Andreea Drăghici revine după ceva vreme pe O Mie de Semne cu două texte pe care am hotărât să le „fur” de la poștașul nostru, Sorin Despot, și să le arunc în lume aici, fiindcă le consider cu adevărat potrivite pentru rubrica „Sâmbăta poetică”. Acesta este, de altfel, și feedback-ul meu, adică o validare publică a faptului că Andreea scrie promițător, deși simt că e încă nesigură pe mijloacele ei. De-asta o să și reiau ce ne-a scris anul trecut, când poemele ei au apărut la „Poșta redacției”:

Îmi place să scriu și am publicat proză scurtă online și în Iocan nr. 9. Cu poezia, însă, am o relație ciudată. Cred că nu știu să scriu poezie și că nici n-ar trebui s-o fac, doar că uneori nu mă pot abține. D-asta și trimit poeziile astea, să fie sau nu validate de cineva care se pricepe, așa încît eu să-mi dau seama dacă ar trebui ca, pînă la urmă, doar să citesc poezia altora.”

dicotomie

uneori dorul.
alteori acțiunea de a șterge meticulos din galerie
toate fotografiile în care apari.

uneori memoria.
alteori încercarea de a îndepărta amintirile
la fel cum șterg praful de pe frunzele de colocasia.

uneori muzica noastră pe repeat.
alteori o liniște care face eforturi să-și găsească locul aici;
un gîndac care se hrănește cuminte cu rădăcini.

uneori mesajele pe care nu le trimit.
alteori mesajele tale; bulina albastră din messenger
care dispare atunci cînd le marchez ca citite.

uneori privitul în gol.
alteori privitul pe furiș pe contul tău vizibil pentru public;
spațiul virtual în care uneori ne plăcea să locuim împreună.

uneori eu.
alteori tu.

uneori dicotomia asta pe care o pot continua infinit;
o instalație cu beculețe care se-aprind intermitent.
alteori.

Mama mea – mereu o fată cuminte și la locul ei

A iubit cîțiva bărbați și s-a căsătorit cu unul dintre ei.
Și a crezut că așa e mai bine.

Știe că un copil e de-ajuns, poate doi.
Pe-al treilea nu-l faci decît dacă vrei.

Nu știe toate capitalele țărilor lumii.
Dar știe exact care e locul femeii în lume.
Și îl păzește cu sfințenie, fără temei.

Știe ce trebuie să învețe o fată ca mine.
Știe și ce nu trebuie.
Știe și unde să se oprească cînd vorbim despre ei.

Știe niște lucruri precise, pe altele nu le cunoaște deloc.
Și insistă mereu ca și pentru mine să fie la fel.

Crede că viața unei femei înseamnă un soț, copii, o casă și-un job.
Ultimul nu e neaparăt necesar, atît timp cît știi cu cine te iei.

Cu mama mea nu am fost pe lună (la fel ca Svetlana).
Cu mama mea am fost doar în port la Constanța.

Cu mama mea am văzut o mare.
Și-am tăcut împreună în fața ei.
De-atunci, eu și mama nu mai vorbim
despre lucruri esențiale.

Mama mea și cu mine privim mult în gol.
Dar cînd s-a ridicat odată de pe canapea,
mama mea s-a uitat fix în ochii mei.
De-atunci lucrurile au rămas inerte-ntre noi.

Cu mama mea n-am dansat niciodată, n-am băut vinuri pretențioase
și n-am trăncănit pînă tîrziu, ca două femei.
Dar cu mama mea am stabilit clar care e locul meu, care-al ei.

Mama mea mi-a spus într-o zi că toată viața ei e o glumă.
Și eu am înțeles, am tăcut și am plecat
multă vreme departe de ea, departe de ei.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.