Mă aflu în situația nefericitului care, ca să se salveze de la înec, s-ar agăța și de un pai. „Paiul” meu, în acest ocean virtual în care sunt momente când mă simt foarte singur, se numește www.omiedesemne.ro. N-am să discut aici motivele care au dus la situația asta. Ele sunt, ca oricare alte motive, pasabile pentru cei care se găsesc în afara „primului cerc” personal.

Într-o lume în care cifrele sau, mă rog, statisticile, contează mai mult decât persoanele care le alcătuiesc, m-am lăsat și eu angrenat, de voie, de nevoie, în acest furor al cuceririi unor limite inițiale impuse și, pe cât posibil, de depășire a lor. Orice click a ajuns să conteze în lupta asta de supraviețuire într-un spațiu virtual cu legi cinice, dezumaniza(n)te.

Am sperat nu neapărat la o solidarizare a scriitorilor care se află în lista mea de prieteni – fiindcă să ceri așa ceva în acest areal aproape complet atomizat e ca și cum mi-aș propune să fac ordine în politică – ci măcar la un minim răspuns atunci când, cu diferite ocazii, i-am pomenit pe unul sau pe altul. Nu s-a întâmplat întotdeauna așa cum ar fi trebuit și cum ar fi cerut-o bunul simț.

Am realizat, înghițindu-mi amărăciunea, că există mai multe categorii de scriitori, dacă e să-i raportez la acest punct de vedere. Cei care „se fac că nu te văd”, cei care „te privesc de sus”, deși au pornit-o, ca și tine, de jos, „cinicii”, la nasul cărora nu poți ajunge niciodată și, în fine, acei oameni minunați care, indiferent de statutul lor socio-profesional, dacă-i pot spune așa, se comportă admirabil, arătând o modestie exemplară.

Îmi amintesc că, enervat de comportamentul unor scriitori care s-au făcut că nu-l văd pe la Gaudeamus, Ciprian Măceșaru le-a adresat pe facebook, pe bună dreptate, global, câteva vorbe de duh. Și mie mi s-a întâmplat, nu numai la Gaudemus, și am rămas la fel de neplăcut surprins cum presupun că a fost și Ciprian.

Un alt caz a fost cel semnalat, cu un umor amar, de colegul nostru, scriitor și el – că le place sau nu unor „critici” – Tavi Perpelea. Acesta a spus, textual, pe wall-ul lui, următoarele: „Minunat la Institutul Becher, am întâlnit autori în carne și oase, unii chiar m-au salutat! Duamne, ce frumoasă e viața!” Dincolo de ironia „Becher”, asumată ca atare, Tavi a pus o problemă care și pe mine mă sâcâie de multă vreme.

Firește că diversitatea motivelor care duc la un asemenea comportament depășește, ca filozofie factuală, ce mi-am propus să spun aici. Dincolo de aspectul ăsta, am să mă rezum la câteva exemple scoase din registrul personal. Primul ar fi legat de un experiment pe care l-am făcut într-o zi, când m-am întâlnit, față în față, prin oraș, cu poetul X. L-am observat de la depărtare și am ținut cu tot dinadinsul să văd dacă mă salută el primul. Nu din orgoliu, ci de dragul experimentului. Ne știam, era imposibil să nu mă fi recunoscut, dar a trecut pe lângă mine de parcă aș fi fost invizibil.

Poetul Y era foarte zglobiu la începuturile sale pe site-urile literare. Îmi aprecia textele, iar eu, la rândul meu – fiind vorba de un poet bun – l-am susținut & lăudat chiar împotriva unei opoziții destul de brutale pe alocuri. A ars rapid etapele, și-a mutat cumva prioritățile pe alte zone, mai elitiste, exercițiile sale de seducție au avut rezultate și, în consecință, a început „să se facă că nu mă vede” (cacofonia e asumată).

Poeta Z, care preferă distopiile lirice & limbajul terebrant, este atât de convinsă de valoarea ei încât ne privește pe noi, cei pe care i-a devansat cumva la „celebritate” & „succes”,  cu aerul unei dive care-și recită producțiile în fața stadioanelor pline. Este felul acela de a fi „privit de sus” care-mi displace atât de profund încât nici nu mă mai obosesc să dau unele amănunte, inavuabile în fond, despre respectiva scriitoare.

Mai sunt mulți de acest gen care, chiar dacă îi saluți tu primul, deși vârstele ar spune că ar trebui să se întâmple taman invers (da, sunt vechi, asta este, așa am învățat în „cei șapte ani”), te privesc de parcă i-ai îmbrâncit în autobuz.

Nu mă miră, în acest context, că există o atât de slabă aderență a celor pomeniți la semnalele virtuale venite din partea unuia ca mine, nedemn să mai fac parte din cercul select în care ei s-au instalat. Și datorită acestui lucru mi-a plăcut atât de mult volumul lui Dumitru Bădița, evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi (Paralela 45, 2018), fiindcă tratează cu ironia lui binecunoscută (îndeosebi în poemul „statusul român”) astfel de comportamente bizare. Și o face foarte bine, cu toată opoziția unor „critici” care se pricep la toate, mai puțin la poezie.

Nu sper ca lucrurile să se schimbe. Cel căruia i-a intrat în cap că reprezintă o valoare pe terenul literelor românești, gonflat și de opinii critice prietenești nerealiste, n-o să mai facă pasul înapoi spre modestie. Trăiește în lumea lui, iar atunci când „coboară în jos” și mai dă câte un like la vreo postare de-a mea sau de-a vreunuia ca mine „rămas în urmă”, are impresia că ne face un favor zeiesc.

Vorba lui Dumitru Bădița:

„poeții ca să vorbim în termeni psihologici
n-ajung la fericire fiindcă sunt ironici”   

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment