Savu Popa s-a născut la 15 februarie 1991 în Sibiu. Poet şi profesor de limba română în județul Sibiu. Membru al cenaclurilor Zona nouă, în studenţie, şi al cenaclului online Qpoem.
A debutat cu poezie în revista Euphorion, în anul 2004. I s-a publicat poezie în revistele Zona nouă, Euphorion, Ateneu, Familia, România literară, Qpoem, Banchetul, Sintagme literare, Lumină lină, Discobolul, Actualitatea literară etc.
Volume de poezie: Ipostaze, Editura Paralela 45, Pitești (colecţia Avanpost), 2017; Noaptea mea de insomnie, Editura Cartea Românească, București (colecția Cartea de poezie), 2018, O cameră fără prize, Casa de Pariuri Literare, 2021.
Reîntoarcerea Solomonarului
Zgomotul se repetă. Sergiu crezu că vine de la vreo acțiune de amploare, acum, în miez de noapte, a forțelor speciale care se aflau, în permanență, pe teren.
Primul gând fusese îndreptat spre foile îngropate în pivniță. Poate că mirosiseră ceva și acum veniseră să-l prindă. Cu cât se auzea mai tare, nu avea nici cea mai mică îndoială că zgomotul venea de acolo.
Merse și aprinse lumina, se încălță în grabă, se duse la geam, se asigură că jaluzelele vechi sunt trase bine. Privi în toate direcțiile. Căuta ceva, o armă, să se apere. Va opune rezistență, dacă va fi cazul și vor intra peste el. Trebuia, chiar cu prețul vieții, să salveze acele foi care, poate că erau singurele care supraviețuiseră focului.
Avea să înceapă să umble, să-i găsească și să le vorbească celor care, la fel ca și el, mai păstrau texte, nu se lăsară intimidați, nu le duseseră la Marea Resetare. Păcăliseră poliția Scriptopolului și o păcăleau în continuare.
Împreună, vor face ceva. Vor pune laolaltă toate aceste foi și dacă va trebui, vor alcătui o nouă bibliotecă ce va fi amplasată în subteranele pământului și o vor aduce la suprafață doar când lucrurile își vor reveni, când vor putea să ajungă la un liman. De la acele texte va porni din nou scrisul…
Sunetul se auzi din nou, prelung, tânguitor.
Venea din pivniță și, oarecum, îl liniști pe Sergiu. Nu aveau cum să fie cei de la Scriptopol. Sunetul parcă nu făcea parte din lumea aceasta.
Ieși în hol. Bezna parcă ardea. Se mișcă încet, ajunse la cuier, îmbrăcă un hanorac, încălță niște adidași, își activă lanterna telefonului și deschise ușa. Afară, un cer senin, stelele păreau bucăți de cremene pulsatilă.
Făcu încă un pas. Sunetul se auzea tot mai aproape ca o lovitură regulată de diapazon. Se apropie de ușa pivniței. Se aplecă, lipi urechea de ușă. Trase zăvorul ruginit, crăpă ușa pivniței și zări o lumină. O deschise de tot.
Dulapul pus pe locul în care îngropase foile, fusese dat la o parte. Din pământul care acoperea foile izbucnise, sub forma unui laser, o lumină de lună care ieșea prin tavan. Se apropie, se șterse la ochi. I se păru că visează, că halucinează. Se apropie de firul luminii, ezită doar o clipă, apoi își trecu mâna prin el. Lumina își schimbă culoarea, deveni albăstrie, apoi cenușie. Se tulbură, merse la dulap și încercă să-l urnească din loc. Nu putu face nimic. Se aplecă și zări că acesta prinse rădăcini cât se poate de reale.
Se ridică, ieși din pivniță și merse repede în casă. Își spunea că, încă e sub efectul halucinațiilor. Intră în camera. Cum stătea cu fața la ușă, se opri brusc. Simți că aerul fusese, oarecum, deranjat de o prezență. Îi era frică să se întoarcă. Se simți încolțit. Nu știa cu cine avea să dea ochii. Aprinse lumina și se întoarse dintr-o dată. Încremeni.
Un lup stătea în fotoliul din celălalt colț al camerei.
Nu avea altă culoare, decât cea a întunericului. Inclusiv ochii și colții îi erau întunecați.
Orice mișcare va face, era conștient că îl va întărâta și va sări la el, smulgându-i beregata. Dar, nici nu putea sta așa, încremenit, o veșnicie. Privi spre ferestre. Jaluzelele erau cum le lăsase. Timpul se oprise, parcă se ștersese complet de pretutindeni. În aer se simțea un suspin sub forma unei ușoare vibrații continue. Simțea că în imteriorul său se iscaseră niște temperaturi incredibil de ridicate, în care memoria, gândurile i se scurgeau prin el, topite, ca o lavă incandescentă și acidă.
