Luați de valul seducător al poeziei, am lăsat proza undeva mai în spate, ceea ce, orișicât, pare mai mult decât o nedreptate (rima nu e deloc întâmplătoare). În consecință, ne-am spus că trebuie să îndreptăm greșeala și să dăm o șansă și celor care scriu, cel puțin din punct de vedere cantitativ, ceva mai mult decât poeții, fie că vorbim de proză scurtă, nuvelă, roman sau de orice modalitate nouă de expresie literară din domeniu.

Nu știu dacă deja ați observat (dacă da, e foarte bine, înseamnă că aveți ochi pentru epic) că de vreo două zile am adăugat pe www.omiedesemne.ro o secțiune de „PROZĂ”. E undeva, în bara aia de sus, între „POEZIE” și „ARTICOLE”. Rostul acestei secțiuni este unul simplu. În primul rând, aici vom încerca să promovăm atât noi apariții editoriale, cât și texte inedite.

Ne propunem, așadar, să extindem întru câtva aria de acoperire (cine știe, poate cândva vom avea și o secțiune de „TEATRU”, dar să nu ne grăbim, fiindcă ne place să luăm lucrurile one step at the time) și să dăm cep butoiului cu proză bună. Am căzut pe gânduri la Școala de Vară „Gheorghe Crăciun” de la Ipotești când, în timpul unui atelier de creative writing, Florin Iaru a spus că stăm bine cu poezia, dar cu proza nu.

În primă instanță am vrut să-l contrazic, însă după ce am procesat un pic informația mi-am spus că, oricare ar fi starea de fapt a prozei de la noi, merită să îmbunătățim lucrurile. Este ceea ce ne propunem și noi, cu forțele noastre moi, cum bine spunea un fost coleg (rima, de data asta, e absolut întâmplătoare).

Așadar, dragi prieteni care scrieți proză, vă rugăm ca începând de astăzi să trimiteți pe adresa [email protected] texte de maximum 10.000 de semne, iar dacă acestea sunt bune vor fi publicate pe www.omiedesemne.ro Nu e musai să fie proză scurtă, pot fi și fragmente de roman sau de povestiri ceva mai lungi. Nu există alte criterii decât cel al calității. Poate trimite bucăți de proză oricine, indiferent de vârstă, sex sau alte tipuri de apartenențe. Important este să scrieți bine.

Nu vă gândiți că este doar un exercițiu efemer și că după trei zile nimeni nu va mai ști ceva de textul vostru. Deocamdată nu pot să vă spun decât că ochiul unui editor va fi îndreptat mereu, ca un „Big Brother” de treabă, spre prozele voastre. Și de aici nu se poate ști niciodată ce poate ieși. Așa că fiți îndrăzneți, scrieți bine și dați-ne de veste. Suntem nerăbdători să contribuim și noi măcar un pic la redresarea acestei zone a literaturii.

Singurul lucru pe care vi-l cerem (și la care n-o să renunțăm, fiind o regulă fermă) este să nu ne trimiteți texte care depășesc 10.000 de semne. Cred că într-o primă fază aproximativ cinci pagini de carte pot fi destul de relevante. Mai încolo, vom mai vedea ce vom mai face. Desigur, textele trebuie trimise într-un fișier word atașat și e musai să fie însoțite de o scurtă biografie și de o poză pe lat, de cel puțin 800×600. Spor la scris (bine)!

Și, ca să închei articolul într-o notă prozastică (optimistă), am să redau începutul povestirii lui J.D. Salinger, Ochii verzi și gura mică (Editura Univers, 1971, traducere de Marcel Corniș-Pop), pe marginea căreia Florin Iaru și-a ținut unul dintre atelierele de la Școala de Vară „Gheorghe Crăciun” de la Ipotești.

„CÂND SE AUZI soneria telefonului, bărbatul cărunt o întrebă cu destulă deferență pe fata de lângă el dacă are ceva împotrivă ca el să ridice receptorul. Fata îl auzi ca prin vis și-și întoarse obrazul spre el, cu un ochi – cel dinspre lumină – închis, iar cu celălalt deschis, mare și atât de albastru încât părea, cu toată lipsa lui de candoare, aproape violet. Bărbatul cărunt o rugă să se decidă mai repede, și ea se sculă într-un cot doar cu atâta grabă cât să nu pară indiferentă. Își ridică părul de pe frunte cu mâna stângă și spuse:

– Dumnezeule, nu știu. Vreau să zic, tu ce crezi?

Bărbatul cărunt spuse că nu prea vedea cum ar schimba lucrurile dacă-l ridica sau nu, și-și petrecu mâna pe sub brațul pe care se sprijinea fata, mai sus de cot, încercând să-și facă loc cu degetele între suprafața caldă a brațului și piept. Întinse mâna dreaptă spre receptor. Ca să ajungă la el fără să bâjbâie, trebui să se ridice puțin mai sus, astfel că ceafa îi atinse un colț al abajurului. În acel moment lumina, oricât era de necruțătoare, îi avantajă părul argintiu, aproape alb. Deși răvășit de somn, părul lăsa să se vadă că fusese proaspăt tuns – sau, mai degrabă, proaspăt potrivit cu foarfeca. La ceafă și la tâmple fusese tăiat destul de scurt, după toate canoanele, dar îi rămăsese destul de lung pe creștet și în părți, astfel încât să-i confere un aer aproape «distins».”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.