Ștefania Mihai revine pe O Mie de Semne, de data asta cu un grupaj consistent pe care l-am găsit foarte potrivit pentru rubrica „Sâmbăta poetică”. Iată, spre reamintire, câteva date biografice din postările anterioare:

„Septembrie 2003 – debutul literar în revista Dunărea de Jos, editată de Centrul Cultural Dunărea de Jos Galați
Octombrie 2003 – premiul cotidianului Răsunetul în cadrul Concursului Național de Poezie «George Coșbuc» desfășurat la Bistrița-Năsăud
Mai 2005 – mențiune la Concursul Național de Poezie «Tinere condeie», faza județeană Galați
2002-2010 – Colaborator al ziarului Viața Liberă Galați
Redactor al revistei Zile si nopți Galați – 2008-2009”

***

15 grade în plină iarnă.
La doisprezece ani am început să-i văd în ceață pe oamenii dragi.
Un munte de răbdare pentru a-i lăsa să se apropie.
Miopia îi țintește doar pe cei confuzi,
Cei cărora li se face pielea găină la prima atingere.
În joacă.
Brutali devin doar cei pentru care gentilețea e străină.
„Cred că îți produc un dezechilibru major!”
Îți provoci un mic seism în iarnă,
În plină tăcere de suflet.
„What’s meant to be will always find a way. Back.”
Un strop de ferminitate – momentul potrivit de a specula.
La doisprezece ani am început să îi văd în ceață pe oamenii dragi.
Tot atunci am uitat să mai verbalizez.
Nevoia.

Stai gol într-o cadă comunistă before breakfast.
Apa curge în ritm de meditație.
Îți amintești de prima ninsoare din spatele blocului,
Toți oamenii au rămas încremeniți la un vin fiert.
Swipe right dacă simți la fel ca mine.
Îți iei medicația la 7 dimineața după o sesiune de yoga.
Paris, Londra sau Copenhaga.
Gustul nonsensului e la fel de nociv.
O armată de câini te întâmpină pe strada unde nu se întâmplă nimic.
Mimezi o grimasă după o gură de țuică de prune în centru.
O lumânare pâlpâie în partea de nord a capitalei.
Îți repeți că e ultima dată.
Tocurile brunetei de la patru te opresc din masturbare.
Te ridici, deschizi ușa și inspiri parfum ieftin de silfidă.

Puștii gentlemeni wanna be își plimbă limbile pe coapsele studentelor de la Litere.
Sunt anul III la Franceză-ebraică de aproape cinci ani.
I-am trimis niște nuduri tipului de la Arhitectură.
„I’m just teasing you!”
Am văzut în filmele americane că femeile care sudează țigările sunt mai atractive.
E aproape nostim să vezi o puștoaică cum își exersează tehnica de „I’m worthy enough to be seen?”
De cine te tot ascunzi?
Scot o rolă de hârtie igientică pentru a șterge picăturile de confuzie.
Tac de aproape opt sute de zile și-mi repet că vocea nu e totul.
Liniște, terapeuți și iar liniște.
Ne tot schimbă pandemia asta.
Ne închide și mai mult în noi.
„Detaliezi prea mult, n-ai limbaj contemporan, dar ești mișto to hang with”.
Is that so?

Întârzierea apropierii – tăcerea complice a celuilalt.
Îmi crește o nouă pereche de brațe din toamna  lui ‘85.
O cadă plină cu spumă de lapte de ovăz – ultima descoperire în materie de sentimente bio.
Citesc etichetele merelor nestropite
După o descărcare emoțională.
Atelierele mele de empatie cu sine se cam deteriorează.
„Beshert” în ebraică înseamnă inevitabil.
Îmi închid buzele și întârzii.
Chemarea.

În orașul meu interior cresc ceasuri elvețiene.
Semafoarele ticăie alert când blondele rave își aruncă gunoiul
Uneori vreau să fiu bordul Mustangului lui Nicholas Cage
din „Gone in 60 seconds”.
Să fiu automatizată,
Să tresar când îți simt
degetele de pianist pe volan.
Sau body-ul unui Canon,
Să-mi asamblezi pe rând
obiectivul de 35 de mm,
Să-mi privești orașul intim,
Sentimentele minuscule
Când îmi degerau genunchii.
Nu-i nimic, dragule!
Până și clădirile se deteriorează la un seism
Mai puternic.
Șapte grade pe scara Richter.
Într-un oraș microscopic.
Chiar nu-i nimic, dragule!
Totul a fost doar o proiecție.
Mecanisme de apărare nenorocite zgâlțâie blondele rave dintr-un oraș mic.

Atingerile tale seamănă cu mărunțișul aruncat cerșetorilor.
Borcanul cu zacuscă – cantitatea neglijabilă a grijilor.
Inima mea – plastilina unui copil de trei ani,
Înfige-ți degetele în ea!
„The Butterfly effect” – câinele ars, rochia atârnată de cireș.
Au găsit-o după două nopți.
Jocul.
Teaserul.
Testul!
Penetrările tale semănă cu fuga de mine însămi.

