Laura Bogdan (a.k.a. Laura Stănică) este născută pe 8 aprilie 1977, este profesoară de română, locuiește în Tulcea, nu are cărți publicate (și nu știe dacă va avea, fiindcă nu și-a făcut din asta un scop) și a avut câteva apariții în reviste locale precum și, firește, pe O Mie de Semne.
„Am scris tot mai puțin în ultima vreme, și pentru că timpul pare tot mai puțin, mai aricit cu mine, și pentru că îmi pare că nu stăpânesc nimic în spațiul acesta. Și paradoxal, toate incertitudinile, neputințele mă duc tot spre poezie. Citesc însă multicel din tot ce se scrie și le citesc și elevilor mei, de câte ori pot, și mă bucur când primesc câte o fotografie de la unii dintre ei cu ce volume de poezie contemporană și-au comandat.” – acesta este update-ul biografic și cumva diaristic al Laurei, venit pe e-mail odată cu poemele de mai jos.
***
ce-l nevrozează pe berbec
controlul și disperarea de a nu-l avea
o agonie precum durerile de dinți
ori diaree ori explozie cerebrală
așa-mi funcționează frecvențele interioare
o mutră zâmbitoare în oglinda lumii
iar în a mea văd monstrul moștenit desigur de la alt monstru
(când ai, dai mai departe să se mai tulbure și alții)
și timpul ăsta care îmi rupe în bucăți
zgârciurile dureroase și pielea încrețită
unde se duce
unde se duce
m-aș uita în ochii lui ca în ochii alor mei
pe care încă îi pot hipnotiza de
nu mai rămâne adevăr nemărturisit
și îngenuncheat ca dragonii în fața stăpânilor
cu care împart aceeași karmă
l-aș trece de câteva ori prin cureaua tatălui
dar tot ce rămâne în urma cursorului îmi pare fără sens
incompletă și de nepovestit mă simt
aici în segmentul ăsta până când nu știu
cu fiecare zvâcnire forțez memoria sângelui
un sâmbure în fața ciocanului gata să-l fărâme
să scoată la iveală dulce-amăreala și sâmburele nu și nu
rezistența lui în fața ciocanului în fața cruzimii cere aplauze
unde se duce sâmburele spart
***
îmi spun: nu încapi în mine așa cum ai vrea lățită
prin toate măruntaiele ca rădăcinile copacilor
sorbind flămând seva pământului
îmi spun: strânge-te să încapă și celelalte
pentru toate e nevoie de hrană de siguranță
de timp de liniște
și aeru-i dens și-n cap sunete seci în piept zgomot turbat
pereți de care să te dai cu capul
sub scoarță un internat de fete în mijlocul pustietății
***
toamna mă găsește mai iritabilă mai capricioasă [uneori mi-e și frig dar
de cele mai multe ori prea cald sub atâtea filtre și straturi cu factor de
protecție 200+ pentru ce-a fost ori va veni] poate de prea multă incertitudine
era uterul echivalentul feminității mele
sunt tot o femeie sau mai puțin sau nimic
da, am tăiat o bucată din mine nepotrivire de caracter apoi mi-am tăiat părul
din plictiseală unghii nu am de vreo patruj de ani tocurile îmi dau dureri în coloană
merg drept doar dacă simt pământul ori nisipul mării sub tălpi urăsc înălțimile ador
plutirea am și zile când nu mă întreb nimic
nu e nevoie răspunsul e în fața mea și e
din carnea mea au aproape 14 și 9 ani
un curs online de feminism m-ar instrui că nu sunt doar o mamă nu sunt doar o soție
sau o profă sau o poetă complexată de propria-i voce nu sunt o bucată sunt toate
și încă ceva
sunt un outsider al speciei mele al tuturor speciilor nu mă simt nici bărbat și
știu asta pentru că nu-mi las șosetele oriunde mă descalț, este un indiciu edificator
știu ce șantier există înăuntru zgomot ritmat de ciocan
care fixează scândurile să nu dea pe-afară iraționalul
de pânză de bomfaier care neutralizează asperitățile
ori urci ori cobori senzația-i că te duci în gol treptele fug
de sub talpă balustrada se evaporă și te întrebi ce e real
întâmplarea asta cu viața sufocarea obiectele la atingere
părul care se electrizează sentimentele pielea plutirea
stranietatea ieșirii din trup aerul trece altfel pe lângă urechi
aerul ca un fluviu murind sub dogoare
când viața dă dependență din interior ritmul devorează
în corset lutul își pierde consistența ca un animal în descompunere
corpul nu mai înseamnă nimic
uneori mi-e și frig în pielea mea dar refuz hainele groase refuz șosetele
am mâncărimi de la atâtea tipare
