Claudiu Komartin a făcut o treabă grozavă. Cu riscul de a stârni sensibilitățile ofuscate ale unor atoateștiutori în poezie, n-am să-mi pun frână entuziasmelor și n-am să practic acel tip de autocenzură despre care am pomenit într-un articol anterior de pe www.omiedesemne.ro. Encomioanele sunt și ele, la urma urmelor, bune la ceva, mai ales când vine vorba de lucruri foarte bine făcute – asta ca să parafrazez, deloc ironic, o sintagmă electorală devenită sursă inepuizabilă de ironii.
„Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului” (Editura Cartier, 2018, ediție alcătuită de Claudiu Komartin) este acel tip de antologie – unică în felul ei – care apare la intervale mari de timp. De aceea pot să o numesc, fără teama de a greși, o carte-eveniment. Nu doar pentru că repune în drepturi o generație de poeți căzută în plasa unor vremuri complet nefavorabile – și vorbim aici atât de perioada războiului, cât și de cea postbelică – ci și pentru că este un manual de cunoaștere a poeziei respective.
Fiindcă ce este, în fond, un manual? O carte „de școală” din care putem învăța sârguincios sau intuitiv. Materia pe care ne-o predă aici Claudiu Komartin, prin intermediul poeticii și al poeților, este una asimilabilă la orice vârstă și binevenită pentru fondul ceva mai precar – cum a fost și cazul meu – al cunoștințelor legate de subiectul per se.
Am citit aserțiunile lui Octavian Soviany din „Observator cultural” cu privire la „Sârmă ghimpată…” și nu cred, sincer, că sunt capabil să fac o analiză care să aducă lucruri suplimentare față de ceea ce a fost scris acolo. Am să mă rezum doar la o „analiză” ceva mai personală, în sensul că voi trece succint în revistă câteva aspecte care m-au surprins în cartea lui Claudiu.
Trebuie să mărturisesc că mulți dintre poeții pe care Claudiu, cu acribia pentru care merită toate laudele, i-a adunat în acest volum, îmi erau cvasinecunoscuți. Din prima secțiune, „Sârmă ghimpată”, îi citisem, pe sărite, doar pe Dimitrie Stelaru, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru și pe Ion Caraion. De Ben. Corlaciu doar auzisem, fără să am prea bine precizată biobibliografia lui, iar pe Alexandru Lungu îl știam din exhaustiva antologie de la Vinea, pe care am găsit-o (și pe care o voi citi cât de curând) în subsolul unui anticariat.
Vă imaginați cât de mare mi-a fost surpriza când am parcurs cele câteva texte ale lui Mircea Popovici, Mihail Crama sau C.T. Lituon? Nici nu știu dacă să-mi fac mea culpa sau să-mi bag capul în nisip, însă trebuie să o spun la fel de sincer: nu auzisem în viața mea de ei. Aici cred că este meritul cel mai mare al lui Claudiu: a scos la lumină, pentru neprofesioniști ca mine, autori uitați pe nedrept, care cu siguranță ar fi meritat o altă soartă.
Pe lângă faptul că poezia lor are caracteristici care o fac integrabilă într-o generație poetică – de aici și suprinzătoarea unitate de grup a „generației războiului” – ea este și una valoroasă, scrisă cu conștiința apartenenței la acest grup. Pe de altă parte, biografiile frământate ale fiecăruia dintre cei aleși să facă parte din antologie – și sunt de amintit aici Constant Tonegaru, dispărut prematur din cauza condițiilor din detenție, Dimitrie Stelaru, cu vagabondajul lui juvenil, Sergiu Filerot, condamnat la moarte pentru „delictul” de a scoate o carte de poezie, sau Elena Diaconu, despre care aflu că a dispărut cu desăvârșire după februarie 1945 – adunate cu aceeași tenacitate de Claudiu, sunt o a doua parte – deloc de neglijat – a muncii din acest (realmente) „manual” de poezie.
În calitate de consumator de poezie am trăit o reală frustrare în timp ce parcurgeam a doua parte a antologiei, „Când focurile se vor stinge pe ruine”. Mi-aș fi dorit mai mult decât câte un poem sau două din fiecare dintre poeții de acolo, mai ales în cazul lui Marcel Gafton (pe care-l știam din volumul „Adică”), al lui Ovidiu Râureanu, al lui Victor Torynopol sau al Margaretei Dorian (însă nici ceilalți nu sunt de neglijat).
Sunt conștient că există rațiuni pentru care poeților din a doua secțiune a antologiei le-a fost alocat un spațiu mai mic. Acestea țin, probabil, de rolul ceva mai redus pe care l-au avut în economia „faptelor de arme” ale acestei generații de excepție. Aici vreau să semnalez un al treilea merit al antologiei lui Claudiu: faptul că mi-a stârnit curiozitățile, că m-a scos din ațipeală, că a creat în mine un turbion de interes intelectual față de – o spun din nou, dar n-am să obosesc să o repet – o generație excepțională și nenorocoasă de poeți români.
„Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine” este acel gen de antologie care fisurează canonul, care răstoarnă taxonomii altfel de neatins, care pune lumina reflectoarelor pe câțiva poeți stinși în anonimat. Sigur, există și excepțiile numite Ion Caraion (cu toate culpele lui), Geo Dumitrescu sau Dimitrie Stelaru. Cei trei au fost vârfuri ale generației, dacă îi pot numi așa. Ce a făcut ca lor să nu li se alăture, din punct de vedere al notorietății, un poet extraordinar ca Mircea Popovici (poate cel mai longeviv al generației), de exemplu, este unul dintre acele mistere ale vieții literare de la noi și probabil și din cea universală.
O spun fiindcă mă gândesc, bunăoară, la Alexandru Dragomir, filozoful pentru care Constantin Noica avea un imens respect, dar care, din precauție și dintr-un fel de aderență la o viață ascetică, a refuzat cu încăpățânare notorietatea. Ca și în cazul unora dintre poeții „generației războiului”, opera lui Alexandru Dragomir a fost recuperată și (re)dată opiniei publice la un moment dat. Dacă și antologia întocmită de Claudiu Komartin va reuși acest lucru – și sunt semne încurajatoare în acest sens – atunci înseamnă că am (re)câștigat nu numai o generație extraordinară, ci și o poezie de o valoare incontestabilă.
Foto credit Claudiu Komartin: Alberto Grosescu (de aici: http://www.meridiancz.com/de/claudiu-komartin-rumaenien/)