Subtilități neavenite când prepari un clafoutis cu piersici.
Târziu spre august îți pui pantofii roșii.
Te-au bătut în acea iarnă de demult.
Ai ascuns un italiano vero între cearșafuri,
Ți-ai luat un mare block după analiza pe text.
Alergie la păr de pisică și întuneric.
„Ce faci mai târziu?”
Ne-am încolăcit discurile de vinil și fotografiile
pe film.
Te îneci în mine pe muzică de Motocycle,
As the rush comes,
As the rush stays.
Mă simt mai puternică când tac.
Respinsă.
Târziu spre august sau decembrie
Who the fuck cares?
Vom trece pe roșu și ne vom izbi din plin
Unul în celălalt.
Mă va primi carnea iarăși acasă

Sternul meu adună toate planetele
Sistemului solar.
Ne jucăm ca orbii.
Cel mai tare îmi e frică
când sting lumina.
Nu-ți mai aud bătăile.
Cioc-cioc,
e cineva la mine acasă?
Mi-au înțepat pieptul ieri timp de 180 de minute,
Ai nevoie doar de 20 fucking secunde
ca să-l strângi pe celălalt.
În brațe.
„Sunt prea old school
și pretențios ca să fiu un prădător.”
Mă plimb de-a lungul străzii
unde mi-ai spus că s-a terminat
Nevoia.
Cunoașterea.
Până și aracetul.
Poate-mi lipesc de-a binelea
tălpile de asfalt.
Poate doar așa-mi voi aminti bătăile
Pieptului care adăpostește
cometele Căii tale Lactee.

E un dans timid între noi,
Buzele cusute-posibila avalanșă de jumătăți.
Ne mințim comme ci comme ça.
Vreau să vomit tot gunoiul care nu-mi aparține:
Două gutui așezate la geam
Pun la cale o altă facere de bine.
Futerea de mamă care nu te lasă să dormi.
Melatonină, Marie-Jeanne Dupont, Xanax și Prozac.
Sau ce-ți prescriu medicii melci după o psihoză.
The final chapter, sugar honey?
Aș face un partid al păpușelor nemișcate de porțelan.
Să scriem pe corpul nostru cele zece porunci pentru un somn mai bun.

Mioapele-și strivesc inimile până se stafidesc.

Jurnal de supraviețuire III

La cinci ani înmormântam râmele umflate cu apă.
Cioburi de sticlă, frunze și flori uscate.
Cotrobăiam prin setarele bunicii,
Sechestram pisicile în bibliotecă
Și ascultam.
Pe la uși, prin vecini, la televizor sau la radio.
Adulții își povesteau unii celorlalți versiunea (ne)fericită a realității.
Mirosea a tutun și a cafea la ibric.
Aragazul comunist,
casetele video,
plopii,
Onanistul de la etajul patru.
La șase ani m-am urcat într-un copac din fața blocului.
Cucerirea exteriorului-metodă simplistă de negare a întunericului.
„Welcome to the dark side, sugar!”
Franceza, profa de pregătire Vesa:
„Ești nepoată de profesor și fiică de jurist, hai mai cu talent!”
Scrâșneam din dinți și repetam:
„Je m’appelle Raluca et je ne sais pas où je me trouve.”
La șase ani rupeam italiana,
bordurile și șantierul din spatele blocului.
„Când ai înțeles că nu ești o victimă?”
La șapte ani am stricat ceasul din bucătărie.
Blestem trecutul pentru toate momentele în care am tăcut și am înghițit.
În sec.

Jurnal de supraviețuiere II

Cel mai mai tare mă tem când se face întuneric.
Mâinile invizibile ochiului uman îmi prind gleznele.
Apăs butonul de volum.
Decibelii îmi urcă în urechi.
„Tu ai cu cine să vorbești?
Vreau să spun te ajută cineva să faci ordine pe interior din când în când?”
m-a întrebat o profă de teatru înainte de revărsare.
„Ne suntem familii temporare unii pentru ceilați, iar după un timp drumurile noastre se separă.”
O altă voce imi sursură în urechea dreaptă.
Imi privesc mâinile.
„Cu ce ești mai specială față de un om care a terminat o școală?”
„Am viziune!”
„Și ce faci tu, puștoaico, cu viziunea asta?”
„Pe cine vrei să impresionezi?”
Ma fac mică.
Si tot mai mică.
Nocturne.
Oamenii mimează liniștea.
Priveșc scena și ma întreb care-i ingredientul lipsă?.
„Am să-ți arăt cândva unde mă ascund eu.”
Mai ai puțină răbdare.

