strivite, coji de semințe, melancolii persistente în lemnul putred. Aici puteam să plutesc înspre celălalt mal al lumii, legănat de curentul hiperreal, și să privesc cu blândețe patriarhală înapoi spre propriul corp.

Ai mai scris ceva?, mă întrebă V.
Da. Adică, am găsit o structură… vreau să fac ceva în genul lui Bolano.
Adică?
Bine, nu el a fost primul. Zic de structura aia de enciclopedie fake, imaginară, formă pe care a preluat-o de la Rodolfo Wilcock, și el de la Borges, și Borges de la Reyes, și Reyes de la Marcel Schwob, care a pornit toată treaba asta.
De la Marcel a pornit șmecheria, ă?, spuse V.  și gura i se desfăcu într-un zâmbet ambiguu, probabil ironic.

Mda, vezi? E o mică tradiție. Și mă gândeam să scriu un short story despre cineva care, de plictiseală, se pune într-o noapte să citească biografii pe Wikipedia, și se blurează gradual linia dintre real și ficțiune: citește despre nepotul lui Rosetti și epifaniile lui mistice de prin America Centrală, despre un aviator transilvănean cu legături cu mafia etcetera, și până la urmă ajunge să… cred că e cam clișeic, dar ajunge să citească despre el însuși, în momentul ăla, citind acele biografii.

V. privea leagănul de la margina parcului, profund melancolizat, pufăind din țigară. Știam că ochii lui, de un albastru spălăcit, au fost recipienții multor scene inexprimabile. Își întoarse capul spre mine, cu o expresie distrată:

Sună bine, nu am ce să zic. Auzi, nu vrei să ne luăm câte o cafea?

Am selectat obișnuitul cappuccino. V. și-a luat cafea tare, fără zahăr. Am privit amândoi, în tăcere, strada pustiită, și apoi ne-am întors în foișor. Omul subțire care se apropia de noi avea ceva hipnotic până și în mers, parcă gata să se descompună în mii de bucățele la orice pas.

Avea craniul delicat și trandafiriu, un zâmbet aproape extatic la răstimpuri, ochii situați mereu în proximitatea specială a imaginilor mistice, vocea cuprindea modulații arhaice și visătoare, chiar și atunci când ne-a cerut o țigară și s-a așezat lângă noi, și până și numele, nu l-am prins, sau nu mi-l amintesc, avea un clinchet arhaic, ca “Ezra” sau “Efraim”,  ceva crepuscular în toată silueta lui fantomatică, cu mâinile-i subțiri și translucente electriza aerul încremenit și-i conferea elasticitate și amplitudine și la fel cum o glastră de dafin într-o vitrină spectralizată de insolența evanescentă a după-amiezii arareori mai cunoaște mișcarea abia perceptibilă a frunzelor, doar când mai trece cineva pe lângă ea sau o ușă se deschide, niciunul din noi nu avea măcar pornirea să stopeze fluxul halucinant, închipuiți-vă, spunea, parfumul vanilat al heliotropului hibridat cu mirosul de benzină, așa este și inima omului, spunea, câte evanghelii să mai încingă pământul până ne vom smulge odată din erorile lutoase, spunea, și suprafața prismatică și dulce a organului redempțiunii, floare albă de cireș receptivă la fotonii evanghelici, gata să explodeze într-un gospel serafic, era încinsă de o lumină dispersată în raze policrome, indistincte, vaporoase, baroce, închipuiți-vă germenele psihotic din sistemele noastre senzoriale, scufundate în apele somnambule ale conștiinței, spunea, și înghițeam în sec, și ceva mă înțepa în piept, ca și cum ai mânca chipsuri uleioase și ascuțite pe stomacul gol dimineața.

S-a ridicat și ne-am luat după el, o procesiune minusculă și funambulescă în dimineața pustie. Ne-a dus într-o scară de bloc nu foarte departe, a deschis ceremonios ușa boxei comune de sub scară, scârțâind îngrozitor, și am intrat în aerul secular, întunecos și imobil, și am avut impresia vagă că, pe lângă tremurul pânzelor de păianjen și gândacii terifiați, am stârnit ceva mult mai neobișnuit.  Era o răcoare isterică aici, simțeam în tâmple un vuiet marin imemorial, când aproape inevitabil, spațiul obscur și umed începu să se extindă, ca și cum un suflător de sticlă metafizic umfla bula realității cu respirații prodigioase și boreale, aproape să explodeze.

Undeva, în capăt de tot, era un fel de altar, cu o statuetă parcă sculptată în demență, un panegiric nebunesc al Eterogenității: un braț mecanic, cyberpunk, extins într-un gest de benedicțiune, un gest ce exclude orice împotrivire, se continua într-un umăr compus din solzi de pangolin, pieptul era vermiculat și fosforescent, gâtul era un fel de fagure cilindric din care picura o substanță purulentă, buzele erau plăsmuite din carcase de gândaci, cafeniu-roșcate, pomeții din spumă poliuretanică, ochii din capace de bere.

Contemplam opera arcimboldiană în holismul ei fantezist și simțeam o subtilă modificare în propria-mi ființă, ca și cum aș fi fost o tăbliță din lut păstrând un text cuneiform, cu adânciturile umplute cu stropi de ploaie, acumulând astfel un strat nou și efemer de sens, o membrană irizantă, sau poate o accentuație, o potențare, un bold pogorât din bara de instrumente din colțul stâng al cerului. Omul îngenunche și începu să psalmodieze într-un fel de dialect îngeresc, balansându-și capul după un ritm lăuntric. Spațiul parcă pulsa, era viu, ne respira.

Într-un final, s-a ridicat și ne-a supus unui interogatoriu, figura îi devenise inchizitorială, eram paralizați, ne-a pus să mărturisim lucruri neadevărate, ne-a făcut păgâni, scârboși, degenerați, ne-a spus că fiecare particulă subatomică ce ne compune e nesfântă și un scandal existențial, se plimba în cercuri în jurul nostru și ne spunea să privim statueta până ne dor ochii, ne spunea că până și dezintegrarea, singura noastră mântuire, ne va fi refuzată.

Amețisem, devenise insuportabil, am reușit să mă dezlipesc de paralizie și am fugit înapoi spre ușă, dar nu am mai ieșit în dimineața de vară purificatoare, ci într-o orgie halucinantă a materiei: trotuarul urla, compus acum din fetuși străvezii, jantele mașinilor adăposteau sonete mistice, blocurile erau structuri ondulatorii din scorțișoară, cerul o frescă galben-violacee populată de sfinți bizantini și șapte luni, și asfaltul era cer și cerul era asfalt, puteai păși mesianic pe el ca într-o băltoacă infimă,  copacii își înclinau ramificațiile neurale în aerul panoramic, dantesc, fă-o la loc, mă auzi, fă lumea la loc, spuneam, strigam, urlam, mi-am întors privirea și omul își exfolia acum carnația trandafirie și translucentă, și l-am văzut atunci, Vertumnus, o alcătuire chiar liniștitoare acum din fructe și flori și legume, într-o încremenire alegorică, dar continuam să strig, fă-o la loc, fă lumea la loc, și el și-a înălțat sirinxul lui Pan spre buzele de zmeură,  emițând eflorescențe sonice, seducătoare, revărsate delicat în audibilitate, degenerând apoi în furii pustiitoare, acutizări furtunoase, vapori sulfuroși, și apoi, ca o tabletă de calciu într-un pahar cu apă, m-am dizolvat în ceea ce a fost înainte să fie totul.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.