Geo Dumitrescu (n. 17 mai 1920, București – d. 28 septembrie 2004) a fost poet și traducător. A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie. Debutează în 1941 cu placheta Aritmetică (colecția „Albatros”), sub pseudonimul Felix Anadam.

Tot în 1941 a inițiat gruparea literară și revista Albatros (interzisă de Cenzură după  șapte numere). În 1946, îi apare cel mai cunoscut volum al său, Libertatea de a trage cu pușca (Editura Fundațiilor Regale). După 1946, când se înscrie în Partidul Comunist, a ocupat funcții redacționale la diferite reviste sau ziare: TimpulFlacăraAlmanahul literarRomânia literară (unde a fost redactor-șef între 1968 și 1970). Din 1966 a fost numit secretar al PEN Club România. A publicat după „dezghețul” politic volumele  Aventuri lirice (Editura pentru Literatură, 1963) și Nevoia de cercuri (Editura pentru Literatură, 1966). În 1974 îi apare volumul antologic și de inedite Jurnal de campanie  (Editura Cartea Românească), urmat de mai multe antologii, printre care: Africa de sub frunte (Editura Albatros, 1978),  Versuri (Editura Minerva, 1981), Aș putea să arăt cum  crește iarba (Editura Eminescu, 1989) și Poezii (Editura Curtea Veche, 2000, 2002). În 1993, devine membru corespondent al Academiei Române. A obținut Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1963,1968), iar în anul 2000 a fost distins cu premiul Opera  Omnia. A tradus din scrierile lui Charles Baudelaire, Rafael Alberti, Curzio Malaparte, Irving Stone etc.

Poemul și nota biobibliografică sunt preluate din volumul „Câinele de lângă pod”, apărut în 2020 la Editura Tracus Arte, antologie alcătuită de Teodor Dună.

Africa de sub frunte

Numai vești rele mai aștept.
Numai vești proaste mai pot aduce:
a mai murit un copac,
a mai plecat o pasăre,
cineva și-a tăiat sufletul într-un
ciob de oglindă,
undeva, în continentul iubirii
au năvălit oamenii-cangur…

Toate vânturile bat de-a-ndaratelea,
zicând că trebuie îndreptați arborii
pe care tot ele i-au strâmbat. Și astfel
mortalitatea arborilor
a crescut înspăimântător –
căci nimic, o, nimic nu se poate îndrepta
fără încuviințarea sevelor,
și tot ce se-ndreaptă cu de-a sila
se frânge…

De aceea, nu mai aștept decât vești rele –
se vor distinge probabil și focurile rămase,
va crește păr aspru de cal
pe ultimele frunți albe, strălucitoare,
nesfărâmate încă de ciomege,
și ultimele cântece în păduri
vor fi ale gorilelor-lupi…

Până atunci, toată lumea trebuie
să se scarpine individual –
așa e legea, așa e obiceiul
înainte de moarte. Nu stăruiți,
nu se acordă nici o dispensă –
doar ciungii au voie să se scarpine
reciproc, cu botul sau cu picioarele…

Și între timp a mai murit un copac,
a mai plecat o pasăre,
cineva și-a tăiat oglinda
într-un ciob de suflet,
și oamenii-cangur se înmulțesc
în buzunarul de la spate al lumii…

Numai vești rele mai aștept.

Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Foto credits: Ion Cucu

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.