Florin Hulubei: „Sunt născut pe 17 mai 1973 și scriu din pură plăcere. Sunt pasionat de literatură și citesc multă literatură română contemporană (proză și poezie), printre poeții mei preferați fiind Claudiu Komartin, Ștefan Manasia, Vlad Moldovan, Rareș Moldovan, Andra Rotaru, Val Chimic și Gabriela Eftimie…
În afară de literatură, nu pot să trăiesc fără muzică (în principal, rock de mai multe genuri – clasic, thrash, progressive, goth, doom, heavy metal), dar și clasică, ambiental – new age, world music și sunt un cinefil (maniac) – între alții îi prefer pe Bergman, Kurosawa, Takeshi Kitano, Fellini, Scorsese etc. etc. etc.
Menționez că nu am publicat până în prezent decât online, pe site-uri de gen agonia.ro, hermeneia.ro și, pentru foarte scurt timp, atunci când exista, pe clubliterar.”
Borderline
de la o vârstă
mișcarea ondulatorie a
sferelor moi și apetisante
un umăr gol, un spate alb arcuit
și o scurtă aluzie aparent nevinovată
îți scaldă instantaneu neuronii
într-o baie de dopamină
și serotonina se disipează lent și sigur
ca o ceață densă pe malul oceanului la răsărit
în timp ce caii sălbatici din grajdurile medulla
te aruncă în vârtejul minciunii care a subjugat
întotdeauna orașele nevăzute ale sufletului
și toate cele 12 districte ale imperiului conștienței
în care NGF își face de cap ca un lord dezaxat
toate acestea poartă deopotrivă
în vastele prerii și în jazz-barurile
din big apple același nume splendid:
„wishful thinking”
mai puțin pompos botezat „dorință deșartă”
între mila 23 și ținuturile panonice
și între malurile joase ale dunării
și zidurile scăldate în albastru ale voronei
dar dau aceeași forță de uragan iluziilor
că hoarda de testosteron
mai aleargă încă liber pe sub pielea
cu semne vizibile de degradare incipientă
efectele adverse ale acestei iluzii
pot să devină și mai grave dimineața,
atunci când, în biroul mic și
aproape sufocant de cald
zâmbetul discret al colegei
seamănă izbitor cu pâlpâirea
unei stele ce-și trăiește ultimele clipe
în cel mai îndepărtat punct
al universului perceptibil…
87-88
(în care doar muzica și joaca ne mai țineau cu adevărat vii)
ce fericit eram când
mă trimitea tata la sifoane
pentru că restul îmi rămânea mie
și cu ce mai strângeam din alte ciupeli
(de la cozile lungi la ciocolată, portocale și, uneori, pui
ba chiar și de la pâine, care, dacă era caldă,
ajungea aproape înjumătățită acasă)
puteam să merg zi de zi
împreună cu f. la cofetăria Fantezia
(acum un celebru fast-food peste drum de marriott)
să mă îndop cu „șoalacrem”, amandine și mascote
(cele mai bune erau totuși „indienele”,
însă nimic nu se compara
cu magnifica și scumpa înghețată cu ness
la care mai băgam și un pepsi, mmmm!
atunci când ne permiteam)
o luam încet cu cele două sifoane
prin gangul care dădea la cofetăria
de pe trotuarul cu restaurantul „la femeia ruginită”
(unde, mult mai târziu, avea să fie faimosul „sexi club”
în fața căruia aveam să văd prima bătaie adevărată
între bodyguarzi și interlopi)
treceam în goană strada
și stăteam la coadă a sifonărie
cu aceeași răbdare îndelung exersată
la rând la carne, pe Panduri,
unde recordul era adesea de 5-6 ore de așteptare
răsplătită apoi cu șnițele și ciorbă
timp de o săptămână
ajuns acasă
priveam cu mândrie
la recolta de monede
și-mi făceam calcule pentru chitara
la care visam deja de câțiva ani
dar care nu mai avea să vină niciodată
în parte din cauza cofetăriei
dar și pentru că, într-un final
am ales pegasul roșu
cu care aveam să coborâm ca nebunii
din dealul de la casa poporului
cu frâna de mână și
cea de picior atent controlate
fericiți că niciun adult nu vedea
cât de periculos ne avântam noi
la vârsta aceea imberbă
către minunatul viitor
care dădea numele acelui bulevard –
„Victoria Socialismului”
21 12 89
eram trei
zgribuliți prin soarele de decembrie
în stația de tramvai ne-am certat
eu voiam la bulevard, f la flamura
frate-meu voia deja acasă, că era un ger crunt
(habar n-aveam ce era în centru!)
