În urmă cu câteva zile am primit de la Editura Tracus Arte un pachet cu cărți foarte frumoase, printre ele aflându-se și cel mai recent volum de poezie al lui Ioan Es. Pop, „Un somn pe scaunul electric”, coeditat de Editura Tracus Arte și Editura Charmides. Am ales pentru rubrica „Sâmbăta poetică” trei texte care sper că vă vor convinge să comandați cartea de aici: https://bit.ly/3g1nQqP

Ioan Es. Pop s-a născut la 27 martie 1958, în Vărai, Maramureș. Printre cărţile publicate:  ieudul fără ieşire, Editura Cartea Românească (CR), 1994, Premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor din România (USR) și din Republica Moldova; porcec, CR, 1996;  pantelimon 113 bis, CR, 1999, Premiul Academiei Române, Premiul USR, Premiul pentru Poezie al Orașului București;  petrecere de pietoni, Editura Paralela 45, 2003, Premiul USR; unelte de dormit, CR, 2011, Premiul „Cartea de Poezie a Anului 2011”, oferit de Fundaţia Naţională pentru Ştiință și Artă din București; Premiul Radio România  Cultural; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din București; 1983. marş/2013. xanax, Editura Charmides, 2013; arta fricii, Editura Charmides, 2016, Premiul „Scriitorul lunii iulie 2016” al USR – filiala Iași.

A fost laureatul primei ediţii (2009) a Premiilor Niram Art de la Madrid. Radiodifuziunea Suedeză l-a desemnat Poetul Lunii August 2010. Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova i-a acordat, în 2012, Premiul „Primăvara Europeană a Poeţilor”. În 2016, la Veneția, Italia, i s-a decernat Premiul Ciampi  Valigie Rosse, pentru volumul Un giorno ci svegliamo vivi.  În  octombrie 2019 a câștigat Marele Premiu „Cununa de Lauri” de la Alicante (Spania), la ediția a noua  a  Turnirului de Poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România.

lumina s-a-mplântat în sol până la douăzeci de
centimetri adâncime.
ca s-o îndepărteze de acolo, vor trebui să aducă plugurile.
vor nimeri și peste mușuroiul din care veghez
asupra unor lucruri mai adânci –
muzica dată la maximum, geamurile închise,
țăranii morți în microbuz.
niște brazde fulgerate se vor întoarce atunci afară
bărboase și pline de brumă,
ca pentru a recrea seminția
unor barbari ce ară pe dedesubt,
sumbri și cu ochii plini de lacrimi –
muzica dată la maximum, geamurile închise,
țăranii morți în microbuz.

am trecut ani de zile ferindu-mă de acești pensionari
și jurând că nu voi sta niciodată pe băncile
pe care stau ei zi de zi

și n-am stat până-ntr-o seară
când și amărât, și plin de osteneală,
m-am lăsat biruit.

cel care s-așază lângă mine acum
nu mai e vecinul de la doi, care a plecat, săracul,
ci unul cam de-o vârstă cu mine.

i-aș zice: se vede treaba că nici ușorul nu mai e atât de ușor ca ieri
și nici greul atât de greu ca mâine,
dar el se uită-n altă parte –
la nici doi pași, pe stradă, timpul e-n noi.
aici, abia de mai pâlpâie.

suntem la capătul tuturor limbilor
cei care vin nu le vor mai folosi
sau le vor folosi tot mai puțin.
nimeni, acum treizeci de ani,
n-ar fi crezut asta, dar pentru cei care vor să priceapă
este limpede: suntem la capătul
ultimei limbi omenești.

de inventarea alteia se vor ocupa ei,
care vor abandona tot ce trebuie abandonat.
deja, acolo unde ieri era gol, azi e plin.
e uluitor cum au intrat acești noi barbari
în istorie, fără să captureze vreo iscoadă,
fără să facă vreo victimă.

ei citesc deja în alt alfabet
și vorbesc altă limbă,
deși limba asta a lor pare încă a noastră,
numai că noi n-o mai pricepem.
nu, nu ne vor urî, ci doar ne vor ignora,
iar telefoanele lor mobile nici măcar
nu ne vor înregistra dispariția.  

Foto credit Ioan Es. Pop: https://bit.ly/32ObO0q

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.