Jurnal de supraviețuire I

Nu știu să îmblânzesc decât ceea ce am redus la tăcere în mine
Pun apa la fiert:
șapte lingurițe pentru cafeaua aproape magică.
Nu, honey!
N-ai voie să tragi cu ochiul!
Nu știu să povestesc decât despre gafele mele monumentale.
La cinșpe ani mi-am rupt mâna dreaptă.
La trei zile după, testul a ieșit pozitiv.
Am ridicat puțin privirea.
Un porumbel și-a scăpat excrementele pe umărul meu.
Sunt plină de noroc.
De bull de shit de merdre.
Îmi îndes șosete în decolteu.
„Ai grijă de tine, ești o femeie foarte frumoasă!”
„A little memory loss is always kind to the soul”
Scria un tip pe Insta.
Anul trecut am vrut să-mi tai venele.
De la prea multă (ne)iubire.
„Mergi la medic să te faci bine.
Mă mir că mai poți merge pe stradă.
Medicamentele te fac bine”.
Mi-aș introduce un falus dacă aș putea în toate rețetele de bine ale abandonului.
Spune-mi cinci cuvinte care definesc haosul.
Nancy,
Praga,
Paris.
București
Galați.
M-ai strâns în brațe aseară.
«Nu te voi abandona niciodată, minau.»
Scrie-mi cinci cuvinte care-ți taie respirația:
Pământ
Noiembrie
Scena
4 mai
Tata.
În curând vine noaptea.
Nu vei mai fi singură.

Exerciții de uitare III

Sunt doar câteva zvâcniri
Când pieptul îmi numără
ieșirile din zona de confort.
„When we were lovers” cântă Savoretti cu o voce guturală.
Șosetele s-au uzat de la prea multe piruete:
pe asfalt,
în paturi de gentelmeni wanna be.
Sticle de Porto sparte la intrarea blocului din Dristor.
Am dezmembrat împreuna un aspirator Dyson într-o duminică de ianuarie.
Mi se face pielea găină când îți aud vocea.
Cum își traduce un timid inima unei actrițe?
Ce îi spui celuilalt după ce ți-ai oprit sângele din mâna stângă?
Sunt doar câteva priviri pe furiș
Când becurile se sparg.
Câteva încercări deloc întâmplătoare
Când înfig scobitori în sushi.
Poate un oral în spatele blocurilor de pe Magheru
Sau mai bine tac.

Exerciții de uitare II

Pe strada Paris oamenii dragi mânâncă parizer cu roșii și pâine.
Taie dragostea felii și înghit cu pofta unui copil de șase ani.
Trei ani de când m-ai oprit și mi-ai arătat
A blast.
From the fucking past!
Strada Paris colț cu Argentina.
Mă tem să trec pe nepermis.
Butonul de panică se declanșează și-mi vine să iau o cărămidă.
Să sparg geamurile caselor din secolul trecut.
Praful mi-a intrat în nări.
Ai scris cu degetele „Ștefi și Cristina”.
Ce emoție definește mai bine palmele tale?
Ce faci când oglinda îți spune că ești slabă?
Unde naiba se duc toate vânătăile după ce se face liniște?
Ți-o bați pe vene pentru că-i mai simplu să tragi cu ochiul când te doare.
Pisica gri-petrol pândește un licurici de la etaj.
Se aruncă în gol.
Plonjează câteva secunde în aer și cade.
Pe pământul din care venim și în care ne întoarcem.
După ce licuricii ne-au închis ochii.
I will see you again in another life when we are both cats. (Vanilla Sky)

Exerciții de uitare I

Cine devenim după ce ne lovim la cap?
Autobuzul 123 mă duce în fața căminelor UNATC-ului. Nu cobor. Nu am ce căuta acolo.
„Pisi, nu ești bună de scenă! Ochii și vocea mieroasă te scot puțin din anonimat. În rest ești banală.”
Casting la Puric. Trei sute de actrițe cu diplomă stau la rând pentru rolul principal. Alexandra e brunetă, are ochii albaștri și un zâmbet de Colgate. Îmi plac oamenii adevărați. Oamenii ca Alexandra.
„Ce căutați aici, domnișoară?”
„În ce an ați terminat facultatea de Teatru?”
„Ah, ați făcut câteva școli de amatori? Și vă numiți actriță?! Să văd ce puteți.” Paralizată citesc textul pentru casting. Tremur toată și mă întreb ce naiba caut eu aici. Tăcere.
„Nu vă căutăm noi zilele următoare.”
Admitere UNATC. Zamfirescu-n comisie:
„Raluca, tu care ești ca o furtună, atât de timorată ești și în viața reală? Și dacă intri la facultate ai cu ce să-ți plătești taxa? Hai fii o scorpie! Arată-ne ce poți!”
Rezultatele afișate la picați: Raluca-Ștefania Mihai.
Mama:
„Nu mi se pare că ți se potrivește scena. Nu joci, te prefaci ! Clar nu e de tine.”
Cine devenim după ce ne lovim la cap?
Te ștergi la ochi. Urci treptele clădirii de pe Jean Texier.
Ușa se deschide, iar din întuneric apare coada pisicii gri-petrol.
Mâna care nu te iubește îți atinge buza de jos. Te doare carnea pe tine și totuși.

Cine devenim după ce ne lovim de oglindă?
Mioapele-și strivesc inimile până se stafidesc.

Foto credits: andreialexandru.ddt.ro

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.