nu știam nici că mama plângea acasă
și tata îi dădea telefon din sfert în sfert de oră
(pe vremea aia nu erau telefoane mobile)
ne duceam la „nea mărin…”
nu-l mai văzusem pentru că la lira
nu dădeau decât
filme cu pieile-roșii și chinezi zburători
și zburau coji de semințe și flegme prin sală
iar la scenele de dragoste
mai auzeai câte un
„dă-i-o, bă! n-o mai pupa atâta, că se răcește!”
și-ți pierea tot cheful și aveai baftă dacă
mai scăpai din sală cu ceva bani sau țoale pe tine
că era plin de binevoitori de diferite etnii
și apoi mai era și curiozitatea
că la flamura nu fusesem niciodată
și pe giurgiului nu călcasem nici atâta
în tramvai
fețele obosite ale călătorilor
străluceau bizar în dimineața plumburie
și zâmbete ușoare mijeau în colțul gurii
unuia care avea tranzistorul lipit de ureche
„dă, Doamne să scăpăm de ăsta, pupați-aș tălpile tale!”
auzeam din când în când și nu știam la ce se referă
dar aprobam în gând că
prea era ger și ne era foame
după film
am pornit spre casă
și era soare cu dinți
și liniște în jur
ca atunci când era sărbătoare
că băgau bomboane cubaneze și
ciocolată chinezească
și lumea forma cozi lungi –
balauri pictați pe
asfaltul acoperit de zăpada murdară
după ceva timp
un elicopter a zburat
de pe acoperișul din centru
și am văzut pentru prima oară
cu ochii mari lipiți de ecranul alb-negru
la tvr erau emisiuni noaptea
și bon jovi cânta „bad medicine” pe o scenă
în fața unei mulțimi extaziate
fără grija că, de undeva, din întuneric
o mitralieră se va dezlănțui
acționată de un
terorist fantomatic
miraj
pe strada cu plopi
al cărei nume nu-l înțelegeam atunci
stăteam seara la scara doi (unde aveau bancă)
și ne jucam flori, fete și băieți
privind cu uimire la cum se unduiau fetele
care plecau chicotind puțin mai departe
pentru a-și alege numărul pe care trebuia să-l ghicim
atunci, în aerul rece al întunericului străpuns timid
de lumina slabă a becurilor de pe stâlpi
am văzut cum crina a întors ușor capul și
cu un început de zâmbet a clipit scurt din ochiul drept
și totul s-a transformat brusc într-un loc feeric
cu luna sclipind deasupra noastră
ca o lanternă peste un mușuroi
plin de furnici fericite
apoi liniștea deplină în care mă scufundam
ca într-un vis lung de toamnă târzie
s-a spart ca un glob de sticlă când
mama m-a strigat de la geam să vin acasă
că a doua zi am școală și trebuie să mă culc
micile victorii
toate micile victorii
sunt doar preambulul
marii înfrângeri ce
dormitează în lumea spongioasă
pregătire inconștientă a
drumului anevoios către
prăpastia numită pompos eșec
(pe care poeții o știu drept ratare)
realitatea aceasta
atât de chitinoasă la palpare
în care ne înlocuim măștile zi de zi
pentru a traversa mai ușor ținutul mlăștinos
al obișnuinței sarcastic botezate rutină
ne creează premisa tot mai plauzibilă
că este de neconceput să ne sustragem
tiraniei ascunse, dar ferme
a hazardului, a invizibilului și a neantului
drumul nesigur
destinația pe care toți o cunoaștem
timpul care ne-a scăpat de mult din lesă
pe când încercam
cu meticulozitate sau cu lehamite
să-i descifrăm măcar o parte din taine
ne urmăresc ca o haită de kiowa
ca un roi de sudalme venite
din adânc sau de nicăieri
boala asta nu ne va trece
dar mă voi gândi mereu la o evadare
cea de plexiglas
cea de hârtie
cea fără zahăr
nu-mi mai sunt de ajuns
