Ioan Cordoș (născut în anul 1956, la Vărșand, jud. Arad) este scriitor și medic. Între 1981 și 1990 a fost șef de unitate militară. Din 1990 până în anul 2000 a fost medic specialist și medic primar de chirurgie generală și toracică la Spitalul Clinic de Urgență Militar Central București. A condus Clinica de Chirurgie Toracică din Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta” din București, din 2000 până în 2023, când se pensionează. Ca scriitor a debutat în anul 1977, în revista Amfiteatru, cu o prezentare de Ștefan Bănulescu. În 1979 i se acordă Premiul I pentru proză și reportaj al revistelor Viața Studențească și Amfiteatru. În anul 1998 îi apare, la editura Etios din Brașov, volumul de nuvele În câmpul cel cu flori, care s-a bucurat de o prezentare elogioasă, pe coperta a patra, a aceluiași Ștefan Bănulescu. Până în anul 2024 nu mai publică nimic. Îi mai apare însă, la Tirana, o traducere în limba albaneză a nuvelei Ultimul drum din volumul de debut. Anul acesta a revenit cu un nou volum de povestiri, intitulat Mama și alte istorisiri, la editura Tracus Arte din București.
Volumul acesta cuprinde un număr de zece proze, unele mai scurte, altele mai lungi, unele mai vechi, din primii ani ai creației sale, altele mai noi, chiar foarte noi. Ceea ce este foarte interesant este că între cele vechi și cele noi nu există diferențe majore de stil. Din fericire, asta nu se traduce prin faptul că și cele noi au un aer vetust, ci dimpotrivă, că și cele vechi par de-a dreptul proaspete, ca și cum ar fi fost scrise de curând. Și aceasta deoarece, după cum se poate observa încă de la început, din anii 70-80 Ioan Cordoș a dezvoltat un stil ușor ludic, definit prin ruperi de ritm, prin incizii de suprarealism și absurd, prin crearea unei atmosfere narative suspendate parcă în atemporalitate și aspațialitate (deși locurile sunt foarte bine precizate, însă par ele însele suspendate într-o dimensiune paralelă). Cu un așa stil nici nu este de mirare că a fost remarcat și susținut de marele prozator Ștefan Bănulescu. În ceea ce mă privește, l-aș asemăna întru câtva și cu Leonida Neamțu (care este și astăzi, la ceasul reeditărilor și al relecturii, la fel de proaspăt și de actual).
Dar despre ce anume scrie Ioan Cordoș? Avem aici două tipuri de narațiuni: unele la persoana I, de exemplu, Declarație de pace, Premiera, Mama, La taclale cu Bunul Dumnezeu, altele la persoana a III-a, cum ar fi Solo de violoncel, Nunta sau Mielul nerecunoscător. Am fi tentați să credem că cele scrise la persoana I sunt autobiografice sau autoreferențiale. Dar este foarte greu de crezut așa ceva deoarece tocmai acelea sunt cele mai încărcate de fantastic, de suprarealism sau chiar de absurd á la Urmuz. Iar spre exemplificare voi reda un scurt fragment din proza intitulată Premiera: „Ajunsesem la un pas de nebunie. De pe urma morții țiganului m-am procopsit cu o nevastă și o soacră care, pe deasupra, se mai crede și copilul nostru; stătea toată ziua pe o canapea dând din mâini și din picioare, aerisindu-și zecile de fuste slinoase. Am rămas să locuiesc cu proaspăta mea nevastă în podul casei; ai mei n-au putut accepta să stăm împreună și atunci au închiriat jumătate din pod, mai bine zis porțiunea dintre primul și al treilea horn, spunând că astfel, la iarnă, vom avea o încălzire destul de bună; în rest podul e plin de cuști cu porumbei, lucru ce face să ne ducem viața într-un guruit continuu. Acum câteva zile n-am reușit să-mi liniștesc copilul, adică pe bătrâna țigancă, până nu i-am dat să se joace cu un pui de porumbel pe care (după cum bine prevăzusem și i-am spus și neveste-mii să aibă grijă) nu după mult timp, când eu plecasem la etajul doi după apă (în pod nu ne-au adus conducta, dar au promis să o facă, cererea e încă la birou în curs de aprobare), l-a scăpat pe unul dintre obloanele de aerisire”.
Cât despre prozele scrise la persoana a III-a, acestea par a fi legate între ele de un fir roșu tematic, și anume eșecul familial. Ioan Cordoș surprinde o serie de moduri în care familia poate claca, sucomba și în cele din urmă ajunge să se destrame, lăsând traume dureroase în sufletele tuturor membrilor, sau cel puțin a acelora care rămân în urma celor care aleg să plece spre alte destinații aparent mai fericite.
Așadar, Mama și alte istorisiri este un volum de proză inedit care poate fi citit atât pentru plăcerea intrinsecă a lecturii, datorită stilului, cât și pentru a revizita anumite teme sensibile din spectrul naturii umane veșnic surprinzătoare, teme ce se cer trecute bineînțeles, prin filtrul critic al fiecărui cititor.