Se încordă din tot trupul. Era gata, într-un gest inconștient, să se-ntoarcă și să o apuce spre ieșire sau să sară în direcția fiarei. Iar când fu pe punctul de a o face, lupul se-ntinse ca un arc, toată blana i se zburli și sări.
Când ajunseră amândoi în aer, la jumătatea distanței, lupul se preschimbă în solomonar. Toată scena dura la nesfârșit, căci, avea senzația că se derula cu încetinitorul.
– Nu te hazarda, ia loc, liniștește-te. Vei crede, sunt sigur, că sunt o nălucă. Dar nu sunt.
– Eu care am crezut că ai fost prins, schingiuit, afurisit, poate ucis!…
– Să zicem că am trecut prin toate acestea, dar nu o singură dată și nu acum…
– Să zicem…
– Te rog să te liniștești și să mă asculți cu cea mai mare atenție de care poți da dovadă…
– Am ascuns…
– Știu că ai îngropat textele și, foarte bine ai făcut, deși nu vor fi acolo pentru multă vreme, în siguranță…
– S-au întețit controalele.
– Știu și asta, am fost prin preajmă.
– Unde ai dispărut?
– Chiar dacă ți-aș spune, ar fi cu neputință să-nțelegi.
– Vei mai pleca?
– Să nu fii sigur că aș rămâne!
– Ce pericol mă va paște?
– Întâi, să-ți spun. Te-am văzut la spectacol!
– Cum adică? Unde ai fost?
– În mulțime!
– De ce nu ai venit la mine!
– Cum să vin, cum să apar, așa, ca lup!
– M-ai zărit?
– Normal, dar toată lumea era prea absorbită de întâmplări. Nimeni nu m-a văzut sau, dacă m-a văzut, nu m-a băgat în seamă.O tristețe, ca o mască de tină, li se așternuse pe chipuri. Poate arătam ca o potaie pricăjită, a nimănui, inofensivă până-n măduva oaselor. Oricum, îmi luasem pumni și picioare în coaste, cu nemiluita, în acea înghesuială! Dar te-am zărit și pe tine în miezul mulțimii. Te-am vegheat.
– Înseamnă că știi de planul meu?
– Normal, știu să citesc în vise, nu mi-am pierdut chiar de tot îndeletnicirile, deși, cea mai vie mi-a rămas aceasta, preschimbarea în lup. Tot omul normal își mai schimbă năravul, dar mie îmi rămân și năravul și blana. Nu am ce-i face. Nu mă pot tocmi cu nimeni!
– Cum i-aș putea găsi pe toți aceia care încă mai au texte și nu le-au aruncat în Marele Foc?
– E simplu și trebuie să te miști repede. Eu nu te pot ajuta. Nu-ți pot fi nici măcar aproape. Urmează să revin în pielea, pardon, în blana lupului. Tatăl meu a fost cel care m-a învățat cum și ce să citesc din cartea cu vrăji. Ori de câte ori mă puneam să deslușesc rândurile, simțeam că valuri de convulsii îmi cuprindeau fiecare parte a trupului, atât de puternic, încât mă aruncau la pământ. Azi așa, mâine așa, și cu cât citeam mai mult și mă prindeam de ce scria acolo, pielea îmi devenea tucurie și îmi ieșeau țepi peste tot. Și, într-o seară cu lună de cremene, devenisem ceea ce văzuseși, un lup. Nu am spus nimănui acest înfiorător secret. Asta este singura îndeletnicire, să-i spunem vrăjitorească, cu care m-am procopsit! În rest, cu nimic altceva. Și, de atunci, mă preschimb în lup și mă comport ca atare. Însă, numai în momentele când apare luna de cremene! O dată, de două ori, la nu știu cât timp. Și asta este, ți-o jur, singura vrajă de care sunt în stare! Pe celelalte nu le-am prins și nici nu le voi prinde vreodată! Când m-am transformat din nou, acum ceva vreme, nu a ținut de vrerea mea să te părăsesc.
– Am înțeles… Fascinant… Cine sunt cei cu care trebuie să mă văd?
– Îi vei găsi, fii fără griji. Ei s-au cunoscut deja, au limba lor secretă, locul lor special de întâlnire.
– Restaurantul zburător. Sergiu căzu, oarecum, pe gânduri, rostind aceste cuvinte care parcă i le șoptise, mai întâi, o voce din interior.
– E singurul loc, de altfel, care nu atrage atenția și unde poți merge în siguranță.
