Rebeca Oanță revine după ceva vreme pe O Mie de Semne, după ce anul trecut a publicat la rubrica „Poșta redacției” câteva texte despre care spuneam că „în ciuda anumitor lungimi și fărâmițări ale temelor, cred că sunt poeme pline de forță, care transmit un mesaj limpede”. Îmi mențin afirmațiile.
Deși bănuiesc că s-au mai schimbat ceva lucruri între timp, în lipsa unui update redau notele biografice de la precedenta postare: „Rebeca este studentă în ultimul an la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. Iată ce ne-a mai spus, printre altele, despre ea: «Am publicat în revista Steaua, în două antologii de poezie și proză ale Editurii Colorama și am participat la maratonul de poezie online organizat anul acesta în timpul carantinei. Mă consider la început de drum în ceea ce privește scrisul, a fost și va rămâne unul dintre obiceiurile care mă ajută cel mai mult să mă descarc, să-mi găsesc un echilibru și, cel mai important probabil, să supraviețuiesc momentelor dificile. Încerc să nu mai fiu foarte defensivă în ceea ce privește critica, să o accept și să-mi las ego-ul deoparte.»”
tristețe și furie post-orgasmică
ochii mei încețoșați
dansând pe tastele telefonului stelele mințindu-mă
analizez configurațiile tale astrologice
mă mint că te înțeleg
ești foc
și eu mai mult foc
nimic bun nu poate ieși din asta
casa comunicării ne strică
când eram mică
am început să văd forme deșirându-se în întuneric
aveam un Iisus fosforescent în sufragerie
care se mișca zvâcnea mă speria
nu mă lăsa să-mi văd de drum
când eram puțin mai mare
noaptea mereu a avut ceva al ei
primul meu prieten apă
al doilea foc
celălalt pământ
elementele vieții pe care vreau să le hrănesc inegal
doar niște idei deșirate și schizofrene
îmi spălam mâinile în aracet
eternitatea luminată de soarele din colțul paginii
plângeam când mă striga învățătoarea
toată viața mea am fost plină de apă
dulcea glandă lacrimală din care storc și storc
până umplu un lighean
sau o piscină luminată dintr-o vilă hollywoodiană
corpurile noastre sincopate nu știu în ce să se sprijine
pielea șuieră un cântec schimbător
mâniile se preschimbă în tatuaje netemporare necâștigate la pufuleți
și dragostea se preschimbă în reconfigurații calculate abstract
în imaginar
pe modelul:
o poză cu mai mult de o sută de like-uri
un comentariu playful
rămân în capul meu
toți acești oameni pe care nu-i voi aborda niciodată
străvezii ca toată apa asta din mine
naturalul ce hrănește artificialul
intimul ce mă apucă de braț și mă duce în botanică
privesc iubirea crescută la eprubetă
suculentă asfixiantă erbivoră
nymphaea îngălbeniți
în apa mocirloasă
subconștientul îmi spune
să dau un search pe google
să văd cât de nebună sunt de fapt
mă sufocă fiecare ceartă
mă înnebunește toată apa asta din mine
cum se evaporă mă curăță
iar fobiile mele se adună ca țepii
unei conversații banale
o zi jumate
plâng în avion lângă un bărbat de vârstă mijlocie
ceața se adună și câmpiile se reliefează
primesc ceai un sandwich în plastic
îmi sclipesc ochii a consumerism aerian
totul e atât de departe
plâng în avion patetic cu indulgență tristă
dar avionul continuă să plutească
nu se prăbușește nu se transformă în mii de bucăți
nu se prăpădește într-un lac german sau la poalele
unei clădiri corporatiste din budapesta
mă doare sufletul care-mi iese prin hublou
dansează prin nori și îmi face în ciudă cu imaterialitatea sa
dar corpul nu mi se destramă iar mâna nu se agață de masca de oxigen
norii nu se disipează
stewardesei britney spears nu-i curge rimelul sub ochi de spaimă
plâng în avion îmi transpiră mâinile
copilașul hiperactiv îmi lovește scaunul cu genunchii
am nevoie de un xanax
munții îmi zâmbesc cerul îmi zâmbește
avionul nu se prăbușește
nu se clatină și nu mă ucide
și nu ajungem în nicio apă
și nu ne înecăm în chimicale de motor
și nimeni nu țipă
și nimeni nu urlă
nimeni nu fuge către ieșirile de urgență
și femeia gravidă nu naște
și luminile nu pâlpâie
și nimeni nu o face în baie
și nimeni nimic
dear passengers,
this is the final boarding call. thank you. enjoy your flight.
**
mi-aș dori să îmi congelez ovulele
să le las la dospit până vine gazda bună
care să-mi accepte feminitatea deșănțată și tristă
să le las hrană
pentru porumbei
pe asfaltul încins
să ciugulească din mine ca dintr-o rodie
uscată
