Camil Petrescu nu a fost numai un scriitor foarte apreciat, ci și un bărbat socotit bine și foarte atrăgător, în ciuda faptului că era scund, lucru care putea fi destul de supărător pentru un tip pornit să cucerească nu numai literatura română, ci și pe femeile care gravitau în și în jurul ei.

Camil Petrescu în 1915 (foto de aici)

Am descoperit, tot căutând prin cele două volume „Scrisori către Camil Petrescu” (Editura Minerva, 1981), dovada unui amor mai de tinerețe al lui Camil, o scrisoare de la o anume Mimi Popovici. Aceasta, potrivit notelor de subsol, era sora lui Nicu Popovici, iar Camil a fost „ani de zile îndrăgostit” de ea.

Scrisoarea este datată 12 august 1913 (deci Camil avea pe atunci 19 ani împliniți) și este trimisă din Chițorani (?). Trebuie să precizez că peste două săptămâni, mai precis pe 22 aprilie, se vor împlini 125 de ani de la nașterea marelui scriitor.

Iată cum sună un text de amor de la începuturile secolului XX, când lumea încă nu o luase razna chiar de tot (avea să o ia la vale peste aproximativ un an, odată cu începerea Războiului cel Mare, care avea să-l atragă în iureșul lui, în 1916, chiar pe Camil):

Dragul meu,

De-abia azi ne-am despărțit , și cât de rău e să nu vezi pe cine-ți dorește sufletul. Totuși pare că îi e cuiva milă de noi și se îngrijește de dorul nostru. Eu cel puțin unde mă duc trebuie să mi se ivească ceva înaintea ochilor care să mi te amintească.

De stau în „ceardac” (așa am să zic de-acum înainte), văz cu ochii locurile pe care le-ai privit tu, aud aceleași cântece ale ființelor naturii. Dacă am dormit aseară afară, ce crezi că au putut cuprinde ochii? Tot timpul erau conduși de călăuze tainice în spre stelele cari au privit cu seninătate și bunătate o noapte întreagă de dragoste așa de frumos înflorită.

Ah! Camile dragă, și de ce mă întrebi tu în noaptea aceia: „Te-ai gândit vreodată la mine?” De ți-aș spune, poate nu m-ai crede, dar pentru că mi-ai cerut să fiu sinceră, cum dealtfel mi-ai promis că vei fi și tu, îți spun: de la prima oară când am auzit vorbindu-se de tine, de viața ta dură până atunci, m-am simțit atrasă către acel „Camil” pe care nu-l [văzusem].

Cum te-am văzut, mi-ai părut o ființă care avea oarecare asemănare cu mine: erai timid, îți plăcea singurătatea, numai în tovărășia lunii și a focului din cămin, și altele care m-au făcut să-ți devin o prietenă într-un anumit fel, adică care ar fi dorit să-ți facă numai bine, să-ți îndulcească viața cu ce ți-ar fi plăcut ție, dar care nu se gândea niciodată că ar putea ajunge până unde am ajuns astăzi – dar care ar fi dorit-o.

N-ai băgat de seamă că de câte ori mă priveai mai îndelung nu puteam să nu roșesc și de atâtea ori fugeam din odaia în care erai tu ca să mă mustru eu singură: „Cum poți fi așa, copilă proastă, îmi ziceam, nu vezi că bietului bărbat nici nu-i arde de tine?”, și iarăși veneam și iarăși mi se întâmpla același lucru.

Odată v-ați fotografiat împreună și ați trimis fotografia la vie, am simțit ceva nefiresc în mine și m-am roșit privind-o. De ce oare? Altă dată la București am luat fotografia de pe pian și am dus-o la buze și… am sărutat-o. Mi-e și rușine să spun, mi-e teamă că vei râde de mine, dar așa este, de ce oare?

Când am auzit că vii la Secii [?]  (adică erai pe drum de a veni), nu știu ce aș fi făcut așa ca să fiu pe placul tău [?], când te-am văzut am trebuit să-mi rețin exclamația: „Ah! Ce frumos e!” Erai același ca întotdeauna, dar mai aveai aerul acela de mulțumire și tinerețe, de viață pe care ți-o dă mersul unui drum nu tocmai lung, dar destul ca să te obosească, așa nițel. Și când ți-a zis Roji că ești frumos ca o fată, eu am zis: „Nu, e frumos ca un băiat frumos”, și eu am auzit ce-ai zis tu, dar m-am făcut că nu auzisem nimic.

Ai intrat înăuntru și ai zis „Bine v-am găsit” cu atâta sinceritate, că nu mi-a mai rămas decât o părticică din inima mea cea lovită, mi-o luaseși încetul cu încetul sau ți-o dădusem puțin câte puțin, însă nici tu nu erai înștiințat pe deplin, nici eu.

Fericită ziua când ideea de excursie ni s-a aprobat! Și mai fericit ceasul în care, intrând în mănăstire, ne-am zis: „Camil” și „Mimi”. Poate că altfel tu nu mi-ai fi dat zmeură, și eu nu ți-aș mai fi fost vară și până azi am fi rămas aceiași ca și odinioară. Sau poate că sufletele noastre încântate de atâta frumusețe n-ar mai fi putut păstra ceea ce nu mai încăpea și și-ar fi destăinuit totul.

Din excursie ce să-ți mai spun decât tot ce știi și tu, numai atâta  poate că mi-a părut rău că n-am putut merge cu voi și lângă tine pe jos. Ai să pleci peste câteva zile, dragul meu, bucuria unei revederi peste 15 zile are să fie de 15 ori mai mare.

Tot ceea ce doresc în aceste zile, când vei fi în București, e să cauți să nu fii prea mult singur, să te distrezi și să te plimbi cât mai mult cu prietenii și în curând, grație dnei Benii Pallade, voi veni și eu în același oraș plăcut ție…

(Punctele le voi înlocui când vom fi numai noi doi, aici.)

Mimi.

Foto credit Camil Petrescu: https://www.icr.ro/pagini/aprilie-calendar-literar-camil-petrescu

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment