În toiul hiperactivității literare, după debutul în roman, cu un edificiu epic cărtărescian & după traduceri prolifice din Ezra Pound, Radu Vancu surprinde în domeniul în care ar fi de așteptat cel mai puțin: poezia. Dacă antologia Cantosuri domestice, însumînd șapte volume, părea că marchează sfîrșitul unei epoci poetice, în care “toate s-au scris”, apariția „Psalmilor” (Casa de Editură Max Blecher, 2019) dezvăluie că Radu Vancu are încă un cuvînt greu de zis pe teritoriile crepusculare, dar vii & imprevizibile ale poeziei.
E una din foarte puținele cărți care arată limpede originile cerebrale comune ale poeziei & ale rugăciunii, restaurînd astfel poeziei o funcție primordială.
Janus liric, volumul se aseamănă cu un vinyl rulat la nesfîrșit, dar de fiecare dată sunînd altfel. Pe partea A avem un mănunchi de tristihuri dantești, psaltice, construite lingvistic & tematic după contextul spațio-temporal care le-a propulsat. Pe partea B, variațiuni după tema utopiei & a inimii, răsturnînd necontenit tema în spirale enohiene, fără a o epuiza. Trăsătură tipic cioraniană.
Psalmii lui Vancu sînt, de fapt, poate singura reciclare a lui Cioran care, cu toate că-i reproduce explicit cuvintele (“Toate apele au culoarea înecului”, “Au existat inimi în care s-au născut zei. A mea nu a fost una. Au existat inimi în care au putrezit zei. A mea e una”), depășește cu măiestrie stadiul de copy-cat. Spiritul cioranian e prezent “rînd după rînd”, însă fără șiraguri de epitete bombastice, fără vreo exagerare ori exuberanță a limbajului, ci cu naturalețe & recognoscibilitate a vocii autorului: “n’am făcut niciodată altceva decît să pun note de subsol morții; îmbibată de lumină & puroi; de sînge & speranță, orice pagină e un splendid abces deschis”.
Tot de factură cioraniană e & răfuiala cu divinitatea, alunecînd nu în ateism arghezian, ci mai degrabă într-un politeism păgîn. Astfel, “zeița porno” e așezată pe soclu precum o Astartee, o Așerah dăltuită alături de Iahve în inscripția antică din solurile Palestinei.
Avem o hegemonie imperialistă a sacrului, care invadează toate compartimentele cotidianului. Clișeul, pînă acum, era că “poetul X transformă totul în poezie”. Aici, Radu Vancu transformă totul în rugăciune. Nu profanul regăsește sacrul, ci procesul e inversat. Realitatea e transfigurată în ruine de templu antic, iar poetul nu se simte forțat să introducă nici cea mai mică urmă de imagistică a sacrului pentru a-și rosti rugăciunile. Dimpotrivă, oktoberfestul, bratwurștii, auschwitzul, zăpada, coca cola, chitara, protestele politice, minecraftul, aquafreshul, pepenele, burgerii, clipurile porno, scuturile jandarmilor, cîinii ș.a. reprezintă, paradoxal, atît uneltele potrivite pentru zidirea templului, cît & obiectele sacralizate care să-l populeze.
În ciuda simplității lor “necruțător de blînde”, psalmii lui Vancu nu se sfiesc să articuleze idei suficient de solide teologic pentru un capitol demn din Kierkegaard, Bonhoeffer sau Moltmann. De ex., reformularea teodiceei & a destabilizării acesteia. Dacă “celor din vechime li s-a spus că existența răului e acuzația cea mai mare împotriva lui dumnezeu”, Radu Vancu răstoarnă argumentul printr-o jonglerie silogistică greu de anticipat, restaurîndu-i, după cîteva milenii, prospețimea: “De ce a fost nevoie să existe atîta frumusețe într’o lume în care există atîta sinucidere? Simpla posibilitate a frumuseții într-o astfel de lume e acuzația cea mai dură împotriva Ta.”
Psalmii lui Vancu sînt rugăciunile pe care, dacă ai fi Dumnezeu, ai vrea să nu le auzi. Ele nu s-ar infiltra în Creierul divin prin fumul tămîiei, ci s-ar naște schizofrenic, din îmbinarea sinapselor afectate din Creier. Un Organ obosit care nu mai poate gîndi decît sinuciderea & nu mai poate planifica decît sfîrtecarea. Un Creier traumatizat de frumusețe: “de cum văd ceva care aduce cu frumusețea, trebuie să fac un efort fizic considerabil ca să nu plîng”. Deoarece frumusețea e țesută din mormane de cadavre & de “carne arsă & torturată’ & de specii extincte (ne)fosilizate.
